De la câmpeneşti la defilări comuniste şi cafteli capitaliste

Astăzi, cei mai norocoşi dintre români sunt deja în a doua zi de minivacanţă. Evadările către mare şi munte s-au ţinut lanţ şi deja se anunţă ambuteiaje serioase marţi, la

Astăzi, cei mai norocoşi dintre români sunt deja în a doua zi de minivacanţă. Evadările către mare şi munte s-au ţinut lanţ şi deja se anunţă ambuteiaje serioase marţi, la întoarcerea spre casă. Marţi, 1 Mai, zi "responsabilă" cu încălzirea pentru concediile estivale, are pe plaiurile mioritice o istorie poate mai puţin ştiută.

Ne amintim de obositoarele defilări, marşuri, urale, strigături versificate, adresate Partidului Comunist şi Conducătorului în numele "oamenilor muncii de la oraşe şi sate", chiar şi de ziua acestora din urmă, aceea de 1 Mai, sărbătoare cucerită cu greu în a doua parte a secolului al XIX-lea, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în epoca industrială. Practic, ziua de 1 Mai trebuia sa rămână o zi de sărbătoare, de odihnă, răgaz, după dorinţa fiecărui proletar, funcţionar etc.

Pe vremea regilor, serbările câmpeneşti animau fiecare comunitate urbană, cât de mică, sindicatele având un rol foarte activ în organizarea lor. Dispăreau, cel puţin pentru moment, faliile dintre funcţii, iar comunicarea directă, relaţionarea lipsită de subterfugii sau camuflaje între ucenici, muncitori, maiştri, ingineri etc. era firească, naturală. Era un prilej de socializare şi familiarizare cu problemele fiecăruia, de întâlnire a familiilor, de cunoaştere şi înţelegere faţă de neajunsurile unora şi încercarea de a se descoperi soluţii, rezolvări. Nu de multe ori, patronul de fabrică se afla la o astfel de serbare de întâi de mai, alături de inginerii şi maiştrii fabricii sale, într-o atitudine atât de naturală încât ar dezarma şi pe un privitor de astăzi: chipuri destinse, deloc forţate de nota complezenţei.

Rudolf Gaiser, un patron inimos

Întâiul de mai însemna şi un prilej de distracţie, într-o manieră neaşteptată poate pentru astăzi, dar cu siguranţă pentru deceniile "cincisutiste" de după 1950. Târgurile, iarmaroacele, menajeriile sezoniere absorbeau o mare parte a consumatorilor urbani, fără posibilităţi sau dorinţe de serbare câmpenească la iarbă verde. Mai existau teatrele de varieteu, cluburile fabricilor, sălile de biliard alăturate cafenelelor, iar pentru cei mai tineri cinematograful, micile excursii, întrecerile sportive de tot felul şi mai ales balurile care se încheiau cu alegerea celei mai talentate perechi de dans. Începând cu anii '70, numitele "baluri" s-au transformat în discoteci.

Existau în antebelic şi situaţii mai fericite, când patronul fabricii construia câte o pensiune generoasă pentru muncitorii săi, cum a fost cazul lui Rudolf Gaiser, proprietar al celei mai vechi fabrici de produse metalice din Bucureşti (înfiinţată la 1859), şi care după Primul Război Mondial a ridicat "pensiunea Gaiser" de la Timişul de Sus, pentru vacanţele şi sejururile angajaţilor săi. Naţionalizată la 1948, pensiunea a rămas până azi pe un anumit tip de circuit privilegiat, inaccesibilă muritorilor de rând, deşi lor le era destinată!

Situaţia se modifică gradual începând cu 1946-1950. În statul "oamenilor muncii de la oraşe şi sate", ziua de 1 Mai a fost o scurtă perioadă de timp o sărbătoare parţial câmpenească, pentru câţiva ani, dar întotdeauna însoţite de marşuri şi defilări, manieră oficială de manifestare a bucuriei nemărginite faţă de "ruperea lanţurilor robiei". Se organizau competiţii sportive, îndeosebi de fotbal, concursuri de tir, şah, tenis de masă. Locul filmelor artistice sau de artă a fost luat de proiecţiile sovietice şi apoi autohtone despre succesele în muncă ale fruntaşilor, stahanoviştilor şi "cincisutiştilor" (erau numiţi aşa aceia care reuşeau să depăşească lună de lună planul cu 5%, aplicând "metodele" muncitorilor sovietici). Au rămas apoi marşurile şi defilările, care se desfăşurau în prima parte a zilei, iar de obicei, după prânz, grupurile defilanţilor se pierdeau prin grădinile braseriilor şi restaurantelor. Situaţie existentă prin 1965-1975. Peste puţină vreme, aceia care nu defilau omagiind partidul pe străzi, sărbătoreau ziua de 1 Mai prin muncă, majoritatea mai mult de 8 ore, deşi, culmea ironiei istorice, această zi a celor care muncesc reprezintă un simbol al reducerii timpului de muncă, de la 14-12 ore la 8 ore.

Curând după 1948 îşi face treptat apariţia şi sărbătoarea de 2 mai, conferită tinerilor muncitori utemişti şi apoi utecişti. De la manifestaţiile riguroase de la început s-a trecut cu încetul la tradiţia plecărilor în scurte vacanţe la munte sau pe malul mării. Astfel s-a născut şi numele staţiunii "2 mai", alături de renumele "staţiunii tinerilor" Costineşti.

Ultimul "trend": fiţele pe litoral

Ultimii 15 ani au recuperat cu rapiditate tradiţia întâiului de mai antebelic, deşi s-au pierdut în foarte multe cazuri din firescul, naturaleţea, deschiderea către ceilalţi, mai mari sau mici, aşa cum se desfăşurau relaţiile interumane pe la 1900 sau 1930.

Dacă îi întrebi azi pe români ce semnificaţie are ziua de 1 Mai, cu siguranţă că cei mai mulţi, cu mititelul îndesat în gură, habar n-au să spună. Mai uşor e pentru nea Mitică să dea pe gât 10 halbe de bere, decât să mai scoată un cuvânt! La pădure, la malul mării, la munte, mai aproape sau mai departe de localitatea de domiciliu, oamenii muncii o iau la goană, cu maşina personală, cu rata ori cu trenul. Dar asta nu se întâmplă oricum. Mai e un obicei bine stabilit. Trebuie să treci în prealabil pe la marile magazine, să-ţi încarci coşul cu cârnaţi, mici, friptane, bere şi sucuri. Abia după consumarea acestui "ritual" eşti apt pentru fuga de acasă. Dar alţii preferă birturile, cluburile de noapte, unde se dansează în draci. Că tot veni vorba de adrenalină, vă mai aduceţi cu siguranţă aminte de scandalurile iscate între cheflii, cu ani în urmă, la doi paşi de valurile Mării Negre. Capete sparte, burţi tăiate, înjurături, forţe de ordine. Se speriase lumea, nu alta. Iar unii deja ştiau că dacă vine 1 Mai, atunci trebuie să apară şi încăierările între copiii de bani-gata, care îşi scoteau bolizii pe şoselele patriei, pe post de "aspiratoare" de trufandale. Iar ultima imagine, după "sărbătoare", e cea cu munţii de gunoaie din păduri, parcuri, poieniţe, de la malul gârlei sau cine mai ştie pe unde. O adevărată înlănţuire de tradiţii muncitoreşti!