Claudia Cardinale nu credea că are stofă de actriţă

Cu peste zece ani în urmă, i-am luat un interviu actorului Daniel Pilon, celebru pentru rolul Naldo Marchetta, din serialul Dallas.

Am început „clasic”: „Sunteţi un star internaţional!” Mi-a retezat-o din start. „Există o întreagă maşinărie care fabrică staruri internaţionale. Eu nu am mai întâlnit până acum actori ca ai voştri. Sunt născuţi să fie actori, joacă şi în afara scenei. Sunt impresionat! La noi, totul e conform contractului!”, mi-a spus Daniel Pilon.

Aşa este! Ai noştri sunt „genetic” actori, dar unde este maşinăria de promovare?! Doar cu o floare nu se face primăvară! Festivalul Internaţional de Film de la Cluj promovează filmele şi actorii români, dar lipsesc marii investitori care să-i ofere strălucirea festivalurilor din afară, care ar putea atrage starurile internaţionale. Ne lipseşte acea „maşinărie” care să impună, nu să fabrice, starurile noastre, care sunt de talie internaţională, dar pe care le cunoaştem doar noi.

Cu ocazia prezenţei domniei sale la TIFF, Claudia Cardinale a vorbit şi despre „maşinăria” de fabricat staruri de care pomenea Daniel Pilon. Ea nu se născuse pentru a fi actriţă. Claude Josephine Rose Cardinale s-a născut la 15 aprilie 1938, în Tunisia, într-o familie de sicilieni. Cel mai bine fusese educată să stea în banca ei şi să nu vorbească neîntrebată.

„Eram o fire introvertită, foarte timidă şi nu prea vorbeam. Din această cauză am şi avut probleme cu vocea, în sensul că atunci când am început să joc în filme, a trebuit să fiu dublată”, mărturisea Claudia Cardinale. Avea 15 ani şi era elevă la Liceul Carnot din Tunis, pregătindu-se să devină învăţătoare, când a fost remarcată de regizorul Rene Vautier. Acesta a încercat să o abordeze pentru a-i propune un rol în documentarul său „Lanţuri de aur”. Ea a fugit. Regizorul a apelat la directoarea şcolii. „Trebuie să discuţi cu tatăl ei. Claudia nu vorbeşte”, l-a sfătuit directoarea.

Fabrica de staruri

Cardinale îşi aminteşte amuzată de debutul ei. Nu a fost convinsă că are stofă de actriţă nici când cineastul francez Jacques Baratier i-a propus un mic rol în filmul „Goha”, în 1958, cu Omar Sharif în rolul principal. Acesta este considerat debutul în film al Claudiei Cardinale. „Am devenit actriţă dintr-un accident”, ne mărturisea Claudia Cardinale.

„Ambasada Italiei organiza un concurs pentru cea mai frumoasă italiancă din Tunisia şi eu dădeam o mână de ajutor. La festivitate, priveam din culise la fetele de pe scenă şi cineva m-a împins lângă ele. Aşa am ajuns să câştig acel concurs. Premiul era o invitaţie la Festivalul de Film de la Veneţia, iar primul film pe care l-am văzut a fost «Nopţi albe» în regia lui Luchino Visconti. Am înţeles atunci că acesta îmi este destinul. Steaua mea mă călăuzise.”

Muza lui Fellini

Claudia a intrat apoi în „fabrica” producătorului italian Franco Cristaldi, care a văzut în ea „versiunea italiană” a „păpuşii franceze” Brigitte Bardot. A semnat un contract strict prin care renunţa la viaţa privată pentru a deveni star internaţional. Sub supravegherea lui Cristaldi, a început urcuşul pe culmile gloriei.

„Cariera mea a fost cu adevărat marcată de întâlnirea cu regizorii Luchino Visconti şi ­Federico Fellini. Primul era extrem de riguros, nu îndrăzneam nici să glumim când lucram, celălalt era un maestru al improvizării. Cu Visconti, filmările se derulau precis, după ceas, Fellini mă lua de mână, ne plimbam şi discutam, după care scria o scenă. Îmi spunea că sunt o fiică a pământului, naturală, şi că îl inspiram.” Îi e dor de anii ’60 ai cinematografiei? „Nu sunt nostalgică, obişnuiesc să privesc înainte, dar îmi e dor de momentele magice petrecute cu Visconti şi Fellini”, spune ea.

Cuplu de aur cu Alain Delon

Actriţa a ţinut un scurt discurs în italiană pe scena cinematografului clujean Republica

„Momentele magice” s-au materializat în „Rocco şi fraţii săi” (Visconti, 1960), „Cartouche” (Philippe De Broca, 1962), „Ghepardul” (Visconti, 1963), „Opt şi jumătate (Fellini, 1963), „Fata lui Bube” (Luigi Comencini, 1964). În „Ghepardul”, alături de Alain Delon, a întruchipat-o pe voluptuoasa Angelica, împreună cu Delon devenind „cuplul de aur” al acelor ani. Nu a fost tentată să aibă o aventură cu frumosul Delon? Sau cu alţi parteneri? „Nu am amestecat niciodată viaţa personală cu munca. Nu am căzut în această capcană”, spune categorică Claudia Cardinale. „Sigur, suntem prieteni. Ne întâlnim, vorbim, ca doi prieteni vechi”, adaugă ea.

Claudia Cardinale a fost căsătorită cu producătorul care a controlat-o foarte strict în anii promovării ei, Franco Cristaldi, între 1966 şi 1975, apoi cu regizorul Pasquale Squitieri. Are doi copii, Patrizio şi Claudia, primul fiind băiatul născut pe vremea când ea nu era căsătorită, un episod despre care nu vrea să vorbească. Ne-a spus doar atât:

„Am devenit mamă (este vorba despre naşterea Claudiei) şi bunică la o lună diferenţă.” Claudia Cardinale putea să ajungă o mare vedetă la Hollywood, după distribuirea sa în filmele „Pantera roz„ (1964), „Undeva, cândva în Vest„ (1968) sau „Fitzcarraldo„ (1982), dar nu a mai dorit să facă filme în America. „Nu agreez contractele stricte de la Hollywood. În fond, vreau să rămân o actriţă europeană. Şi am oferte, slavă Domnului!”.

Preferă singurătatea

Când nu filmează, îi place să fie singură. La Paris, Claudia Cardinale locuieşte singură. De ce nu cu soţul? Răspunde evaziv: „Nu mă sperie singurătatea. Îmi oferă confort. Din firea mea, n-am fost niciodată prea comunicativă!”

„Merg la biserică, dar îmi place mai mult să mă duc când bisericile nu sunt pline. Ca să mă pot concentra pe rugăciune”, spune Claudia Cardinale.

Cu peste 140 de filme la activ, cu atâtea reguli impuse de statutul de star internaţional, jucând încă în filme şi pe scena de teatru, Claudia Cardinale se bucură doar ea de intimitatea apartamentului din Paris.