Exclusiv Summitul B9+ de la București. De ce declarațiile nu mai sunt suficiente pentru securitatea României

Summitul B9+ de la București promite să fie mai mult decât o simplă întâlnire diplomatică, dar miza reală este dacă poate trece de la declarații la decizii cu impact concret. Analistul de politică externă Gabriel Done avertizează că fără o transformare în mecanism operațional, flancul estic riscă să rămână puternic în vorbe și vulnerabil în fapte.

Nicușor Dan va fi gazda Summitului B 9. FOTO: Profimedia

Summitul B9+ de la București se anunță decisiv pentru viitorul securității flancului estic al NATO și pentru sprijinul internațional acordat Ucrainei. Președintele american Donald Trump nu va participa la summitul care va avea loc pe 13 mai la București, însă o prezență americană semnificativă este posibilă, au precizat surse din cadrul Administrației Prezidențiale pentru „Adevărul”.

Trump i-a trimis o scrisoare lui Nicușor Dan în care îi mulțumește pentru eforturile României de creștere a alocărilor pentru apărare, precizând că aparatul de lucru al secretarului de stat, Marco Rubio, va fi în contact cu oficialii români în vederea unei prezențe americane la acest eveniment.

De asemenea, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski va fi prezent din nou la București, după vizita de luna trecută, de data aceasta în marja Summitului B9.

Reuniunea va aduce împreună statele de pe flancul estic al NATO - Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România și Slovacia.

Summitul B9+ de la București se anunță decisiv pentru viitorul securității flancului estic al NATO și pentru sprijinul internațional acordat Ucrainei.

Analistul de securitate Gabriel Done, vicepreședinte al ESGA România (Asociația Experților în Securitate și Afaceri Globale), explică ce înseamnă acest summit pentru securitatea flancului estic, care sunt obiectivele României și ce semnificație are o „participare semnificativă” din partea SUA.

Summitul nu va fi decisiv prin declarațiile sale, ci prin ceea ce va urma după ele

Adevărul: În ce măsură Summitul B9+ de la București poate fi decisiv pentru viitorul securității flancului estic al NATO și pentru sprijinul internațional acordat Ucrainei? Poate genera politici concrete de securitate sau rămâne doar un cadru de consultare fără impact operațional real?

Gabriel Done: Summitul B9+ de la București poate deveni decisiv pentru securitatea flancului estic și sprijinul acordat Ucrainei doar în măsura în care depășește condiția de forum consultativ și se transformă într-un mecanism de convergență strategică operațională; în absența acestei transformări, va rămâne un instrument util de coordonare politică, dar fără forță executorie reală.

Summitul B9+ de la București are, fără îndoială, o încărcătură simbolică și strategică importantă. El reunește state care împărtășesc nu doar o geografie comună, ci și o memorie istorică comună (toate, într-un fel sau altul, marcate de presiunea imperială rusă, fie direct, fie prin apartenența la sfera de influență sovietică). După 2014, după anexarea Crimeei și destabilizarea Donbasului, acest format a devenit o reacție firească: o încercare de a articula o voce coerentă pe flancul estic al NATO.

B9+ este, în forma sa actuală, un cadru de coordonare politică. Este util, necesar chiar. Creează aliniere, generează presiune colectivă în interiorul NATO, oferă vizibilitate preocupărilor de securitate ale regiunii. Dar nu este, încă, un instrument operațional. Nu produce automat infrastructură, nu accelerează în mod direct livrările militare, nu corectează disfuncționalități interne.

Pentru ca acest summit să fie cu adevărat decisiv, el ar trebui să marcheze o trecere de la discurs la execuție.

Iar aici, comparația dintre Polonia și România devine inevitabilă.

Polonia a înțeles foarte devreme că securitatea nu este o declarație, ci un proces administrativ continuu. A investit masiv, rapid, uneori chiar brutal din punct de vedere bugetar. A construit infrastructură, a integrat logistic forțele aliate, a devenit, în mod real, un pivot strategic pentru NATO în regiune. România, în schimb, se află într-o poziție mai ambiguă. Pe hârtie, angajamentele sunt impresionante. Declarația privind creșterea cheltuielilor la 3,5% din PIB, plus încă 1,5% pentru infrastructură conexă — porturi, căi ferate, logistică militară — ar plasa România într-o categorie de ambiție strategică rar întâlnită chiar și în NATO. Dar politica internațională nu funcționează pe bază de intenții, ci pe bază de rezultate. Și atunci apare inevitabil întrebarea: cât din această ambiție se transformă în realitate?

Exemple precum cel al unității logistice de la Dej, unde s-au semnat contracte de achiziționare de ceainice de porțelan, farfurii, linguri și furculițe în valoare de aproape 3.3 milioane de lei nu sunt, în sine, problema. Orice armată are nevoie de infrastructură de suport, de condiții decente pentru personal. Problema apare atunci când astfel de cheltuieli coexistă cu întârzieri structurale în domenii critice: mobilitate militară, interconectare feroviară, modernizarea rapidă a infrastructurii strategice din proximitatea Ucrainei.

Țara noastră are un avantaj geografic excepțional: acces la Marea Neagră, proximitate față de Ucraina și Republica Moldova, poziție de legătură între nordul și sudul flancului estic. Dar acest avantaj rămâne, în mare parte, latent. Nu există încă o viziune coerentă pentru conectarea strategică a unor axe esențiale (de la zona baltică până la Marea Neagră, de la Helsinki la București, prin Kiev și Chișinău).

Iar fără această infrastructură, orice discuție despre sprijin sustenabil pentru Ucraina rămâne incompletă.

Mai există însă un element, adesea ignorat în analizele strict militare: coerența politică internă. Ce ar trebui să înțeleagă liderii principalelor partide din România este că parteneriatele strategice se bazează pe predictibilitate. Ori, într-un context în care scena politică este fragmentată, în care tensiunile dintre principalele partide guvernamentale pun sub semnul întrebării stabilitatea executivului, capacitatea de a susține pe termen lung proiecte strategice majore devine fragilă. Nu poți construi coridoare logistice de importanță regională sau programe militare multianuale într-un climat de incertitudine politică constantă. Tocmai de aceea fac un apel, pe această cale, către liderii celor două mari partide din coaliție: domnilor, nu vă jucați de-a guvernarea! Este esențial pentru România să prezinte Europei și partenerilor din NATO un program guvernamental care să servească și interesului de securitate și stabilitate comun, nu doar intereselor și calculelor politice de tipul ,,mi-am luat jucăriile și am plecat pentru că Gigel nu face cum spun eu".

Revenind la întrebarea inițială: poate summitul B9+ de la București să genereze politici concrete? Da, dar numai în măsura în care statele participante vin cu decizii deja pregătite pentru implementare. Formatul în sine nu are forța de a impune sau de a executa. El poate accelera, poate alinia, poate legitima. Dar nu poate substitui voința politică națională.

Așadar, summitul de la București nu va fi decisiv prin declarațiile sale, ci prin ceea ce va urma după ele.

Statele din regiune transmit că securitatea estului Europei nu este periferică

Care sunt obiectivele strategice ale României în cadrul formatului București 9?

Din perspectiva politicii externe și de securitate, obiectivele strategice ale României în cadrul formatului București 9 sunt relativ coerente, chiar dacă uneori nu sunt suficient articulate public și politic într-o doctrină unitară. Ele se pot înțelege pe trei niveluri: securitate dură, totală, poziționare geopolitică și consolidare instituțională în interiorul NATO.

În primul rând, obiectivul fundamental este întărirea posturii de descurajare și apărare pe flancul estic al NATO. Pentru România, B9 este un instrument prin care statele din această regiune transmit un semnal colectiv către NATO și către Statele Unite că securitatea estului Europei nu este periferică, ci centrală. Aici intră teme precum prezența militară aliată avansată, apărarea aeriană integrată, capacitatea de reacție rapidă și adaptarea planificării de apărare la amenințarea rusă.

În al doilea rând, România urmărește prin B9, cel puțin pe hârtie, consolidarea rolului Mării Negre ca spațiu strategic euro-atlantic. În practică, aceasta înseamnă sprijin pentru Ucraina și Republica Moldova, securizarea rutelor energetice și comerciale, precum și creșterea interoperabilității logistice între nordul și sudul flancului estic. România încearcă astfel să se poziționeze ca un hub regional de stabilitate, în special prin infrastructura sa portuară și prin conectarea sa la coridoarele europene de mobilitate militară. Dar autoritățile noastre tind să definească Marea Neagră ca „hub strategic” mai rapid decât reușesc să construiască efectiv infrastructura, arhitectura instituțională și coerența interministerială necesare pentru a susține acest statut. Există o anumită tendință de proiecție conceptuală accelerată, în care formulările strategice avansează mai repede decât implementarea lor materială. Și lucrul acesta ne vulnerabilizează.

În al treilea rând, un obiectiv esențial este creșterea greutății politice a flancului estic în interiorul NATO. B9 funcționează, în esență, ca un mecanism de agregare a pozițiilor statelor din regiune, pentru ca acestea să nu mai fie percepute individual, ci ca un bloc de interes strategic. România are interesul direct ca vocea acestui grup să influențeze deciziile privind planificarea de apărare a NATO, distribuția forțelor aliate și prioritizarea investițiilor militare. Dar uneori pare că vorbește doar Polonia sau Finlanda.

În fine, în plan mai subtil, dar la fel de important, România urmărește și ancorarea sa într-o rețea extinsă de state nord-europene și baltice cu profil strategic avansat, ceea ce ne duce la ideea de sincronizare cu Polonia, Finlanda și Suedia. Aceste state reprezintă un model de referință și, tot mai mult, un spațiu de convergență strategică informală.

Ce ar putea înseamna, concret, o „prezență americană semnificativă” în lipsa președintelui Trump de la Summitul B9, din luna mai? Cât de mult contează aceasta pentru credibilitatea descurajării pe flancul estic al NATO?

Absența președintelui american de la un summit nu este, în sine, un semnal de retragere strategică. În diplomația americană, mai ales în relația cu NATO, trebuie făcută o distincție esențială între prezența politică la vârf și prezența strategică efectivă.

Când vorbim despre o „prezență americană semnificativă”, ne referim mai puțin la cine stă la masa summit-ului și mai mult la ce rămâne în urma acestei mese.

În termeni concreți, o astfel de prezență se poate manifesta prin trei dimensiuni:

Prima este dimensiunea militar-operativă. Asta înseamnă menținerea și, eventual, consolidarea rotațiilor de trupe americane în Polonia, România și statele baltice, pre-poziționarea de echipamente, exerciții comune de amploare și integrarea mai profundă a planificării operaționale NATO pe flancul estic. În limbaj strategic, aceasta este forma cea mai „tangibilă” a angajamentului american — și, în același timp, cea mai importantă pentru descurajare. Și vedem că asta se întâmplă, contrar declarațiilor belicoase ale Președintelui Trump la adresa Europei și a NATO.

A doua este dimensiunea de planificare și comandă. Aici contează foarte mult angajamentul SUA în structurile de comandă NATO, în planurile regionale de apărare și în mecanismele de reacție rapidă. Dacă aceste structuri rămân active, întărite și finanțate, semnalul strategic rămâne solid. Tocmai de aceea eu aș propune ca liderii B9 să ceară o audiență comună la Washington, să lanseze un format de dialog comun, să îl facă pe Donald Trump să înțeleagă când și cum greșește în raport cu aliații est-europeni. Dar sigur, ai nevoie de curaj pentru așa ceva, iar României îi lipsește curajul.

A treia este dimensiunea politică și de garantare a credibilității. Aici intră declarațiile administrației americane, nivelul de implicare al Departamentului Apărării și al Departamentului de Stat, precum și continuitatea mesajului strategic transmis aliaților. În relațiile internaționale, credibilitatea nu este dată de o singură prezență simbolică, ci de consistența pe termen lung a mesajului. Iar mie îmi pare că americanii au rămas angajați în sistemele și alianțele de securitate și apărare de pe flancul estic.

În ceea ce privește credibilitatea descurajării pe flancul estic al NATO, aceasta depinde de un principiu fundamental pe care îl repet adesea în analizele mele - axioma descurajării: credibilitatea nu este determinată de intensitatea discursului politic, ci de capacitatea demonstrabilă de a proiecta forță rapid, coerent și sustenabil.

Cu alte cuvinte, pentru Moscova, ceea ce contează nu este cine participă la summitul B9, ci dacă trupele NATO sunt deja prezente în regiune și în ce format, dacă infrastructura permite întăriri rapide, și dacă angajamentele americane sunt predictibile indiferent de ciclurile politice interne din SUA.

România nu este doar beneficiar al garanțiilor NATO

În contextul în care se prefigurează un NATO fără SUA sau cu o prezență formală a SUA, care este, practic, același lucru, cât de importantă este relația bilaterală româno-americană pentru securitatea flancului estic? Ce poate face România pentru a îmbunătăți această relație?

Întrebarea pornește de la o ipoteză importantă, dar și sensibilă: aceea a unui NATO „fără SUA” sau cu o prezență americană doar formală. Din perspectiva analizei strategice, trebuie spus foarte clar: chiar și într-un scenariu de reducere a implicării americane, diferența dintre „formal” și „real” în cazul SUA rămâne decisivă. Statele Unite nu funcționează ușor în registre pur simbolice în arhitecturi de securitate pe care le-au creat și condus. Dar, în același timp, este corect să observăm că volatilitatea politică internă americană obligă aliații europeni să gândească scenarii de redundanță strategică.

În acest context, relația bilaterală româno-americană devine pentru România nu doar importantă, ci structural vitală pentru securitatea flancului estic. Ea este, practic, puntea prin care România își transformă poziția geografică într-o relevanță strategică reală.

Aș formula lucrurile astfel: în arhitectura actuală de securitate, România nu este doar beneficiar al garanțiilor NATO, ci beneficiar al relației privilegiate cu Statele Unite în interiorul NATO. Această relație este cea care dă greutate prezenței militare de la Mihail Kogălniceanu, cooperării în domeniul apărării antirachetă și integrării în planificarea operațională aliată.

Dacă ne imaginăm o reducere a implicării americane la nivel politic, valoarea acestei relații bilaterale crește exponențial, pentru că devine principalul canal de menținere a ancorării strategice a României în ecosistemul de securitate occidental.

Dar aici apare și partea mai puțin confortabilă: o relație bilaterală nu este un dat, ci un capital care trebuie întreținut constant.

Ce poate face România, concret, pentru a o consolida?

În primul rând, predictibilitate strategică. Statele Unite reacționează foarte puternic la consecvență. Asta înseamnă politici de apărare stabile, bugete executate la timp, proiecte de înzestrare duse la capăt, nu doar anunțate. Apoi, alinierea strategică regională. Aici intră sincronizarea cu Polonia, dar și cu statele nordice. Din perspectiva americană, un flanc estic coerent, nu fragmentat, este mult mai valoros decât o sumă de relații bilaterale separate. România câștigă influență în relația cu Washingtonul în măsura în care este percepută ca parte a unui arc regional funcțional, nu ca actor izolat.

Cum se poziționează România față de alte state-cheie din B9 în ceea ce privește investițiile în apărare și rolul pe flancul estic? Cum credeți că ar trebui să se poziționeze țara noastră vis-a-vis de aceste state-cheie din B9?

În interiorul B9 există o ierarhie informală, dar foarte clară.

Polonia este, fără îndoială, actorul dominant. Ea a transformat securitatea într-un proiect de stat prin investiții masive, achiziții accelerate, infrastructură militară integrată și o relație foarte directă cu Statele Unite. În termeni strategici, Polonia este „motorul greu” al flancului estic.

Statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania – sunt mici, dar extrem de coerente strategic. Ele funcționează ca un „sistem de alarmă timpurie” al NATO, cu o cultură de securitate foarte matură raportat la dimensiunea lor.

Cehia, Slovacia, Ungaria au poziții mai ambivalente, cu variații politice interne care afectează consistența strategică.

În acest tablou, România este un actor de tip pivot geostrategic nevalorificat complet. Avem poziția, resursele și potențialul de infrastructură, dar nu avem încă aceeași viteză de execuție ca Polonia sau aceeași coerență doctrinară ca statele baltice. Norocul nostru este că vecinii bulgari se confruntă cu o instabilitate politică sistemică, ceea ce ne face pe noi mai abordabili și mai digerabili pentru partenerii de dialog. Dar dacă ne vom mai juca mult de-a guvernarea s-ar putea să devenim irelevanți cât de curând.

Când discutăm despre bazele de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii, intrăm într-o dimensiune mai profundă a acestei realități. Acestea nu sunt simple facilități militare, ci puncte de conectare la infrastructura globală a NATO și a Statelor Unite. Ele au fost deja integrate în logica operațională a Alianței, iar acest lucru a schimbat fundamental statutul României: dintr-un stat aflat la periferia de securitate estică a Europei, într-un nod activ al proiecției de forță euro-atlantice.

Într-un scenariu de reconstrucție post-conflict al Ucrainei, aceste baze ar putea deveni esențiale. Nu doar ca infrastructură militară, ci ca spații logistice prin care vor trece fluxuri masive de echipamente, materiale și coordonare internațională. În astfel de momente, granița dintre militar și civil devine fluidă, iar statele care pot oferi infrastructură funcțională devin actori indispensabili. Aici apare însă întrebarea mai dificilă: dacă România este pregătită să facă acest salt de la poziție geografică la funcție strategică.

Răspunsul, realist vorbind, este că România are toate condițiile de bază, dar nu toate mecanismele consolidate. Are acces la mare, are baze militare importante, are parteneriat strategic cu Statele Unite și este parte a celui mai important sistem de securitate din lume. Dar încă lucrează la coerența infrastructurii sale interne și la stabilitatea procesului decizional pe termen lung.

În același timp, participarea Ucrainei, prin prezența președintelui Volodimir Zelenski, schimbă profund dinamica acestui format. Ucraina devine, chiar în plin război, un actor central în definirea securității Europene. Prezența sa într-un format precum B9 transmite un mesaj foarte clar: frontiera de securitate de pe flancul estic nu mai este o linie statică, ci o zonă în mișcare, redefinită prin conflict și reziliență.

În acest context, relațiile politice și instituționale ale României cu Statele Unite rămân fundamentale, dar ele nu sunt suficiente în sine. Ele funcționează ca un multiplicator de securitate doar dacă sunt susținute de consistență internă: de capacitatea statului de a livra ceea ce promite și de a menține direcția strategică indiferent de ciclurile politice.

În final, întrebarea esențială nu este dacă România poate fi un furnizor de securitate — pentru că, într-o anumită măsură, deja este. Întrebarea reală este dacă poate deveni unul stabil, previzibil și indispensabil în timp.

Iar aici, diferența dintre potențial și realitate se va decide mai puțin în discursuri și mai mult în infrastructură, în continuitate administrativă și în capacitatea de a transforma geografia într-o funcție strategică permanentă.