Adevăruri de altădată: Critica lui G. Ibrăileanu

Adevăruri de altădată: Critica lui G. Ibrăileanu

Ceiace Ibrăileanu căuta în literatură era o chintesenţă de viaţă; el respingea deopotrivă copia naturalistă şi analiza seacă: «Creaţia este superioară analizei.

 Artă literară fără analiză poate să existe. Fără creaţie, nu». Această dragoste de literatură (care la el înlocuia dragostea de viaţă sau, mai exact, era chiar dragostea de viaţă, însă sublimată şi cerebralizată) nu se manifestă în scrierile lui Ibrăileanu decât controlată şi justificată mereu de argumentări logice.

Pe Ibrăileanu îl frământa nevoia de a-şi explica admiraţiile. Intuiţia şi sugestia nu-l mulţumeau decât ca mijloace trecătoare: nu le lăsa să apară în alcătuirea judecăţilor lui critice: «Bergson a spus că inteligenţa este caracterizată printr’o incomprehensiune firească a vieţii. Bergson însă are remediul: intuiţia. (...) Când zic că simt dar nu pot spune ce, am intuiţia dar n’am formula. Intuiţia se exprimă prin reverberaţii stilistice care să creeze în altul o stare de suflet identică. Dar noi vorbim de o formulă cuprinzătoare...».

Se desprinde din aceste rânduri o puternică năzuinţă către absolut, condamnată să rămână mereu nesatisfăcută. Critica lui Ibrăileanu este însufleţită de această năzuinţă, de această cătare de esenţe.

Înzestrat cu o excepţională putere de simţire, capabil să retrăiască procesul de creaţie al oricărui fel de literatură, familiarizat cu toată alchimia operei literare, omul acesta care şi-a trăit o bună parte din viaţă în lumea literaturii, el devenea, atunci când trebuia să-şi spună părerea şi să formuleze o judecată estetică, de-o nemiloasă obiectivitate – nu numai faţă de opera examinată, ci, de cele mai multe ori, şi faţă de el însuşi.

Totuşi s-ar înşela acela care s’ar aştepta să întâlnească în paginile lui Ibrăileanu răceala măsurată pe care o afecţiona (şi o afecta) Maiorescu, de exemplu“.

Fragment dintr-un articol apărut  în „Adevărul literar şi artistic“ din 1937