Exclusiv România putea fi printre primele cele mai influente 15 țări din lume. Cum am ratat o șansă uriașă: „A fost opțiunea statului român”
0România a ratat șansa istorică de a deveni unul dintre cei 10 membri nepermanenți ai Consiliului de Securitate ONU, ceea ce i-ar fi oferit un statut special de soft power și ar fi transformat-o într-o țară influentă la nivel global. După eșecul campaniei din 2017, România a arătat o lipsă și mai mare de ambiție și nici nu s-a mai obosit să candideze în campania pentru alegerile din iunie 2025. Politologul Aurelian Mohan, de la Columbia University, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum a fost posibil să dăm cu piciorul unei asemenea șanse.
Adevărul: România a candidat ultima dată pentru un loc de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU (mandatul 2020-2021), dar a pierdut poate neașteptat această șansă istorică în fața Estoniei. Unde s-a făcut diferența și unde am greșit?
Aurelian Mohan: Corect, România și-a lansat, în mod oficial, campania pentru un loc de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU (mandatul 2020-2021) în iunie 2017, dar candidatura a fost depusă în 2006, la un an distanță de cea a Estoniei, contracandidata noastră.
La prima vedere, România avea șanse mai mari decât Estonia să devină unul dintre cei 10 membri nepermanenți ai Consiliului de Securitate: fusesem deja de patru ori în ipostaza de membru (1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005), aveam tradiție în demersuri de menținere a păcii, cu o contribuție de militari, polițiști, și jandarmi net superioară Estoniei, chiar dacă ar fi să ne raportăm doar la perioada 2017-2019 (la finalul lunii decembrie 2019, de exemplu, România contribuia cu 173 de experți și trupe, iar Estonia doar cu 8), devenisem, în iunie 2017, membru al Consiliului Economic şi Social (ECOSOC) al ONU, și diplomații români erau atunci în poziții destul de importante.
Din septembrie 2018, Ambasadorul Ion Jinga devenise președintele Comisiei I – securitate şi dezarmare din cadrul Adunării Generale a ONU; tot în 2018, acesta a fost președintele Comisiei pentru Consolidarea Păcii (Peacebuilding Commission) și preşedintele celei de-a 51-a sesiuni a Comisiei Populaţie şi Dezvoltare (Commission on Population and Development), iar România a deținut vicepreședinția Comisiei pentru Dezvoltare Socială a ONU (Commission for Social Development).
Prin urmare, nu duceam lipsă la momentul respectiv de oportunități de promovare sau de acumulare de capital diplomatic. Reiterez faptul că România contribuia semnificativ mai mult la misiunile de menținere a păcii în comparație cu Estonia, iar acesta este un criteriu esențial de care Statele Membre ar trebui să țină cont când votează și este menționat direct în regulile de procedură ale Adunării Generale (Regula 143).
În ciuda tuturor avantajelor menționate, o serie de probleme – prin efectul lor cumulat – consider că ne-au împiedicat în încercarea noastră de a obține un nou mandat în Consiliu: 1) declarațiile prim-ministrului Viorica Dăncilă conform cărora România își va muta ambasada la Ierusalim, 2) situația precară a democrației din România și instabilitatea politică, 3) implicarea limitată în campanie a factorilor de decizie de rang înalt, și 4) alocarea unor resurse limitate pentru promovarea campaniei.
Am putea identifica și alte erori care ne-au costat atunci? S-a spus că am fi început prea târziu campania...
A fost menționat, la un moment dat, că România a început campania relativ tardiv. Din punctul meu de vedere, nu cred că am început campania prea târziu – Estonia își lansase oficial campania cu o lună mai târziu decât noi, în iulie 2017 – ci elementele menționate anterior au jucat un rol decisiv. Să ne reamintim că situația internă din România nu genera credibilitate la nivel internațional: reforma controversată a legilor justiției testase fragilul regim democratic românesc, iar asta a condus la o serie de circumstanțe totalmente în răspăr cu promisiunile candidaturii noastre, printre care erau incluse și promovarea valorilor și principiilor democratice (e.g., statul de drept).
Este interesant de remarcat și nivelul ridicat de motivație al contracandidatei noastre: Kersti Kaljulaid, președinta de atunci a Estoniei, a utilizat propria sa participare într-un celebru maraton din New York ca un instrument diplomatic, alergând 42 de km cot la cot cu alți diplomați de la ONU. Eforturile președintelui Klaus Iohannis nu au fost nici pe departe atât de creative, el limitându-și contribuția la activitățile diplomatice clasice – care oricum ar fi avut loc în mod normal – precum discursul din Adunarea Generală și prezența la o serie de evenimente diplomatice.
Am observat că în lunile de dinaintea votului, promovarea candidaturii noastre se redusese semnificativ; din diferite motive, România nici nu a dorit să participe împreună cu Reprezentantul Permanent la ONU al Estoniei la o dezbatere pe tema alegerilor pentru Consiliul de Securitate. Desigur, eforturi sporadice de popularizare au fost făcute în ultimele luni.
În cele din urmă, pe 7 iunie 2019, România a pierdut alegerile cu 132 de voturi la 58.
Cum am putea evita pe viitor astfel de eșecuri, dacă ne vom mai întâlni cu asemenea ocazie?
Ar trebui ca viitoarele noastre demersuri să se bazeze pe o colaborare mai bună între instituțiile statului român, inclusiv între prim-ministru, Administrația Prezidențială și Ministerul de Externe (MAE), pentru a facilita o utilizare eficientă a resurselor și o comunicare precisă cu partenerii noștri externi. Totodată, sunt sigur că îndeplinirea obiectivelor strategice și diplomatice ar fi mult mai ușoară dacă s-ar aloca fonduri suplimentare proiectelor cu impact major la nivel internațional; asta înseamnă, desigur, majorarea bugetului oferit Ministerului Afacerilor Externe. Nu putem spera să fim relevanți în cadrul Sistemului ONU dacă nu alocăm fonduri suficiente.
Pornind de la acest eșec, putem concluziona că diplomația românească suferă tot mai mult în ultimii ani și că ne complacem în a urmări obiective mai degrabă modeste?
Dacă în vecinătatea apropiată (Ucraina, Georgia, Bosnia, Republica Moldova) România dă dovadă de activitate ridicată prin intermediul Politicii de Securitate și Apărare Comună (PSAC) a Uniunii Europene, aceasta conducând două misiuni din cele nouă la care contribuie cu echipament militar și personal de specialitate, se pare că țara noastră nu transformă soft power-ul generat de contribuțiile PSAC în victorii internaționale semnificative și concrete în cadrul unor organizații interguvernamentale așa cum este ONU. Ar putea fi vorba de o lipsă de ambiție la nivel de factori de decizie.
Lipsa de ambiție este dovedită de contribuția noastră redusă la misiunile ONU de menținere a păcii, de nivelul scăzut al asistenței oficiale pentru dezvoltare (AOD), de numai 763.000 de euro anual, conform Biroului ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare (OCHA), și de numărul mic de români aflați la conducerea unor structuri și organisme importante din cadrul ONU și UE. Mai precis, în 2025, România a contribuit cu doar 35 de experți la misiunile ONU. În comparație, în perioada 1995-1997, România trimitea anual în misiuni similare peste 700 de militari, polițiști și jandarmi, uneori ajungând chiar la peste 900 de căști albastre. Evident, climatul geopolitic era total diferit la finalul anilor 1990 și în prezent majoritatea statelor au devenit reticente în privința misiunilor ONU, însă asta nu scuză atitudinea noastră.
Identific, așa cum menționa și MAE, o diversificare a activității, dar și o schimbare evidentă a priorităților – în domenii precum ajutor umanitar, dezvoltare, și menținerea păcii – și limitarea obiectivelor noastre la un set restrâns de arealuri geografice. Impresia mea este că ne-am resemnat cu statutul de actor regional marginal. Spun acest lucru pentru că trebuie să facem deosebire între reușitele diplomatice pe care le putem obține relativ ușor, cu resurse puține, prin simplul fapt că ne prezentăm la momentul potrivit, să zicem, cu o candidatură, cum s-a întâmplat cu ultimul mandat de membru în Consiliul Drepturilor Omului (noi și Georgia eram singurii candidați pentru două locuri scoase la vot), și reușitele de mare anvergură (e.g., câștigarea unui loc în Consiliul de Securitate) care necesită eforturi serioase pe perioade mari de timp. România nu excelează în ceea ce privește ultima categorie.
Între atâtea eșecuri, putem vedea și cel puțin câteva realizări ale diplomației românești, în ultimii ani?
În mod cert, realizări diplomatice există. De exemplu, inter alia, România a făcut o treabă bună în rolul său de co-lider al Ad Hoc Working Group on the Revitalization of the General Assembly, colaborând eficient cu Franța, care a fost de acord cu majoritatea amendamentelor propuse recent de țara noastră în cazul raportului privind îmbunătățirea selecției noului Secretar General al ONU.
Relevanța la nivel internațional se obține prin eforturi susținute, prin participarea la dezbaterile și schimburile de idei de pe scena geopolitică, prin conturarea unor proiecte inovatoare care să mobilizeze multipli actori statali, nu prin amânarea unor întâlniri bilaterale și limitarea resurselor acordate diplomaților români. Cu alte cuvinte, diminuarea în 2025 a bugetelor MAE și Administraţiei Prezidenţiale cu 19% și, respectiv, 10%, este o eroare majoră care ne va afecta pe termen lung.
În concluzie, opinez că demersurile de politică externă ale României sunt relativ modeste dacă ne raportăm la realizările din trecut, numărul redus de români aflați în funcții de conducere din Sistemul ONU și la potențialul pe care îl avem. Nu cred că este cazul să vorbim de scăderea calității corpului diplomatic, ci de reducerea semnificativă a interesului factorului politic față de multilateralism și, implicit, de diminuarea resurselor alocate.
Am început cu campania eșuată din 2017, dar între timp România a mai ratat o șansă uriașă și nici măcar nu s-a mai înscris în alegerile pentru Consiliul de Securitate care au avut loc în acest an. Ar trebui privită ca o nouă eroare, poate chiar mai mare decât cea anterioară, sau pur și simplu atât putem și nu ne putem compara nici măcar cu țări mici precum Estonia și Letonia?
Faceți referire la faptul că în iunie 2025 a avut loc o nouă rundă de alegeri pentru Consiliul de Securitate, iar Grupul Europa de Est a avut, din nou, alocat un loc de membru nepermanent. Letonia a fost singura țară din regiune care a candidat, după ce Muntenegru s-a retras din cursă. România a decis să nu își depună candidatura.
Nu am identificat nicio explicație oficială – din partea Guvernului României sau Administrației Prezidențiale – care să indice în mod explicit motivele pentru care România nu a mai depus o nouă candidatură pentru Consiliul de Securitate al ONU. Totodată, nu există vreo limitare procedurală care să ne fi oprit din a candida.
Consider că a fost opțiunea statului român să nu mai candideze. La nivelul societății românești nu există un interes ridicat pentru demersurile din cadrul Sistemului ONU, iar acest fenomen se reflectă în atitudinea decidenților politici. Mulți politicieni nici nu înțeleg ce avantaje ar duce apartenența la Consiliul de Securitate.
Există motive de îngrijorare pentru această apatie și lipsă de ambiție sau prejudicii importante aduse țării prin asta?
Este îngrijorător faptul că pierdem șanse importante de a ne afirma în Consiliul de Securitate, deoarece prezența țării noastre pe cea mai înaltă scenă diplomatică a lumii poate aduce beneficii majore. Cât timp am fost Delegat de Tineret al României la ONU, am discutat adesea cu diplomați care mi-au povestit că unele state s-au bucurat de roadele eforturilor lor în Consiliu și la un deceniu după terminarea mandatului. Același lucru pare să se întâmple și în cazul Estoniei.
Din 2019 și până în prezent, au avut loc în total două tururi de alegeri pentru Consiliul de Securitate (în 2023 și în 2025) în care ne-am fi putut depune candidatura, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Orice candidatură pierdută reprezintă, de fapt, zeci sau sute de oportunități pierdute.
Sunteți expert în relații internaționale, politici de securitate și în probleme ce țin de Organizația Națiunilor Unite. Vorbind despre ONU, la împlinirea a 80 de ani, vedem tot mai multe critici, iar nu puțini sunt analiștii politici externi care spun cu subiect și predicat că Organizația e total lipsită de eficiență. Chiar așa să fie, iar dacă da, care sunt cauzele?
La împlinirea a 80 de ani, ONU se confruntă cu o criză internă majoră. Unii experți, inclusiv cei din cadrul International Peace Institute și The Economist, consideră că organizația are de-a face cu cea mai complicată perioadă din întreaga sa existență, chiar și în comparație cu situația din 1961, când cel de-al doilea Secretar General, Dag Hammarskjöld, a fost ucis în drumul său către negocierile de pace din Congo.
În primul rând, organizația duce lipsă de fonduri din cauza faptului că SUA au decis să-și reducă semnificativ contribuțiile voluntare și obligatorii, iar China preferă să utilizeze plățile către bugetul ONU drept un instrument politic și „monedă de schimb” în vederea multiplicării influenței sale în variate agenții. Cu alte cuvinte, ONU ar putea pierde sute de milioane de dolari, dacă nu chiar miliarde de dolari, având în vedere faptul că fondurile cu care contribuie SUA reprezintă 22% din bugetul regulat al ONU, 25% din bugetul de menținere a păcii, și 40% din bugetul de ajutor umanitar. Dacă în 2024 SUA au contribuit cu peste 14 miliarde de dolari pentru fondul de ajutor umanitar, până acum, în 2025, contribuția abia a ajuns la 2 miliarde. China amână plățile până la finalul lunii decembrie, anul trecut făcând plata pe data de 27 decembrie, întrucât fondurile care nu sunt cheltuite se redistribuie Statului Membru pentru a acoperi taxele aferente anilor următori.
În al doilea rând, ONU trece printr-o criză de încredere generată de neajunsurile specifice misiunilor sale de menținere a păcii, blocajele din Consiliul de Securitate și procedurile alambicate care complică soluționarea problemelor pe care le au Statele Membre. Cu toate acestea, Sistemul ONU a avut și succese demne de menționat, Programul Alimentar Mondial (WFP) primind, în anul 2020, Premiul Nobel pentru Pace datorită eforturilor sale de a promova pacea și a preveni foametea la nivel internațional.
În al treilea rând, reforma Sistemului ONU, propusă de actualul Secretar General António Guterres în septembrie 2023, sub numele de ONU 2.0, și revitalizată în iunie 2025 prin ONU80 (în engleză, UN80), nu și-a atins obiectivele inițiale.
Cu toate acestea, în discursul său din cadrul Adunării Generale a ONU (23 septembrie 2025), Donald Trump a spus „că ONU are un potențial extraordinar”, chiar dacă pe parcursul aceleiași alocuțiuni a întrebat „care este scopul ONU?” și a criticat dur organizația. Prin urmare, soarta multilateralismului în forma sa actuală și chiar continuitatea Sistemului ONU sunt strâns legate de acest discurs și de viitoarele demersuri de politică externă ale SUA.
Ca să nu vedem doar jumătatea goală a paharului, care ar fi marile eșecuri, dar și marile succese ale ONU, în ultimele decenii?
Printre eșecurile majore ale ONU se numără unele relativ recente, precum incapacitatea organizației de a preveni și opri conflictele din Ucraina, Fâșia Gaza și Sudan (un război civil care a început în aprilie 2023), precum și unele vechi de decenii. În ultima categorie aș include genocidele din Rwanda (1994) și Bosnia (Srebnica, 1995) .
Una dintre reușitele răsunătoare ale ONU care ar trebui adusă în prim-plan este criza rachetelor din Cuba (1962), în soluționarea căreia U Thant, Secretarul General al ONU de atunci, a jucat un rol semnificativ. La aceasta se adaugă o serie de situații speciale în care eforturile diplomatice ale ONU au prevenit crize umanitare sau conflicte armate; discutăm, în acest context, de Macedonia (1995), El Salvador (1992), disputa dintre Nigeria și Camerun referitoare la Peninsula Bakassi (anumite ostilități au avut loc recent, dar asta nu umbrește rolul ONU în reducerea tensiunilor politice în perioada 2002-2008) sau Guineea (2010).
Mai mult decât atât, trebuie să ne amintim că ONU nu are atribuții doar în sfera prevenirii războaielor și menținerii păcii la nivel mondial, ci și în ceea ce privește protecția drepturilor omului, acordarea de ajutor umanitar, sau respectarea dreptului internațional.
Astfel, știm că, în fiecare an, organizația (a) oferă alimente și asistență la 150 de milioane de oameni din peste 120 de țări și teritorii, (b) furnizează vaccinuri la 45% dintre copiii lumii și, prin urmare, ajută la salvarea a 3 milioane de vieți pe an, (c) facilitează pacea cu ajutorul a 71.000 de forțe de menținere a păcii în 11 operațiuni din întreaga lume, (d) ajută și protejează 131 de milioane de oameni care fug de război, foamete și persecuție, (e) coordonează 46 de miliarde de dolari pentru a oferi ajutor umanitar la 180 de milioane de oameni, (f) oferă servicii de sănătate sexuală și reproductivă la peste 11 milioane de femei și (g) ajută aproximativ 50 de țări cu procesele lor electorale.
Zilele trecute am văzut o decizie istorică în privința Fâșiei Gaza, care ne dă speranțe, însă nu înseamnă automat că pacea în Orientul Mijlociu e garantată. Există totuși vreun mecanism prin care ONU ar putea acționa pentru a pune capăt atrocităților din Ucraina și Fâșia Gaza, acolo unde teroriștii Hamas și armata israeliană au făcut ravagii?
Când membrii cu drept de veto ai Consiliului de Securitate al ONU nu ajung la un consens asupra unei probleme, este aproape imposibil ca ONU să intervină direct în soluționarea unui conflict armat. Cu toate acestea, există mecanismul „Uniting for Peace”, consemnat în rezoluția 377 din 1950 a Adunării Generale a ONU, care poate ajuta într-un asemenea context prin emiterea de recomandări către Statele Membre (precum utilizarea forței, dacă este necesar, în vederea restaurării păcii), în urma unei sesiuni speciale de urgență a Adunării Generale. Mecanismul a fost activat în cazul Ucrainei, în urma unei rezoluții sponsorizate în Consiliul de Securitate de către SUA. Din păcate, chiar dacă rezoluția ES 11/1 a Adunării Generale a catalogat oficial atacul Rusiei asupra Ucrainei drept un act de agresiune și a cerut retragerea imediată a forțelor sale militare, aceasta nu a oferit recomandări mai puternice, precum aplicarea unor sancțiuni internaționale, trimiterea de forțe de menținere a păcii sau implementarea unor acțiuni militare colective.
Pe lângă faptul că poate face recomandări prin intermediul mecanismului anterior menționat al Adunării Generale, ONU are capacitatea de a constitui comisii internaționale și independente de anchetă. Lucru care s-a și întâmplat, în siajul rezoluției ES-11/1, sub egida Consiliului Drepturilor Omului, încă din 4 martie 2022. Drept urmare, Comisia Internațională Independentă de Anchetă privind Ucraina a confirmat că Rusia a comis crime împotriva umanității în Ucraina.
Mai mult decât atât, alte sancțiuni pot fi aplicate unui stat care încalcă Carta ONU (precum retragerea acreditării diplomaților sau suspendarea din anumite organisme ONU). De exemplu, rezoluția ES-11/3 a Adunării Generale a suspendat Rusia din Consiliul Drepturilor Omului, aceasta pierzându-și dreptul de vot în respectivul organism al ONU.
Prin ce sunt importante aceste demersuri?
Toate aceste demersuri sunt importante nu numai pentru că ajută la catalogarea și condamnarea incidentelor care au reprezentat încălcări flagrante ale dreptului internațional, ci și pentru că pot contribui la diseminarea faptelor care au avut loc în zonele de conflict sau pot conduce la intensificarea presiunilor diplomatice/politice puse pe statul atacator.
Cu alte cuvinte, dacă un Membru Permanent al Consiliului de Securitate – așa cum este Federația Rusă – este cel care inițiază un conflict, ONU are la dispoziție o serie foarte limitată de opțiuni pentru a opri un război. Reamintesc că Adunarea Generală, prin mecanismul „Uniting for Peace”, poate emite doar recomandări a căror implementare, așa cum indică numele, nu este obligatorie.
Chiar și atunci când metodele ONU de obținere sau menținere a păcii eșuează, așa cum s-a întâmplat în Ucraina și în Fâșia Gaza, organizația continuă să o ofere o platformă și un cadru structurat de negocieri, prin care diverși actori de la nivel internațional contribuie la formarea unui consens. Totodată, predicția mea este că tot ONU va fi însărcinată de către părțile beligerante să constituie misiuni de supraveghere și monitorizare (dacă nu chiar misiuni de menținere a păcii) a implementării eventualelor acorduri de încetare a focului sau a eventualelor tratate de pace.
Evenimente recente și îndepărtate ne-au demonstrat că ONU nu a avut și, din păcate, încă nu are instrumente care să prevină un genocid dacă nu există suficientă voință politică sau dacă un membru cu drept de veto al Consiliului de Securitate se opune unei intervenții a organizației în regiunea afectată.
Într-o discuție anterioară îmi spuneați că, iar aici vă citez: „Soarta multilaterliasmului în forma sa actuală și chiar continuitatea Sistemului ONU sunt strâns legate de acest discurs și de viitoarele demersuri de politică externă ale SUA”. La ce ar trebui să ne așteptăm pe viitor și în ce măsură ne putem pregăti pentru o schimbare de paradigmă și în echilibrul de putere la nivel mondial, în viitorii ani?
The Economist a propus trei scenarii diferite privind viitorul Organizației Națiunilor Unite: scenariul 1 - ONU devine adversarul SUA, scenariul 2 – Sistemul ONU supraviețuiește, dar este supus fragmentării extreme, și scenariul 3 – ONU este transformat pe baza planurilor Administrației Trump.
Prima ipoteză de lucru prevede situații cu un grad ridicat de probabilitate în care State Membre și chiar organisme precum Adunarea Generală se opun în mod fățiș politicii externe anti-ONU a SUA, sancționând acest comportament când este cazul. Odată ce SUA se retrag din ce în ce mai multe agenții, organisme și acorduri din Sistemul ONU (precum UNRWA, UNESCO, Consiliul Drepturilor Omului, Acordul de la Paris etc.), luând decizia de a-și reduce semnificativ contribuțiile financiare la bugetul organizației, polul de putere se înclină în favoarea altor state, cu precădere China și Rusia. Într-un asemenea context, agenda la nivel global va fi (re)scrisă de state cu regimuri politice antidemocratice și de lideri a căror orientare ideologică este incompatibilă cu drepturile și libertățile regăsite în democrații. Dacă un asemenea scenariu se va materializa, România o să fie forțată să ia o decizie extrem de complicată: (a) urmăm exemplul Uniunii Europene și ne implicăm serios în demersurile ONU prin alocarea de resurse suplimentare, (b) ne situăm în antiteză cu valorile și proiectele organizației, la fel ca partenerul nostru strategic american, sau (c) stăm și urmărim de pe margine – ca niște simpli spectatori – noua dinamică a diplomației mondiale.
Al doilea scenariu discută fragmentarea Sistemului ONU pe baza faptului că SUA se va concentra să ofere fonduri doar agențiilor ce se aliniază noului său sistem de valori, activitatea Consiliului de Securitate va fi realmente paralizată de membrii cu drept de veto, iar Adunarea Generală va încerca să joace un rol mai însemnat în ceea ce privește menținerea păcii la nivel global. Organizația Internațională a Aviației Civile, Agenția Internațională pentru Energie Atomică și alte organisme similare vor continua să opereze cu un grad mai ridicat de independență, sub umbrela unui nou tip de multilateralism fragmentat, ghidat nu de la New York, ci de la sediile ONU din Nairobi, Kenya sau Geneva, Elveția. În paradigma unei lumi multipolare ce aduce în prim-plan multilateralismul fragmentat, România va avea numeroase ocazii să se afirme ca lider pe diverse tematici – precum securitatea cibernetică, schimbările climatice, dezvoltarea sustenabilă – și, în cele din urmă, să negocieze și să numească experți români la conducerea multiplelor agenții și organisme relevante în noua arhitectură instituțională globală.
Ultima ipoteză de lucru se referă la transformarea Sistemului ONU în conformitate cu planurile Administrației Trump prin modificarea Convenției privind statutul refugiaților, promovarea cu ajutorul Consiliului de Securitate doar a misiunilor pe care SUA le consideră importante, finanțarea unui număr limitat de organizații ONU și respingerea Agendei 2030, a Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă, și a arhitecturii actuale de protecție a drepturilor omului.
Și România?
În scenariul care prevede transformarea radicală a Sistemului ONU în funcție de preferințele liderului de la Casa Albă, România va avea șansa să demareze noi proiecte punctuale și să construiască coaliții de state care să finanțeze părți ale sistemului ce au drastică nevoie de fonduri, precum UNICEF sau Programul Alimentar Mondial (WFP).
Trecem printr-o perioadă de schimbări majore, iar multilateralismul actual va lua noi forme pe care România le poate influența doar dacă își propune să opereze pe baza unei strategii specifice și dacă alocă resurse financiare net superioare celor alocate până în prezent. În ultimii ani, România a lucrat la consolidarea puterii sale militare (ceea ce se numește “hard power”), prin achiziția de armament și muniții; acum a venit momentul să ne concentrăm și pe soft power.
Cine este Aurelian Mohan
Aurelian Dragoș Mohan este un politolog specializat în tranziții democratice, relații internaționale, politici de securitate și Organizația Națiunilor Unite. În prezent, acesta lucrează la Universitatea Columbia din New York ca manager al proiectului REMENA. Aurelian a primit premiul Forbes 30 Under 30 pentru realizările sale în diverse organizații, precum Departamentul Operațiunilor de Pace al ONU, UN Joint SDG Fund, UN Economic Commission for Europe și PwC.
Se încarcă comentariile...
