26 ianuarie, o zi ruşinoasă pentru istoria României. Cum era linguşit Ceauşescu în era comunistă

Publicat: 25.01.2015 22:01

Ultima actualizare: 07.08.2022 07:03

În presa din România comunistă exista o singură competiţie: cine dă mai mare poza cu Ceauşescu

Mai mult decât alte sărbători comuniste, ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu arată lipsa de atitudine a românilor în faţa minciunii.

Dacă decembrie e luna victoriei împotriva dictaturii ceauşiste, ianuarie ar trebui să fie luna în care milioane de români îşi recunosc înfrângerile: în ianuarie, pe 7, de ziua „Ei“, şi pe 26, de ziua „Lui“, toată ţara, de la pionieri la academicieni, se pleca în genunchi într-o fierbinte minciună: iubirea faţă de primul cârmaci al ţării.

Dar, înainte de a fi fierbinte, era de fiecare dată foarte frig.

Ion Arcudeanu a fost organizatorul serbărilor cu pionieri în cinstea Ceauşeştilor. Într-o carte pe care a scris-o, acesta povesteşte că manifestaţiile din faţa Comitetului Central „se desfăşurau pe un frig atât de crunt încât copiii se pişau pe ei“.

„În faţa fostului sediu al CC am venit cu copiii pentru a face urarea tradiţională. Scoşi cu o oră înainte, copiii au început să îngheţe. Afară erau minus 25 de grade şi unii erau cu cămăşi şi cravate de pionieri, cu pantofi cu talpă subţire, fetele cu fustiţe scurte şi fără căciuliţe pe cap. Printre ei era fata mea de 8 ani, adusă cu şcoala, obligatoriu. Nările ni se lipeau de ger, iar deasupra pâlcului de copii şi tineri se formaseră nori de aburi. În sfârşit, odată cu ieşirea pe trepte a fostei conduceri, începem şi noi să recităm, să cântăm şi să dansăm conform textului minuţios puricat şi aprobat până la nivelul cel mai de sus. Lângă mine, unei fetiţe i se face rău. O iau în braţe şi o duc în sediu. Revin spre a urmări desfăşurarea în continuare. Fata mea trebuia să spună şi ea o strofă. N-am văzut-o apărând. O fi fost cât am lipsit - mi-am zis. Nea Nicu vorbea despre fericirea în care trăiesc copiii ţării. Jumătate din cei din Piaţă făcuseră pe ei şi din cauza terenului în pantă, şiroaie lungi însoţite de aburi se scurgeau spre rigole. Fata mea stătea pe scări şi plângea. «Ce-ai păţit?», am întrebat-o alarmat. Un activist care mă cunoştea îmi spune încet: «Las-o, sărăcuţa, că a leşinat de frig şi am dus-o eu înăuntru». «Hai să mergem acasă», îi spun. «Auzi, tati, îmi spune ea printre sughiţuri, să ştii că eu la bâlciuri de-astea nu mai vin în viaţa mea. Tu ştii cât de rău am îngheţat? Să-i ia naiba!»“

Ion Arcudeanu (foto) are astăzi 76 de ani. Amestecă sentimente de regret şi nostalgie atunci când se gândeşte la acele ierni. „Când i-am spus unui secretar cu Propaganda că nu mai vreau să organizez aşa ceva, mi-a spus: «Acum eşti actor la Teatrul Ion Creangă din Bucureşti. Dar să ştii că sunt teatre şi la Satu Mare». Adică mă ameninţa că mă trimite tocmai la Satu Mare. Aveam doi copii, nevastă, socru, soacră. Ăştia erau toţi pe capul meu“. Dar mai erau şi banii – recunoaşte Ion Arcudeanu – mai erau şi casele de odihnă ale actorilor, mai erau şi plecările din ţară: „ În vremea aia când din ţară nu ieşea nici vrabia, eu mergeam cu Teatrul Ion Creangă prin toată lumea, de nu mai ştiam unde e România pe hartă“.

„Mâncatul de căcat se plătea bine“

Înainte de a fi analist-comentator la televiziunile de ştiri, Tudor Octavian a fost ziarist şi scriitor. Pentru ziarişti şi pentru scriitori, luna ianuarie era o lună bună. Iată de ce: „Se făceau nişte antologii de versuri, nişte volumoaie, pentru Ceauşescu. Eu, pe atunci, aveam nişte volume de povestiri pe care criticul literar Valeriu Râpeanu tot mi le amâna de la publicare. Ei bine, am avut şi eu un moment de slăbiciune şi am spus: «Domnu’ Râpeanu – că nu-i plăcea să-i spunem tovarăşe - dacă e nevoie să vă dau un text din acesta jubiliar, dacă ăsta e preţul, eu vi-l dau, să ştiţi. Dau şi eu un text». Şi mi-a spus: «Stai, bă, liniştit. Avem cu toptanu’». De ce asta? Pentru că cei care scriau elogii primeau 3.000 de lei pe text – adică un salariu bun dintr-o dată. Dădeau poeţii câte zece poezii, doar-doar o intra una în antologie. Era o marfă, mă! Mâncatul de căcat era o marfă, care se plătea bine”.

„Nu regret că l-am pictat pe Ceauşescu“

Pentru Zamfir Dumitrescu, fost pictor de casă al Ceauşeştilor şi fost preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, realizarea unui portret cu Nicolae Ceauşescu nu era un compromis, ci o confirmare a valorii. „A primi o comandă şi a-ţi exercita meseria de pictor era nu numai o oportunitate, ci şi un privilegiu. Iar dacă vorbim despre fond, trebuie să îi amintim pe numeroşii pictori care l-au pictat pe Cesare Borgia, un personaj sinistru. Aşa că nu regret că l-am pictat pe Ceauşescu. Aş face portrete şi acum, dacă aş primi comenzi de la şefi de stat“, spunea Zamfir Dumitrescu într-un interviu pentru „Adevărul“. Un tablou de familie al Ceauşeştilor i-a adus acestuia o remuneraţie de 50.000 de lei, aşadar, aproape de preţul unei maşini Dacia.

PROPAGANDĂ | Toată Terra spune la unison „La mulţi ani, erou al păcii!“

De la săptămânalul pentru copii „Cutezătorii“, la revista „Teatru“, toate publicaţiile româneşti elogiau în ianuarie personalitatea „ctitorului de ţară nouă“.

Citește și: Schimburi secrete de „complimente” între Ceauşescu şi Brejnev

La ultima aniversare al lui Nicolae Ceauşescu, ziarul „Scânteia“ aloca ample spaţii în care evoca modul în care a fost sărbătorită ziua de naştere a preşedintelui României pe toate meridianele. La Beijing, la Rabat, la Ulan Bator şi în Brasilia, la Ankara şi chiar la Buxelles, peste tot se celebra cu solemnitate ampla activitate revoluţionară a lui Nicolae Ceauşescu. Părea că toată lumea se prosternează în faţa luptei pentru pace pe care acesta o ducea necontenit.

Azi, doar câţiva nostalgici se mai adună la mormântul lui Ceauşescu din cimitirul Ghencea.

Iar cel mai vocal dintre ei, Corneliu Vadim Tudor, continuă să peroreze despre demnitatea şi caracterul marelui om de stat Nicolae Ceauşescu: „ La ora la care eu îl elogiam pe acel om – începutul anilor ’80 –, el era plimbat prin Londra, cu caleaşca aurită, de Regina Angliei. Era curtat şi lăudat de mai mulţi preşedinţi ai Americii, de regele Spaniei, de alte capete încoronate. Rostea discursuri de la înalta tribună a Organizaţiei Naţiunilor Unite. El a lăsat în urma lui edificii importante, cum ar fi Casa Poporului. Nu mai puţin important este metroul bucureştean, datorită căruia cetăţenii se pot deplasa cu uşurinţă în toate zonele“.

Ceauşescu TV

În anii ‘70, televiziunea publică difuza în fiecare seară de 26 ianuarie câte un film istoric românesc care avea în centru un voievod. Se crea astfel o legătură între personalitatea istorică a lui Nicolae Ceauşescu şi trecutul neamului românesc. Tot în anii ’70, televiziunea naţională a realizat şi primul film documentar în cinstea lui Nicolae Ceauşescu. Purta titlul „Conducătorul revoluţionar, bărbatul de stat, omul“ şi a fost regizat de Eugen Mandric. Cu trecerea anilor, numărul documentarelor dedicate lui Ceauşescu a crescut. Afişele acestora îl înfăţişau pe Nicolae Ceauşescu în compania lui Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza. Programul televizat al zilei de 26 ianuarie se încheia cu un spectacol literar-muzical şi coregrafic filmat în studiourile TVR în cinstea lui Ceauşescu. Momentele festive continuau la radio şi televiziune şi pe 27 ianuarie.