Exclusiv Din infernul atacului Hamas: cum a supraviețuit Eitan Halley masacrului de la festivalul Nova, prefăcându-se mort

Eitan Halley, unul dintre supraviețuitorii atacului terorist comis de Hamas la 7 octombrie 2023, a vorbit, în exclusivitate, în cadrul emisiunii „Agenda Internațională”, realizată de Răzvan Munteanu, despre momentele dramatice prin care a trecut și despre consecințele tragediei care i-a schimbat viața.

Prezent la festivalul de muzică Nova, în apropierea graniței dintre Israel și Fâșia Gaza, Eitan s-a refugiat alături de alți tineri într-un adăpost atacat ulterior cu grenade și focuri de armă. A supraviețuit prefăcându-se mort printre trupurile victimelor, rămânând ore întregi în adăpost. Rănit fizic și profund marcat de experiența trăită, Eitan Halley a devenit una dintre vocile supraviețuitorilor masacrului, vorbind public despre trauma atacului și despre importanța păstrării memoriei celor uciși.

Foto: Adevărul

Eitan, bun venit la podcastul nostru.

Mulțumesc, este o plăcere să fiu aici.

Este o mare oportunitate pentru noi să te avem aici. Este o plăcere pentru mine să am acest dialog. În primul rând, Eitan, te rog, poți să ne spui ce s-a întâmplat? Care este povestea ta cu privire la 7 octombrie?

Da, da, desigur. Vom începe, să încercăm să explicăm ce a fost 7 octombrie. Cred că este coșmarul fiecărui om. Poate o poveste de groază. Sunt sigur că ai putea face un film de groază din asta. Un blitz în care teroriștii Hamas au invadat Israelul. Un masacru brutal împotriva poporului evreu în patria noastră. Și, din păcate, eram în acel loc când se întâmpla.

Iar povestea mea din 7 octombrie a fost... Eram la Festivalul de Muzică Nova. Un festival de muzică care a reprezentat muzică internațională, dragoste și fericire. Și la 6.30 dimineața, de nicăieri, în timp ce soarele răsărea, dintr-o dată, un tir masiv de rachete erau trase asupra noastră din Gaza. Și era doar la mică distanță. Și la început, nimeni nu a înțeles cu adevărat ce se întâmplă. Adică, nu înțelegi că ești în acest eveniment uriaș. Nici nu știi ce se întâmplă. Nu poți înțelege amploarea unui asemenea lucru la momentul respectiv. Și în Israel, suntem foarte obișnuiți ca Hamas sã încalce încetarea focului din când în când și să tragă cu rachete în noi. Dar, știi, întotdeauna începe și apoi se termină după trei, patru zile, și toți sunt fericiți, și abia dacă există oameni care au fost răniți. Unii oameni sunt puțin traumatizați din cauza rachetelor, dar nimic mai mult decât atât. Dar de data asta s-a simțit diferit. Și nu aș fi putut spune, la 6.30 dimineața, când a început, de ce se simțea diferit. Dar pe măsură ce evenimentele s-au desfășurat, am început să vedem diferența.

Deci înțelegem că festivalul de muzică nu va continua. Fugim la mașini, ne urcăm și începem să plecăm. Eu și trei persoane ne-am urcat în mașina prietenului meu și am început să conducem spre sud. Ne îndreptam înapoi la Bereshev pe drumul pe care îl parcurgeam vremea când eram student. Am obținut diploma de licență în inginerie industrială parcurgând acel drum, iar noi mergeam acum pe un drum în care auzeam sirenele urlând.

Acum, în Israel, ei te învață ca și copil mic că dacă auzi sirene și conduci, trebuie să te oprești pe marginea drumului și trebuie să alergi într-o zonă de protecție sau să te întinzi pe stradă sau pe podea sau oriunde te simți mai în siguranță decât să fii în mașină. Și motivul pentru care existã aceasta politicã este pentru că dacă o rachetă cade lângă mașină, ești o țintă mai mare. Suntem binecuvântați ca Israelul să aibă Domul de Fier. Domul de Fier trage contrarachete și interceptează rachetele care vin din Gaza, în aer. Dar asta permite totuși să cadă o mulțime de obiecte din cer.

Deci mergem pe drum și auzim sirenele urlând. Așa că ne oprim pe margine și vedem un adăpost de beton și alergăm înăuntru. Aceste adăposturi de beton sunt peste tot la granița cu Gaza. În acest moment, sunt în tot Israelul. Și motivul pentru care le au este exact pentru astfel de evenimente. Nu este o cameră de panică, așa că nu poți încuia ușa. Există acest hol mic și trebuie să mergi la stânga zonei de protecție. Așa că alergăm și acum mă simt în siguranță. Nu există nicio șansă ca o rachetă să mă lovească. Schijele  nu poate ajunge la mine. Și în sfârșit mă pot relaxa.

Așa că intru . Acolo mai sunt cam 10 - 15 persoane. Acest adăpost din beton este construit pentru ca aproximativ 10 persoane să stea confortabil. Deci suntem destul de înghesuiți și nu avem atât de mult loc de mișcare. Dar cunosc oameni noi și încep să mă prezint. Discutand, aflu cã cei mai mulți dintre noi veneam de la festivalul de muzică.

Și pe măsură ce timpul trece, intrau tot mai mulți oameni, până la un moment dat când intră  Aner Shapira și Hersh Goldberg-Polin.  Aner din start, de la prima secundă, a avut o  alură de lider. Urma să ne spună ce să facem. Și intră și spune: „Teroriștii au invadat Israelul. Eu sunt un soldat în afara serviciului. Băieții mei se află la aproximativ 30 de minute distanță. Dar nu există niciun motiv de frică. Ideea este să rezolvăm situația. Toată lumea rămâne aici. Stați liniștiți și vă țin la curent. „Și eu îmi zic, OK, nu pot să cred că tocmai a spus așa ceva. Adică, nu are niciun sens. Terorişti în Israel? asta nu s-a întâmplat niciodată. Sau cel puțin nu așa. Nu din Gaza, nu Hamas, nu în acest fel. Și încep să mă gândesc, OK, poate eu ar trebui să-mi iau prietenii și să plec de aici. Este posibil ca acest loc să nu fie sigur. Dar nu m-am grăbit cu acest gând și l-am lăsat să se așeze. L-am lăsat să se stabilizeze.

Și apoi intră un cuplu și sunt panicați. Le e frică. Respiră foarte adânc. Și vorbesc foarte, foarte greu. Și ne spun că „am trecut pe lângă adăpostul de beton cu mașina noastră. Teroriștii ne-au fãcut o ambuscadă la câteva minute de aici. A trebuit să întoarcem mașina și să ne întoarcem din drum. Mașina noastră e  afară. Teroriștii vor fi aici în orice moment. Va trebui să luptăm.” În acest moment, încep să mă pierd. Și sunt acolo.. Poftim!? Nu pot să cred că tocmai au spus așa ceva. Adică, când Aner mi-a spus că sunt teroriști, am crezut că erau în zona prin care poate au trecut. Dar vor fi focuri de armă cu IDF și noi suntem departe de teroriști. Apoi  îmi dau seama că mă aflu într-o situație care îmi pune viața în pericol.

Și apoi auzim camioane parcând. Și începem să auzim oameni strigând în arabă. Ei coboară din camioanele lor. Au AK-47, RPG-uri, și veste antiglonț. Și deschid focul la intrare. Și pe măsură ce timpul trece, încep să arunce grenade.

Acum, Aner, din anumite motive, avea acest talent supraomenesc să ridice grenade și să le arunce. Avea această forță pe care sunt sigur că... era gata să facă așa ceva în general. El nu era IDF. Nimeni despre care am auzit vreodată nu a fost capabil să facă așa ceva. Dar avea o aură specială a lui. Era o ființă umană specială. Și când au început să arunce grenade, ne-a spus „dacă vedeți una, ridicați-o și aruncați-o afară. Sau arătați-o cuiva ca să o arunce.”

Aner a reușit să arunce șapte sau opt grenade până când teroriştii au încărcat un lansator de grenade RPG. Și au tras, lovind chiar în intrare, ucigându-l pe Aner, lăsându-l pe Hersh grav rănit, cu mâna explodată. Iar eu am leșinat.

Când m-am trezit, eram acolo unde era Aner cu câteva clipe înainte. Și mi-am dat seama că va trebui să arunc grenadele. Am reușit să arunc trei grenade. Și una dintre grenade a explodat în interiorul adăpostului anti-bombe.

Teroriștii au intrat, au răpit cinci oameni, i-au scos, și apoi stăteau la intrarea în adăpostul antibombe în timp ce trăgeau şi-şi descărcau rapid cartușele în prietenii mei răniți, nevinovați, care erau doar la un festival de muzică.

Am supraviețuit miraculos. Am fost foarte norocos. Și am stat în acel adăpost pentru încă șapte ore așteptând să ne salveze cineva, până în sfârșit ne-a găsit un civil care a venit să-și caute un fiu. Și ne-a urcat în mașina lui și ne-a condus la Spitalul Soroka. Și după ceea ce mi s-a părut o veșnicie, m-am simțit în sfârșit în siguranță.

Foto: Adevărul

Eitan, ai crezut că vei muri? Cum este acest sentiment?

Nu pot spune că am simțit că o să mor. Acest lucru va suna nebunesc pentru oricine ascultă asta.

Poate pentru că aveai multă adrenalină?

Nu, nu. Adrenalina m-a ajutat cu alte lucruri. Îmi amintesc situația. Îmi amintesc că m-am gândit la asta și am simțit că eram într-un coșmar. Simțeam că a fost un vis, dar cel mai groaznic tip de vis. Întrebându-mă, asta e real? E fals?

La un moment dat, înainte să ajung la  punctul în care ajutam cu grenadele la începutul atacului, când vorbeam cu poliția și eu le spuneam ce se întâmplă, și apoi am simțit o bucată de schije care mi-a lovit mâna. Și mi s-a stricat telefonul. Și apoi m-am concentrat. Și mi-am spus, „n-o să mori așa”. Adică, nu vei muri aici astăzi. Nu eram dispus să-mi sun părinții și să spun la revedere sau să trimit vreun mesaj cuiva.

Îmi amintesc când stăteam la intrare cu Aner și îi indicam grenadele sau făceam tot ce puteam. Oamenii vorbeau cu părinții lor mai în spatele meu și le spuneau, „Vă iubesc, Îmi pare rău. Spuneți-le fraților și surorilor mele că îi iubesc. Nu știu dacă voi scăpa de aici.” Și îmi amintesc că m-am gândit în sinea mea, „Dacă faci sau suni sau vorbești cu cineva în acest fel, nu cred că vei scăpa de aici.” Și era clar ca bună ziua că aveam să supraviețuiesc. Acum, știu că sună nebunesc, dar asta e exact așa cum vedeam eu lucrurile în acel moment. „O să scap de aici.” Aşa gândeam.

Și pe parcursul jumătății de oră, cele 30 de minute de atac, am putut să păstrez această mentalitate.

Și în primele șase ore cât am stat acolo, îmi amintesc că m-am gândit în sinea mea, “OK, am supraviețuit atacului. Voi supraviețui. Adică, n-o să mor. Sunt rănit. Sunt rănit. Am schije pe tot corpul”. Mi-au sparte ambele timpane, adică nu auzeam nimic. Îmi amintesc că sângeram de oriunde și de peste tot din corp. Dar nu am avut o ranã suficient de mare încâ sã mor.

Dar în ultima oră când stăteam acolo, am început să renunț puțin la speranță. Mi-am spus, OK, poate că nu voi scăpa de aici. Și atunci și-a băgat civilul capul înauntru. Mi-am spus, OK, am avut dreptate. O să rămân în viață. O să merg înainte.

Ethan, chiar și fiind un supraviețuitor, văd că îți este foarte greu să vorbești despre acel atac terorist.

Ei bine, când vorbesc despre asta, o mulțime de emoții izbucnesc. Să vorbești despre așa ceva nu va fi niciodată ușor. Adică, va fi întotdeauna un punct sensibil pentru trauma mea. Și încă învăț cum să fac față traumei. Da, e greu. Întotdeauna va fi dificil. Întotdeauna va fi emoționant și copleșitor. Dar vreau să spun, chiar cred că este mai sănătos doar să o fac eu decât să permit altor oameni să o facă din greșeală sau într-un mod nepoliticos sau în orice alt mod.

Da, înțeleg. Și este foarte normal în același timp. Aş vrea sa ne spui, ce este Hamas?

Hamas a început sau, în opinia mea, a fost întotdeauna un grup terorist. Ei au preluat Fâșia Gaza când IDF și Israelul, în general, s-au retras din acea zonă a Israelului, Fâșia Gaza. Și apropo, acolo erau o mulțime de așezări evreiești sau kibutzim evreiești.

Bunicul meu s-a mutat din Arizona, SUA într-un kibbutz numit Gush Katif. Și a fost una dintre primele familii de acolo. Și a ajutat să-l ridice de la pământ. Și pe vremea aceea, obișnuia să-mi spună cum va conduce mașina în Gaza până la plaje pentru că erau cele mai frumoase plaje din Israel. Și se așeza cu prietenii săi din Gaza la o cafea și făceau afaceri. În aceste zile, dacă ai merge în Gaza ca evreu, vei fi răpit și aruncat în subteran. Evident că e diferit.

Și cred că era anul 2005 când oamenii din Gaza au ales ca Hamas să-i guverneze. Și Hamas a depășit în mod sistematic toate drepturile pe care oamenii din Gaza le au, și au luat toate fondurile pe care orice sta le-a trimis vreodată acolo. Chiar și de la Uniunea Europeană. Uniunea Europeană, Qatar, Israel, SUA, pe oricine vrei să-l numești, cei de la Hamas au luat banii și au început să construiască infrastructură teroristă. Scoteau conducte de apă pentru a crea, sau pentru a construi rachete. Și într-un fel sau altul, ai putea să te uiți la ei ca la un grup terorist care a luat literalmente mâncare din gura a mii de oameni din Gaza, doar ca sã rãmânã o amenințare la adresaa Israelului.

Foto: Adevărul

Și încă o fac până în ziua de azi. Adică, ajutorul care vine în Gaza, ajunge la Hamas. Și apoi vând produsele primite oamenilor din Gaza. Și așa stau cu capul deasupra apei. Așa supraviețuiesc. Ei fac milioane din asta.

Și lumea încă îi vede ca pe ceva ce nu sunt. Am auzit că li se spune militanți. Poate că am spus acel cuvânt din greșeală, dar cu siguranță nu sunt luptători pentru libertate. Ei nu luptă pentru libertate. Ei luptă pentru a distruge Israelul și poporul evreu.

Ethan, să ne întoarcem la experiența ta. Și vreau să știu cum ți-a schimbat viața 7 octombrie acum în prezent?

Ei bine, cred că ai putea să privești experiența ca un fel de a renaște. Adică, primul lucru și cel mai important este că îl port ca insignă de onoare.

Îmi era puțin rușine că am fost prins într-o astfel de situație. Chiar dacă m-ai întreba acum, mai degrabă aș fi fost de cealaltă parte. Unii dintre cei care era acasă  în dimineața atacului, s-au trezit şi când au vãzut ce se întâmplã, au sărit în mașina lor și a condus până la granița cu Gaza pentru a salva oamenii. Aș vrea să fie povestea mea.

Dar nu ne alegem soarta. Trebuie doar să trăim cu ea. Și soarta care mi s-a dat a fost aspră, foarte gravă, foarte traumatizantă. Dar vreau să spun că nu am ales să trăiesc prin asta. Scuză-mă, o să reformulez asta. Am ales să trăiesc prin asta. Nu am ales să mi se întâmple asta.

Înțeleg…

Și aleg în fiecare zi să continui să trăiesc prin asta pentru că pentru mulți oameni, parcă s-a întâmplat acum trei ani. Dar cred că pentru mine și pentru mulți alți supraviețuitori, am simțit că s-a întâmplat ieri. Și trebuie să ne trezim în fiecare dimineață cu acel sentiment și să continuăm cu viața noastră. Și asta e în regulă. E o parte din asta.

Crec că atactl este şi o traumă națională. Cât de afectată este societatea israeliană astăzi?

Oh, suntem cu toţii traumatizaţi. Dar frumusețea poporului evreu, și mai precis Israelul, este că învățăm cum să ne adaptăm și să mergem mai departe.

Până la acest război, sau primul război cu Iranul, eram obișnuiți să fim loviți cu rachete din Gaza. Știi, dacă lovesc, atunci s-ar putea ruina un apartament, dar nu vor distruge o clădire. Iar de când Iranul a început să ne atace, deodată ești obișnuit să fii lovit de rachete balistice. Știi ce se întâmplă când o rachetă balistică lovește o clădire? Asta e, clădirea a dispărut. E o gaură uriașă în ea și nu mai poți trăi în ea.

O rachetă balistică a aterizat, cred, la jumătate de kilometru de apartamentul meu. Apartamentul meu, clădirea mea s-a cutremurat. Zona în care a lovit este distrusă, vreau să spun. Și a doua zi, toată lumea s-a ridicat și s-a dus la muncă. Ca și cum totul era normal.

Și am ajuns la un punct în care dacă Iranul atacă, nici măcar nu mai avem zile libere de la muncă. Doar trăim mai departe. Și suntem foarte rezistenți. Cred că acesta este punctul cheie aici, că poporul evreu şi Israelienii în general sunt rezistenți.

Adică, ne-am obișnuit ca toată lumea să vină după noi. Se întâmplă la fiecare. Au trecut aproape o sută de ani,  sau  90 și ceva de la al Doilea Război Mondial. Când Hitler a șters 6 milioane de evrei din lume. Și suntem mai puternici pentru asta. Avem o țară acum. Simt că mergem mai departe într-un ritm bun și sănătos. Deci da, sunt încântat de viitorul poporului evreu.

Ethan, sunt curios pentru că vreau să știu ce ai vrea ca oamenii din afara Israelul să știe despre atacul terorist?

Ei bine, este greu de explicat cum funcționează exact atacurile teroriste. Adică, ați avut câteva aici, în Europa. S-a întâmplat, e din ce în ce mai rău. Am văzut la știri. E greu să înțelegi oamenii care le fac pentru că au convingeri diferite.

Dar un lucru este important de înțeles, una dintre convingerile teroriştilor adânc înrădăcinate, pentru care într-adevăr ei trăiesc, este că ceea ce fac este sfânt. Deci, dacă un bărbat se trezește dimineața și decide că va merge în stradă și va scoate un cuțit și va începe să omoare o grămadă de oameni în numele lui Dumnezeu, atunci asta este sfânt. Și asta e periculos. Adică, nu poți ști niciodată cine este sau de unde va veni. Trebuie să fii pregătit tot timpul. Nu poți lăsa niciodată garda jos.

Și asta se întâmplă în tot Israel tot timpul. Adică, îmi amintesc că stăteam în centrul Tel Avivului cu prietenii mei la un bar doar luând niște băuturi. Și dintr-o dată primim un telefon de la prietena noastră și ea ne spune, sunteți bine? Ce vrei să spui? Păi e un atac terorist la două străzi distanță de voi. Și asta e o nebunie. Adică, e o nebunie ca cineva să crească într-o țară unde ar putea fi uciși de un terorist la orice moment dat și tot să vrea să trăiască în țara aia.

Adică, orice persoană care nu înțelege sau nu crede în Israel, sã vinã în Israel, sã vizitează. Vei vedea ce minunați, amabili și drăguți sunt toți oamenii. Și veți vedea că suntem doar o altă țară occidentală care, din păcate, a aterizat în zona greșită a lumii unde ei nu apreciază modul nostru de viață.

Dar ne plac majoritatea lucrurilor pe care le plac tuturor celorlalți. Ne place să stăm cu prietenii. Ne place să mergem la plajă în weekend. Ne place să ieșim la petreceri. Iubim viața și o prețuim mai mult decât orice altceva.

Eitan, ultima mea întrebare. Care este mesajul tău pentru publicul român?

Nu credeți tot ce citiți pe rețelele sociale, sau la știri sau în podcasturi. Puneți la îndoială tot ceea ce vi se arată. Ieșiți și investigați fiecare informație pe care o obțineți. Dacă cineva spune că gândirea voastră sau ceea ce spuneți este greșit, mergeți și vedeți de ce spune asta. Mergeți și investigați cu adevărat și întemeiați-vă argumentele.

Nu bazați un argument doar pe un influencer de pe TikTok sau Instagram. Nu puteți ști dacă ceea ce spun ei este adevărat sau nu.

Da, uneori este greu pentru că poate e necesar ca acești oamenii să citească cărți.

Sunt de acord, sunt de acord. Și există o mulțime de cărți bune online în aceste zile. Dacă nu ești bun la citit, cărțile audio sunt uimitoare. Le iubesc. Sunt atât de hiperactiv, nu pot să citesc.

Un sfat grozav. Mulțumesc foarte mult, Eitan Halley.

Mulțumesc şi eu.

Povestea lui Eitan Halley

În dimineața zilei de 7 octombrie 2023, Halley participa la festivalul de muzică Nova, în apropiere de Re’im, aproape de granița cu Fâșia Gaza. În jurul orei 6:30, rachetele au început să survoleze zona. El și alți participanți la festival s-au refugiat într-un mic adăpost antiaerian aflat pe marginea drumului.

Situația a devenit rapid catastrofală. Membri înarmați ai Hamas și alți atacatori au ajuns în zona festivalului și au început să arunce grenade în interiorul adăpostului. Halley a rămas blocat acolo împreună cu alți tineri, printre care Aner Shapiro și Hersh Goldberg-Polin.

Aner Shapiro a ridicat în repetate rânduri grenadele aruncate în adăpost și le-a aruncat înapoi afară. Potrivit mărturiei lui Halley, Aner a reușit să arunce înapoi mai multe grenade, înainte ca o altă explozie să îl ucidă. Hersh Goldberg-Polin a fost grav rănit, pierzându-și un braț.

Halley a început apoi, la rândul său, să arunce grenadele înapoi. La un moment dat, atacatorii au pătruns în adăpost și au deschis focul asupra persoanelor aflate în interior. Halley a supraviețuit întinzându-se printre trupurile victimelor și prefăcându-se mort.

Un document depus ulterior într-un dosar juridic descrie cum acesta a rămas timp de mai multe ore sub și în apropierea trupurilor prietenilor săi, în timp ce atacatorii reveneau pentru a verifica adăpostul. El a suferit răni provocate de schije, unele dintre acestea rămânând în corpul său, precum și leziuni auditive și alte răni fizice.

Ce s-a întâmplat ulterior

Halley a devenit unul dintre principalii supraviețuitori prezentați în documentarul We Will Dance Again, realizat de Yariv Mozer în 2024. Filmul reconstruiește atacul asupra festivalului Nova folosind mărturiile supraviețuitorilor, înregistrări realizate cu telefoanele mobile și alte materiale din acea dimineață.

Ulterior, Halley a vorbit public despre cele întâmplate și despre consecințele psihologice ale faptului că a supraviețuit, în timp ce mulți dintre prietenii săi au fost uciși.

El a descris sentimentul de vinovăție al supraviețuitorului, episoade în care începe să plângă pe neașteptate, dureri de cap, amețeli, greață, probleme de echilibru, afectarea auzului și dificultăți de somn după atac.

Un aspect deosebit de important al mărturiei sale este faptul că nu vorbește despre 7 octombrie doar ca despre un eveniment care aparține trecutului. El a afirmat că simte că relatarea celor întâmplate a devenit parte din responsabilitatea sa, în special ca răspuns la afirmațiile celor care susțin că masacrul nu a avut loc.