Actor sau vedetă?

George Alexandru

A devenit oare Institutul de teatru şi cinematografie inutil? A devenit oare această mândrie de odinioară doar un motiv de a colecţiona diplome şi licenţe? De ce cu mâhnire îmi pun această întrebare? Pentru că au ajuns să termine anual, de ordinul zecilor şi peste sută, tineri dintre care, profesional, te poţi baza pe cel mult 15, maximum 20, iar restul se aruncă într-o nebuloasă, care îi face să îşi câştige existenţa de cele mai multe ori într-o activitate total paralelă pregătirii lor. Repet, o spun cu durere, pentru că, spre mândria mea, am făcut parte cam din ultimul val, al cărei promoţii se mândrea cu şase-şapte licenţiaţi pe an, dintre care se poate vorbi cu mândrie, oricând, de cel puţin patru-cinci. Or azi, mă uit cu groază că e de ajuns să prezinţi rubrica meteo sau un amărât de matinal (nu generalizez) şi astfel să devii într-un timp record vedetă, star sau chiar megastar. E adevărat că altele erau condiţiile înainte de '89 şi altele sunt posibilităţile acum, cu această conductă spartă a televiziunilor, din care eu cred că are de pierdut numai valoarea. Departe de mine această indignare în ceea ce priveşte persoana mea, deoarece mă bucur de atenţie şi respect în continuare, dar văd colegi de-ai mei, într-un număr îngrijorător de mare, de care lumea nu mai ştie, şi care uşor-uşor devin nişte spectatori, şi aceia înfrânţi. Este foarte bine că sunt folosiţi foarte mulţi tineri, că sunt lansaţi oameni talentaţi şi meritorii, dar nu-i uitaţi pe cei care au pus o parte din baza acestei meserii, oameni care încă nu şi-au spus ultimul cuvânt, care încă nu s-au aşezat pe o băncuţă, într-un parc, şi care în continuare îşi merită cu prisosinţă locul lor, oriunde şi oricând. Am spus că sunt benefice, e bine că luăm în seamă tineretul talentat din meseria asta. Dar mai e de spus şi că, pentru unii, chiar colegi de-ai mei, acest sistem din televiziune a fost mană cerească, pentru că în sistemul vechi n-ar fi depăşit niciodată un nivel, pe care nu-l doresc nimănui, dar care le aparţinea. Printre aceştia, există foarte mulţi care au ajuns să facă compromisuri urâte, chiar numai ca să fie cunoscuţi de public. Eu nu cred că ăsta e ţelul unui tânăr care termină un institut de artă teatrală. Să fii cunoscut, dar pe valoare, da, nu pe măscări şi mijloace de afirmare ieftine. Dar fiecare ajunge acasă, se uită în oglindă şi îşi ştie singur valoarea şi îşi ia mina pe care o merită pentru că, a doua zi, o ia de la capăt. Cu o agrafă în colţul gurii şi prinsă de ureche, ca să fie simpatic şi atrăgător în orice situaţie. şi mulţi sunt fericiţi, cu siguranţă, dacă ajung să împing o babă pe scări, numai să mai bifeze un rol şi să îi recunoască lumea pe stradă ţin în continuare cu cei tineri şi cu cei din generaţia mea, dar cu cei valoroşi, atât actori cât şi regizori. Cu drag, Jorjac.