Adevărul trebuie spus până la capăt

Ba că ne-am fi vândut independenţa editorială pe sume fabuloase, ba că punem umărul la noua tendinţă privind concentrarea trusturilor media în mâinele unor cercuri de afaceri autohtone, ba

Ba că ne-am fi vândut independenţa editorială pe sume fabuloase, ba că punem umărul la noua tendinţă privind concentrarea trusturilor media în mâinele unor cercuri de afaceri autohtone, ba că pregătim ziarul pentru a servi o anume cauză politică la viitoarele alegeri.
Nu în ultimul rând, preşedintele Clubului Român de Presă a speculat în stil de mare actor momentul, anunţându-şi demisia din fruntea controversatei instituţii şi clamând public neputinţa sa faţă de mişcările pretins obscure de pe piaţa media românească. Dacă la acel moment aş fi avut dreptul legal de a publica în Adevărul, probabil că nu mi-ar fi ajuns cuvintele să-i reamintesc în ce fel a înţeles domnia sa presa de după Revoluţie. L-aş fi invitat să ne facem publice averile personale noi, ziariştii cu funcţii, să judece lumea cine s-a îmbogăţit din mercenariatul de presă şi cine nu. Pentru că, până la urmă, în ce se măsoară mai bine onestitatea unui jurnalist? Sigur, în tentativa de a converti cinic ştirea într-un câştig personal de imagine, şeful CRP a preferat să catapulteze cu noroi în colegi de breaslă despre care ştie foarte bine că trăiesc din meserie curată. Este un anume fel, lipsit de scrupule şi de omenie, de a face carieră în România.
În bunul obicei românesc, la aşa mizerii se poartă să răspunzi asemenea. Ne dă şi mâna, şi putinţa s-o facem. În serial! Pe pagini întregi! Dar unde ajungem tot alimentând spirala scandalului? Ce oferim celor care aşteaptă de la noi mai multă înţelepciune într-o ţară sfâşiată de măcel intern? Câtă vreme trebuie să mai treacă pentru ca românii să servească şi altceva decât bâlci la cafeaua de dimineaţă?
Pentru că asta este tot ce putem spune cu mâna pe inimă: că în spatele mult comentatului transfer pe axa Ringier-Adevărul nu se ascunde nimic altceva decât provocarea de a construi un ziar bun.
Dacă ăsta poate fi un delict jurnalistic, atunci admitem că l-am comis. Dar ştim deopotrivă că Adevărul are şansa de a da semnalul că presa poate deveni cu precădere un loc al toleranţei, echilibrului, modernismului şi valorii. Garanţia este calitatea celor care lucrează la acest ziar. Un ziar căruia mulţi i-au cântat prohodul după marea dezertare din 2005 şi căruia destui interesaţi îi doresc decesul.
Oamenii de la Adevărul ştiu ce înseamnă valorile independenţei editoriale. ştiu că adevărul trebuie spus până la capăt. şi, marele avantaj, sunt oameni care n-au fost crescuţi la şcoala presei de cumetrie - unde cu o mână semnezi articole, iar cu alta îţi tragi comisioane publicitare.
Înainte de a fi "ziarul lui Patriciu" - cum le place unora să-l ştampileze (de parcă n-ar exista "ziarul lui Sârbu", "ziarul lui Voiculescu", "ziarul lui Ringier", "ziarul lui Vântu" sau "ziarul lui Adamescu") - Adevărul rămâne ziarul propriilor cititori. Ei sunt instanţa noastră supremă, cea mai în măsură să ne judece prestaţia, corectitudinea, obiectivitatea, talentul şi onestitatea.
Restul sunt doar vorbe!
Nu, nu e de niciun folos să cultivăm la infinit circul cotidian. ştim, prinde la public, dar ne costă în final pe toţi. Să rămână ele, falsele crucişătoare ale presei, cu adevărul lor. Noi vrem să-l construim pe-al
nostru.