Bucuria de a lucra cu studenţii a înlocuit-o cu singurătatea unui azil de bătrâni

O cameră luminată, cu şase paturi, cu câte-o fotografie veche în colţ, căni şi broboade, lucruri mărunte, dragi, căutate în momente grele. Ghemuită în aşternut, cu pătura strânsă în

O cameră luminată, cu şase paturi, cu câte-o fotografie veche în colţ, căni şi broboade, lucruri mărunte, dragi, căutate în momente grele. Ghemuită în aşternut, cu pătura strânsă în jurul trupului bătrân, strânge puternic la piept un mic aparat de radio.
Îl mângâie, îl ţine aproape de faţă, îi caută butoanele. E "prietenul" la care ascultă "actualitatea, politica, inundaţiile, fiecare cu ce poziţie are". Zidurile respiră parcă singurătate de om, vieţi trecute, lăsate de izbelişte, amintiri... Acum aproape 50 de ani, Adriana Ionescu stătea în faţa studenţilor de la Facultatea de Medicină Veterinară, din Bucureşti, secţia Fiziopatologie, şi le vorbea despre bolile animalelor. Era profesor universitar. Acum are 78 de ani. Nu-i mai are pe studenţi, nu-l mai are nici pe soţ. E oarbă de şapte ani de zile, iar casa îi este căminul de bătrâni Schitul Darvari din Capitală.
Soţul profesoarei universitare, doctor veterinar, a murit de infarct la cutremurul din '77. Adriana Ionescu a intrat acum câţiva ani în comă diabetică, iar de-atunci nu mai vede nimic. "Fata mea este doctor stomatolog şi are doi copii, dar nu i-am mai văzut de mult timp. Ei nu vin să mă viziteze, doar ea vine cam la o săptămână. Nu m-a putut ţine, nu se putea chinui cu mine... Nu ştiu cum am ajuns la azil. ştiu doar că am făcut infarct, am fost la spital internată. Nu mai vedeam nimic şi... m-am trezit aici. Nu s-a găsit altă soluţie pentru mine. Era atât de frumoasă viaţa atunci când trăia soţul meu...", spune profesoara. Câteva firimituri de la masa de prânz stau atârnate pe gulerul femeii. Îşi mişcă lent mâinile şi-şi freacă din când în când încheieturile ca să circule mai bine sângele prin venele negre. Ochii îi sunt grei, galbeni, înceţoşaţi. Riduri groase îi apleacă, îi închid. Caută umbre, caută feţe de oameni. Îţi atinge palmele, de parcă aşa îţi ghiceşte chipul. E resemnată şi nu vrea să mai iasă afară. Merge doar la baie. Nu vrea să-şi mai mişte picioarele atât timp cât nu mai vede cerul... "Ochii mei... viaţa mea... îmi e dor de casa mea, în care am trăit noi şi ne-am iubit, îmi e dor să văd... Viaţa înseamnă speranţă, speranţa că o să văd, că o să mă descurc singură, altfel eu nu mai vreau... Atâta timp cât nu pot eu să-mi rezolv problemele, cum ar putea să mă ajute fata mea? Dacă mai era soţul meu, eu nu mă mai aflam azi la azil, mă îngrijea el", spune Adriana Ionescu.
A lucrat trei ani de zile la Institutul Pasteur, aproape 20 de ani ca profesor universitar şi încă vreo 15 ani la laboratorul de control al medicamentelor veterinare. A făcut mai întâi Facultatea de Drept, apoi Medicina. În facultate era văzută de colegi drept o tocilară. Avea numai note de 9 şi 10, mai bune decât ale soţului. Dintre cei 180 de studenţi ai ei, fete erau doar 8, iar majoritatea veneau de la ţară. Le dădea note mari pentru că erau tineri silitori şi serioşi. "ştiu că e frumos afară, că e liliacul înflorit. În Herăstrău sunt pansele colorate, dar eu nu le văd şi nu mai vreau să merg, să le simt parfumul, dacă nu le văd...", spune profesoara. Trage pătura pe tălpi şi-şi strânge "prietenul" la piept. Îl ţine aproape de ureche ca să nu le deranjeze pe celelalte bătrâne cu "actualitatea". Se ridică într-un timp şi începe să soarbă din ciorba de pe măsuţă, adusă de asistentă. Îşi îndreaptă ochii spre geam. Acolo, muguri de măr ce stau să crape, un liliac înflorit... .