Cum a exterminat Japonia feudală creștinismul: masacre, crucificări și teama că misionarii sunt avangarda invaziei europene

Puțin cunoscut publicului larg este faptul că Japonia a fost scena uneia dintre cele mai sistematice, violente și de lungă durată prigoane împotriva creștinilor din istoria mondială. Atât simplii practicanți, dar mai ales preoții și călugării au fost torturați și uciși prin metode îngrozitoare.

Martiriul creștinilor în Japonia Foto: wikipedia

Creștinii reprezintă, astăzi, cea mai numeroasă comunitate religioasă din lume, adunând peste 2,4 - 2,5 miliarde de credincioși, ceea ce înseamnă aproximativ o treime din populația întregii planete. De altfel, creștinismul a dominat din punct de vedere religios, cu o influență largă în sfera politică, socială și militară, mai ales Europa, dar și America. Au fost însă vremuri în care era extrem de periculos să fii creștin. În special în Antichitate, atunci când o serie de împărați romani au declanșat persecuții importante împotriva comunității creștine, percepută ca o amenințare la statutul împăratului, dar și al întregului stat roman.

Mii, chiar zeci de mii de creștini au fost uciși cu bestialitate în vremea lui Nero, Dioclețian, Decius sau Valerian. Cu toate acestea, persecuția creștinilor a continuat până în vremurile noastre, în unele zone de pe Glob. Puțin cunoscut publicului larg este faptul că o țară asiatică care excelează astăzi la civism a declanșat una dintre cele mai brutale și sistematice persecuții îndreptate împotriva creștinilor din istorie. Este vorba despre Japonia, acolo unde au fost masacrați peste 3.000 de creștini în timpul secolelor XVI și XVII.

Mirajul creștinismului în țara samurailor

Japonia a fost timp de secole un tărâm izolat, cu o cultură și o organizare administrativă și militară unică. Singura excepție o reprezenta relația îndelungată a Japoniei cu China și cu statul său vasal, Coreea. Scrierea japoneză se baza pe cea chineză, iar misionarii budiști chinezi din secolul al VII-lea au influențat profund istoria religioasă a Japoniei. Chiar și în ciuda acestor influențe, relativa izolare geografică a Japoniei a dus la apariția unei culturi japoneze unice și autonome. Religia autohtonă era șintoismul, sau „calea zeilor”, iar împăratul Japoniei era considerat descendent al zeiței Soarelui, Amaterasu. Majoritatea japonezilor din secolul al XVI-lea practicau o combinație de șintoism și budism.

Din punct de vedere politic, până în secolul al XVI-lea, Japonia a fost mult timp împărțită în zeci de domenii conduse de seniori locali numiți daimyo. Aceștia se luptau între ei pentru supremație și teritoriu, folosindu-se de armate întregi de samurai, războinici de elită care au dominat istoria Japoniei și au devenit un simbol militar național. Împăratul, care locuia în capitala de la Kyoto, avea doar o autoritate nominală, fiind lipsit de putere politică sau militară reală. Puterea reală o dețineau marii seniori japonezi, din rândul cărora era ales shogunul, un fel de prim-ministru, dar și lider militar suprem. Societatea japoneză era puternic militarizată, cu clase sociale distincte și rigide. Samuraii se ghidau după bushido, un cod strict al onoarei și al conduitei marțiale.

De la jumătatea secolului al XVI-lea, Oda Nobunaga distruge shogunatul Ashikaga și începe un amplu proces de reunificare și pacificare a Japoniei, pregătind drumul pentru faimoasa perioadă Edo, o epocă de prosperitate și renaștere culturală a Țării Soarelui Răsare. Ei bine, în această perioadă, mai precis în anul 1549, pe țărmurile Japoniei apar și primii misionari creștini. Este vorba despre călugărul iezuit Francisc de Xavier, un catolic fervent, principalul discipol și colaborator al lui Ignațiu de Loyola, faimosul lider al Ordinului Iezuit. Alături de acesta, pe insulele Japoniei au ajuns și numeroși alți misionari creștini.

De altfel, în zona Filipinelor și a altor insule din Extremul Orient, călătorii europeni, veniți să găsească noi piețe de desfacere și să întemeieze noi colonii, au adus călugări creștini și alți misionari pentru convertirea populației.

Creștinismul occidental, sau mai precis catolicismul, reprezenta un contrast puternic față de religia și cultura Japoniei, nu doar din punct de vedere teologic, ci și cultural. Cu toate acestea, japonezii i-au acceptat inițial pe occidentali, probabil mai ales datorită tehnologiei acestora, în special a prafului de pușcă, decât datorită credințelor și practicilor lor religioase. În special Oda Nobunaga a văzut în creștini un mod de a stabili legături comerciale cu europenii de pe insulele învecinate, dar și posibilitatea de a face rost de noi arme.

„Primul dintre Cei Trei Unificatori, Oda Nobunaga, a desființat shogunatul Ashikaga în 1573. Deoarece se afla într-un conflict acerb cu grupările de călugări budiști războinici, Nobunaga le-a permis misionarilor, majoritatea dintre ei fiind inițial iezuiți catolici, să răspândească creștinismul în rândul populației. La momentul morții sale, în 1582, se estimează că existau aproximativ 150.000 de creștini japonezi, majoritatea în sudul Japoniei. Printre aceștia se numărau oameni de rând, dar și membri ai clasei samurailor, sau războinicilor, precum și unii daimyo, adică seniori feudali”, preciza Eugene Larson în „Japanese Ban Christian Missionaries”. De altfel, unii s-au convertit pentru că erau atrași de motive economice și politice, alții din pură convingere. Cert este că în Japonia înflorea o amplă comunitate creștină.

Shogunul și creștinii: o relație sinuoasă

Succesorul lui Nobunaga, Toyotomi Hideyoshi, ajuns conducător de facto, și-a schimbat total atitudinea față de creștini. Acesta a impus restricții severe. În 1587, el a cerut tuturor misionarilor străini să părăsească Japonia în termen de douăzeci de zile. Decretul său nu a fost aplicat cu strictețe timp de mai mulți ani, însă în 1597, cu puțin timp înainte de moartea sa, a ordonat executarea prin crucificare a douăzeci și șase de misionari și convertiți japonezi. Unul dintre motivele acestor execuții a fost afluxul unor noi misionari creștini, în ciuda decretului de expulzare din 1587.

Cu toate acestea, în anii 1590, în Japonia au sosit și alte ordine religioase catolice, printre care franciscanii și augustinienii, mulți dintre ei venind din Filipinele aflate sub dominație spaniolă. Noilor sosiți li s-a permis să intre în Japonia, însă numai cu condiția să nu predice creștinismul. Odată ajunși în țară, aceștia au ignorat interdicția și au început să predice în marile orașe precum Kyoto, Nagasaki și Osaka, dar și în zonele rurale.

Acest lucru l-a nemulțumit profund pe cel de-al treilea unificator al Japoniei și cel care a deschis practic drumul către Shogunatul Tokugawa sau perioada Edo. Este vorba despre Tokugawa Ieyasu. Acesta a devenit conducătorul de facto al Japoniei după bătălia de la Sekigahara, din 1600. În primii ani ai domniei sale, Ieyasu a încurajat comerțul cu străinii, în special cu portughezii și olandezii, și a manifestat toleranță față de creștinii din Japonia, fie că erau localnici, fie străini. Cu toate acestea, în 1611, shogunatul și-a schimbat politica și a interzis predicarea și practicarea creștinismului. În 1612, au fost emise ordine pentru pedepsirea creștinilor, iar în iunie 1613 a fost promulgat un edict prin care toate mănăstirile și sanctuarele religioase erau avertizate să se ferească de „Sectele răului”, printre care erau incluși creștinii și grupările budiste considerate eretice.

Masacrarea creștinilor în Japonia

Ulterior, la 27 ianuarie 1614, a fost promulgat un decret prin care creștinismul era complet interzis în Japonia. Bisericile creștine din capitala Kyoto au fost distruse, misionarii au fost întemnițați, iar unii daimyo creștini au fost forțați să plece în exil. Cei care nu au făcut-o sau au fost prinși de japonezi au fost martirizați. Adică au urmat masacrele îndreptate împotriva creștinilor și a misionarilor în special. În 1622, de exemplu, 55 de creștini au fost executați în Nagasaki, prin decapitare sau ardere de vii.

În perioada 1637–1638 a avut loc revolta de la Shimabara. Practic, țăranii și samuraii creștini, împovărați de taxe și persecutați, s-au răsculat. Revolta a fost înăbușită în sânge de shogun. Mii de participanți au fost masacrați după căderea castelului Hara. Această revoltă a pus capăt creștinismului practicat în mod deschis și a contribuit la consolidarea izolării naționale a Japoniei.

Au fost înregistrate torturi și metode barbare de masacrare a creștinilor. Credincioșii au fost fierți în apă, spânzurați cu capul în jos în gropi sau supuși temperaturilor extreme. Totodată, era organizată o inspecție anuală obligatorie, numită fumi-e, în cadrul căreia locuitorii trebuiau să calce în picioare plăci de bronz pe care erau reprezentate Iisus sau Fecioara Maria, pentru a demonstra că nu erau creștini. Se estimează că în jur de 4.000 de creștini au fost uciși în secolele XVI-XVII. O parte dintre creștini au supraviețuit în clandestinitate.

De ce i-au masacrat japonezii pe creștini

Motivul era unul clar. Liderii japonezi și marii seniori se temeau de faptul că, odată cu această convertire, vor veni și armatele europene pentru a cuceri Japonia.

„Motivele lui Ieyasu pentru persecutarea creștinismului erau în principal politice. Era mai puțin preocupat de ceea ce credeau țăranii și ceilalți oameni de rând și mai mult de problema dacă samuraii și daimyo creștini puteau fi considerați de încredere și dacă aveau să rămână loiali seniorilor lor feudali și conducătorilor acestora. Ieyasu, care se afla în procesul de întemeiere a unei dinastii, nu accepta nicio provocare la adresa autorității sale, iar el și alți membri ai shogunatului au ajuns să creadă că religia creștină reprezenta o amenințare pentru ierarhia feudală a Japoniei și pentru codul războinic al bushido. Decizia de a aboli creștinismul era, de asemenea, legată de relația strânsă dintre ordinele religioase catolice și Spania și Portugalia. Până în 1614, Ieyasu nu mai era nevoit să depindă de Spania și Portugalia pentru comerț, întrucât găsise alternative viabile în rândul negustorilor protestanți olandezi și englezi, care erau mult mai puțin preocupați să-i convertească pe ceilalți la propria credință decât erau catolicii”, arată Eugene Larson în aceeași lucrare.

În plus, shogunul știa că în Filipine europenii au început prin a trimite misionari, apoi armatele care au cucerit insulele. Persecuția creștinilor a fost abolită tocmai în secolul al XIX-lea, în Era Meiji.