8.000 de falşi Grigorescu circulă pe piaţa românească

lemn. Unii occidentali cred că se pot realiza şi colecţii de falsuri bune.Falsurile apar după ce originalul atinge un anumit coeficient de notorietate. Astfel, un fals poate fi interesant pentru

lemn. Unii occidentali cred că se pot realiza şi colecţii de falsuri bune.
Falsurile apar după ce originalul atinge un anumit coeficient de notorietate. Astfel, un fals poate fi interesant pentru că, după sute de ani de falsificări succesive, devine el însuşi un simptom pentru receptarea originalului, "un fel de istorie a obiectului, infracţională în esenţă, dar nu mai puţin atractivă ca formă de gândire mecanică a înţelegerii cu obiectul original", spune criticul de artă Pavel şuşară. Trebuie făcută o distincţie importantă: copia unui tablou nu este făcută de autor (deci este un fals), în timp ce replica este realizată de autor sau sub îndrumarea lui directă.

Petraşcu l-a imitat pe Grigorescu
Cel mai falsificat pictor român rămâne Nicolae Grigorescu. Înainte de 1989, erau înregistrate aproximativ 12.500 de lucrări ale pictorului, în realitate el pictând doar 4.600; Andreescu era înregistrat cu 1.200, dar nu a realizat decât 250 - 300 de lucrări. În ierarhia celor mai imitaţi artişti urmează Petraşcu, Pallady, Gheaţă, şirato, Tonitza. Tabloul care nu are o istorie prea lungă şi aparţine unei familii serioase este cel mai susceptibil de a fi original. Tonitza şi Grigorescu sunt printre puţinii părtaşi la actul de falsificare a propriilor lucrări. Prin anii 1935-1936, în biroul prefectului poliţiei Capitalei erau mai multe tablouri, confiscate de la un pictor pe care Tonitza îl cunoştea. Prefectul poliţiei a spus: "Domnule Tonitza, priviţi şi dumneavoastră, tablourile sunt semnate Tonitza şi sunt făcute de nemernicul acesta". ştiind că artistul trăieşte greu şi are o familie numeroasă, marele pictor a replicat: "Domnule prefect, tablourile sunt făcute de mine; i le-am dat să le vândă". Or, Ipolit Strâmbulescu şi Gheorghe Petraşcu l-au imitat pe Grigorescu. Maestrul de la Câmpina îi îndemna: "Pictaţi, pictaţi, faceţi ca mine, dar nu semnaţi... Mai ajutaţi-vă cu un ban în plus ca să puteţi să trăiţi".

Instituţiile statului comandau copii
Un "artist falsificator" cunoaşte stilul autorului falsificat şi îl imită în totalitate, începând cu elementele tehnice şi terminând cu semnătura. Cele mai celebre cazuri în acest sens au fost lucrările lui Dan Ialomiţeanu, care le imitau pe cele ale lui Ion Andreescu; Ion Marinescu Vârsan a falsificat pictura lui Grigorescu şi Andreescu, iar Jean Cheler, pe Petraşcu. Ocazional, instituţiile statului de prin anii '50 au comandat copii după anumite lucrări ale unor artişti importanţi pentru a decora pereţii diferitelor ministere şi clădiri guvernamentale. Ele erau realizate întocmai cu originalul pentru că autorii lor erau ei înşişi artişti, şi, cu timpul, aceste obiecte de artă au devenit "fapte istorice" pe care s-a aplicat semnătura. Există şi falsuri rudimentare, grosolane, cazurile cele mai întâlnite în acest sens fiind cele care copiază operele brâncuşiene. "La ora actuală, falsuri ridicole sunt toate piesele de Brâncuşi, indiferent că se găsesc în ţară sau în străinătate. Iniţial, au existat vreo 3-4, apoi vreo 16, 22, iar după anul 2000, aproximativ 40. Ca şi când ar fi fost descoperite la nişte bunici în sat, la Hobiţa, prin poduri, luate de acolo de aşa-zişii specialişti care le-au dat drept originale", e de părere Vasile Parizescu, preşedintele Societăţii Colecţionarilor din România. Victimele comerţului cu falsuri pot cumpăra "reducţii ale domnişoarei Pogany" de la casele de licitaţii (Brâncuşi nu şi-ar fi imaginat aşa ceva niciodată...) cu 300.000.000 lei, pentru ca, mai apoi, să nu le mai poată vinde cu nici măcar 2.000.000 lei.

Scoală de copiere a operelor celebre
Sunt elevi care şi-au imitat maestrul într-un mod absolut, până la identificarea cu operele lui, copiind temele, subiectele şi, uneori, dintr-un soi de "participare mistică" la autoritatea maestrului, au semnat obiectul. Astfel poate fi descris falsul involuntar. Pe de altă parte, există lucrările de atelier, de şcoală (în sensul tradiţional al cuvântului). La Viena, în secolul XIX, a existat o şcoală de făcut copii după tablouri recunoscute la nivel mondial.
Lucrările, ce semănau leit cu originalul, erau realizate de profesionişti. Tablouri aparţinând acestei şcoli (Rubens, Tiziano) există şi în România, aduse din străinătate de boierimea şi intelectualitatea de la noi, apreciază Vasile Parizescu. Există şi falsuri cu un anumit grad de legitimitate, pentru că ele provin de la aceeaşi sursă, numai că, la un moment dat, cineva a deturnat printr-un indiciu, semnătură, intervenind în statutul real al obiectului.
Un alt tip de fals, cunoscut de către colecţionarii de pretutindeni, este cel "de transfer" (soţii Samuel Mutzner şi Rodica Maniu). Datorită cotei destul de ridicate pe care Mutzner o avea pe piaţa picturilor din ţară, au decis ca unele dintre lucrările soţiei să poarte semnătura acestuia...

Falsurile, chilipiruri pentru colecţionarii naivi
"Oamenii nu doresc să cumpere copii, în principiu. Potenţialul lor infracţional îi îndeamnă. Într-o relaţie de tipul acesta, în care unul păcăleşte şi celălat este păcălit, şi păcălitul este parte activă în agresiunea pe care o suportă. Cel care vinde falsuri nu vinde la preţuri mari, pentru că obiectul respectiv, din punct de vedere moral, nu înseamnă nimic, nu este decât un obiect material", apreciază Pavel şuşară. Un Brâncuşi fals se vinde de la câteva sute până la câteva zeci de mii de euro (în condiţiile în care originalul valorează milioane de euro, în străinătate), iar un Grigorescu cu 2.000 - 5.000 de euro, un chilipir pentru cumpărătorul naiv (spre deosebire de valoarea sa reală: 60.000 - 70.000 de euro). Oricum, şi originalele se vând sub valoarea lor reală. Echivalentul maghiar al lui Grigorescu s-a vândut în Ungaria cu 1.000.000 de euro.

Brâncuşi şi Brauner - lideri pe piaţa... neagră
În zilele noastre, picturile lui Grigorescu sunt ocolite de imitatori, fiind preferaţi, cu predilecţie, contemporanii (Pacea, Piliuţă ş.a.). Pe primele locuri în top se află Constantin Brâncuşi şi Victor Brauner. Falsurile atribuite celui din urmă au fost expuse în cadrul a două evenimente organizate de Muzeul de Artă din Piatra Neamţ, susţine şuşară. Aceasta demonstrează că, cel puţin în parte, piesele expuse în muzee, care stârnesc emoţiile vizitatorilor, nu sunt "pursânge". "După 1990, muzeele au ajuns într-o stare jalnică şi nu înţeleg de ce Ministerul Culturii şi Cultelor nu se ocupă de problema asta, pentru că unele obiecte de artă au dispărut, iar originalele au fost vândute şi substituite cu copii. Se spală şi aici bani, ca şi în lumea drogurilor. Numai că aici nu sunt victime sau victimele tac", se revoltă criticul de artă. Pavel şuşa-ră vrea să deschidă chiar o expoziţie de falsuri, cu lucrări adunate de prin muzee, pentru a demonstra două lucruri: cât de mult valorează obiectul original şi "cât de departe sunt energiile creatoare ale falsificatorului faţă de cele ale artistului imitat".

Niciun falsificator român, condamnat până acum
Virgil Niţulescu, secretar de stat în MCC, ne-a spus că nu are cunoştinţă de vreun falsificator român care să fie descoperit, anchetat şi condamnat, deşi legislaţie în acest sens există. "În ultimii 15 ani, la nivelul bârfelor, falsificatorii există, dar, personal, nu am văzut nicio sentinţă definitivă...". Asemenea materialelor fonografice pirat (CD-uri, casete audio sau video), obiectele de artă ar trebui confiscate şi distruse public. Deşi toată lumea vorbeşte despre pericolul falsurilor în artă şi piaţa abundă de copii nelegitime, nimeni nu este dispus să "cureţe pădurea de uscăciuni" (mai ales când acestea sunt parte integrantă a unor colecţii celebre...). Mai mult, actuala legislaţie nu prevede obligativitatea declarării bunurilor din colecţiile private. Oamenii, la adăpostul vălului ignoranţei, contribuie la dezvoltarea pieţei negre, traficând imitaţii nu tocmai... ieftine.
Puţini ştiu că, în Italia, la Universitatea din Salerno, există un muzeu al falsurilor, iar unii dintre "pictorii copiatori", maeştri în arta lor, au ajuns să aibă chiar şi expoziţii proprii. Federico Joni, considerat unul dintre cei mai buni falsificatori din lume, a fost apreciat doar postum, fiind privit ca un adevărat erou. John Myatt, un alt falsificator celebru, spunea: "Te trezeşti într-o dimineaţă şi simţi că azi e o zi Picasso sau una Monet". Au existat şi cazuri când copia s-a vândut mai bine decât originalul (în 1990, un Chagal s-a cumpărat cu 312.000 dolari, pentru ca o copie a acestuia să se vândă, trei ani mai târziu, cu 514.000 dolari).