Rămâi zilnic peste program, dar în pontaj apar doar opt ore? Cum poți demonstra munca suplimentară | adevarul.ro

Rămâi zilnic peste program, dar în pontaj apar doar opt ore? Cum poți demonstra munca suplimentară

Publicat:
0
1 live

În România, mulți angajați ajung să lucreze nouă sau zece ore pe zi, deși programul prevăzut în contract este de opt ore. Orele suplimentare nu sunt întotdeauna înregistrate sau plătite, iar teama de a pierde locul de muncă ori șansele de promovare îi poate determina pe salariați să accepte această situație. Există însă și cazuri în care depășirea programului ține de organizarea defectuoasă a activității sau de productivitatea angajatului. Specialiștii consultați de „Adevărul” explică ce prevede legea, cum pot fi demonstrate orele suplimentare și cum putem face diferența între un volum excesiv de muncă și problemele de eficiență.

Femeie la birou, cu mai mulți colegi de muncă în fundal
Orele suplimentare și volumul de muncă ridicat pot pune presiune asupra angajaților Foto: Shutterstock

O discuție apărută pe Reddit, în comunitatea r/Roumanie, a adus în atenție diferența dintre programul din contract și cel efectiv. Autorul postării susține că angajații ajung să lucreze mai mult pentru a termina sarcinile, fără ca orele suplimentare să fie recunoscute.

„Pe hârtie, ai un contract de 8 ore. În realitate, ajungi să lucrezi 9, 9 ore și jumătate sau chiar 10 ore”, scrie acesta.

În comentarii, un alt utilizator descrie dificultatea de a reclama o asemenea situație: „Tehnic, ei nu «îți fură ore», îți iau câte o jumătate de oră pe zi. [...] Restul angajaților sunt în aceeași situație, dar nimeni nu vrea să ridice vocea că le e frică”.

Ce spune Codul muncii despre orele suplimentare

Potrivit Codului muncii, articolele 112 și 114, programul normal al unui salariat cu normă întreagă este de opt ore pe zi și 40 de ore pe săptămână. Durata maximă legală este, în principiu, de 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare. Această limită poate fi depășită în anumite săptămâni, cu condiția ca media calculată pe perioada de referință prevăzută de lege să nu depășească 48 de ore.

Articolele 120 și 121 stabilesc că munca suplimentară se efectuează, de regulă, numai cu acordul salariatului. Există doar două excepții: situațiile de forță majoră și cazurile în care este nevoie de intervenții urgente pentru a preveni un accident sau pentru a înlătura urmările acestuia.

În ceea ce privește compensarea, articolele 122 și 123 din Codul muncii prevăd că angajatul trebuie să primească ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice. Dacă acest lucru nu este posibil, orele suplimentare se plătesc prin adăugarea unui spor de minimum 75% din salariul de bază, corespunzător duratei muncii suplimentare.

Dar cât de des sunt respectate aceste prevederi în practică?  Corina Neagu, consilier juridic în dreptul muncii, coach, mentor, fondator DARE (Development Advice & Resources), atrage atenția că amploarea fenomenului este greu de stabilit, deoarece multe dintre orele suplimentare neplătite nu apar în evidențele angajatorilor.

„Cinstit vorbind, nimeni nu are astăzi o cifră precisă pentru România, iar absența cifrei este, ea însăși, un diagnostic”, explică specialista pentru „Adevărul”.

Specialista atrage atenția că angajații nu sunt întotdeauna obligați explicit să rămână peste program. Presiunea poate apărea atunci când șefii stabilesc termene care nu pot fi respectate în opt ore, programează ședințe la sfârșitul zilei sau îi apreciază mai mult pe cei care răspund la mesaje seara decât pe cei care își termină sarcinile în timpul programului. În asemenea situații, salariații pot ajunge să lucreze suplimentar de teama că vor fi considerați mai puțin implicați sau că vor fi dezavantajați la evaluare.

„Testul cel mai simplu rămâne acesta: ce se întâmplă, la evaluare, cu omul care pleacă la ora din contract și își livrează integral obiectivele? Dacă pierde ceva, presiunea există, oricât de elegant ar fi scris regulamentul intern”, susține ea.

Cine verifică dacă angajații lucrează mai mult decât declară firma

Potrivit articolului 119 din Codul muncii, angajatorii sunt obligați să țină evidența zilnică a orelor lucrate de fiecare salariat, cu menționarea orei de început și a celei de sfârșit a programului. Asta înseamnă că, dacă un angajat lucrează de la 9:00 la 19:00, în pontaj trebuie să apară cele zece ore lucrate, nu doar cele opt prevăzute în contract. Aceeași regulă se aplică și atunci când salariatul continuă să lucreze de acasă, după program, la solicitarea angajatorului.

Corina Neagu explică faptul că responsabilitatea pentru corectitudinea pontajului revine angajatorului, chiar dacă evidența este întocmită de departamentul de resurse umane. Dacă un salariat reclamă că a lucrat ore suplimentare care nu au fost înregistrate, pot fi folosite ca dovezi e-mailurile prin care a primit sarcini, mesajele superiorilor și alte documente care arată când a desfășurat activitatea. Aceste informații pot ajuta la verificarea diferențelor dintre orele trecute în pontaj și cele lucrate efectiv, cu respectarea regulilor privind protecția datelor.

Cât de eficiente sunt controalele privind orele suplimentare?

Deși legislația obligă angajatorii să înregistreze și să compenseze orele suplimentare, identificarea încălcărilor depinde de controalele inspectorilor de muncă și de dovezile disponibile. Numărul sancțiunilor aplicate arată doar o parte a problemelor descoperite, nu și amploarea reală a muncii suplimentare neplătite.

Madi Rădulescu, Master Certified Coach (MCC) și managing partner al MMM Consulting International, atrage atenția că, în statisticile privind controalele de muncă, sunt incluse numeroase tipuri de abateri, nu doar cele referitoare la depășirea programului.

„Din cifrele care ne sunt puse la dispoziție în mod oficial, în domeniul relațiilor de muncă au fost aproape 60.000 de controale în 2025 și au fost circa 15.000 de sancționări. Asta nu înseamnă că 15.000 de angajatori au fost sancționați, ci că au fost identificate diverse abateri”, explică aceasta pentru „Adevărul”.

Din cele aproximativ 15.000 de sancțiuni menționate de Madi Rădulescu, doar în jur de 700 de amenzi au vizat nereguli privind munca suplimentară. Cifrele ridică însă o întrebare: în ce măsură reușesc controalele să identifice situațiile în care angajații lucrează peste program, dar orele respective nu apar în pontaj?

Corina Neagu consideră că autoritățile ar trebui să verifice mai atent dacă orele trecute în pontaje corespund celor lucrate efectiv, inclusiv în companiile în care angajații își continuă activitatea de acasă. Ea susține necesitatea unor controale care să vizeze aceste practici, a unor modalități mai sigure de sesizare a neregulilor și a unor sancțiuni suficient de mari pentru a descuraja angajatorii să încalce legea.

Cum poți demonstra că ai lucrat peste program, chiar dacă în pontaj apar doar opt ore

Un angajat care lucrează zilnic până la ora 19:00, dar figurează în pontaj cu program încheiat la 17:00, poate avea dificultăți în a demonstra că a prestat ore suplimentare. De aceea, Corina Neagu recomandă salariaților să nu se bazeze exclusiv pe evidențele întocmite de companie, ci să păstreze propriile înregistrări ale activității.

Când „nu a fost mare lucru” îți poate afecta cariera. De ce femeile își minimalizează succesul

„Ține o evidență proprie: data, orele de început și de sfârșit, sarcina, cine a cerut-o; păstrează mesajele care conțin solicitarea, fără a sustrage documente confidențiale ale firmei”, recomandă specialista.

De exemplu, dacă un manager îi cere unui angajat să termine un raport după încheierea programului, acesta poate solicita confirmarea sarcinii prin e-mail. În acest fel, există o dovadă că munca a fost cerută de superior, nu că salariatul a decis din proprie inițiativă să rămână la birou.

Corina Neagu oferă și un exemplu de mesaj pe care angajatul îl poate trimite: „Ca să pot trece corect orele, vă rog să-mi confirmați pe e-mail că e nevoie să rămân azi până la 20:00 pentru raportul X.”

Dacă angajatorul refuză să recunoască orele suplimentare, salariatul poate cere mai întâi explicații managerului sau departamentului de resurse umane și poate solicita sprijinul sindicatului ori al reprezentanților angajaților.

Corina Neagu explică faptul că următorul pas poate fi sesizarea Inspectoratului Teritorial de Muncă (ITM). Inspectorii pot verifica pontajele, pot constata încălcări ale legislației și pot aplica sancțiuni. Aceștia au obligația să păstreze confidențialitatea identității persoanei care depune reclamația, deși, într-o echipă mică, angajatorul ar putea deduce cine a făcut sesizarea.

Specialista atrage însă atenția că o amendă aplicată firmei nu înseamnă automat și recuperarea banilor de către salariat. Dacă angajatorul nu plătește sumele datorate, acesta se poate adresa instanței de judecată. Potrivit articolului 171 din Codul muncii, termenul de prescripție pentru solicitarea drepturilor salariale restante este de trei ani de la data la care acestea trebuiau plătite.

Dar dacă angajatul nu este suficient de eficient în cele opt ore?

Faptul că un angajat rămâne frecvent peste program nu înseamnă automat că primește prea multe sarcini. Madi Rădulescu consideră că trebuie analizat mai întâi dacă problema afectează întreaga echipă sau doar anumite persoane.

„Un volum excesiv de muncă este indicat dacă mai multe persoane din echipă, inclusiv cei experimentați, depășesc în mod constant programul”, explică specialista.

Dacă majoritatea angajaților, inclusiv cei cu experiență, nu reușesc să își termine sarcinile în opt ore, problema poate ține de numărul insuficient de oameni, de termenele stabilite de conducere sau de volumul de muncă. În schimb, dacă persoane cu atribuții comparabile își finalizează activitatea la timp, iar un singur angajat rămâne constant peste program, trebuie analizate și alte cauze.

Madi Rădulescu recomandă urmărirea modului în care este folosit timpul de lucru pe parcursul a două până la patru săptămâni: câte ore sunt ocupate de ședințe, cât durează sarcinile, dacă apar greșeli care obligă la refacerea muncii și dacă angajatul are pregătirea necesară pentru ceea ce i se cere.

De exemplu, un salariat care petrece șase ore dintr-o zi de opt în ședințe poate ajunge să își rezolve sarcinile propriu-zise abia după program. În acest caz, problema nu este neapărat productivitatea lui, ci modul în care compania îi organizează activitatea. Pe de altă parte, întârzierile repetate provocate de pauze foarte lungi, distrageri sau greșeli care puteau fi evitate nu pot fi puse automat pe seama unui volum excesiv de muncă.

„Dacă îți iei câte 10 minute de pauză la fiecare oră și petreci cu colegii la cafea și la socializare o bună parte din timpul tău zilnic, iar apoi rămâi peste program și clamezi faptul că nu ai timp și ai nevoie de ore suplimentare, aceasta nu este o zonă de responsabilitate”, spune Madi Rădulescu.

„O normalitate anormală”. De ce acceptă tinerii salarii mici și ore neplătite. Cazul angajatului care și-a bătut patronul abuziv

Responsabilitatea este, așadar, de ambele părți: managerul trebuie să stabilească priorități realiste, să asigure resursele și instruirea necesare, iar angajatul trebuie să își organizeze timpul, să comunice din timp dificultățile și să ceară ajutor atunci când nu poate respecta un termen.

Când statul peste program devine o regulă nescrisă

În unele companii, angajații ajung să rămână la birou nu pentru că mai au sarcini urgente de terminat, ci pentru că plecarea la ora stabilită prin contract poate fi interpretată drept lipsă de implicare. Presiunea nu vine întotdeauna dintr-o solicitare directă a managerului. Uneori, este suficient ca șeful să lucreze până seara sau ca angajații care răspund la mesaje în timpul liber să fie considerați mai dedicați.

„Dacă șeful stă peste program, trebuie să stau și eu pe aici să mă vadă”, exemplifică Madi Rădulescu. Specialista explică faptul că unii salariați acceptă ore suplimentare de teamă că un refuz le-ar putea afecta relația cu superiorii, evaluarea profesională sau șansele de promovare. Alții aleg să lucreze mai mult pentru a avansa în carieră, chiar dacă nimeni nu le-a cerut acest lucru. Problema apare atunci când disponibilitatea permanentă ajunge să fie așteptată de la toată echipa, indiferent de programul contractual.

Pentru a evita asemenea situații, Madi Rădulescu recomandă stabilirea unor reguli clare între manageri și angajați: în ce condiții se solicită munca suplimentară, cine aprobă orele lucrate în plus, ce situații justifică un mesaj după program și când poate fi amânată o solicitare până a doua zi.

La rândul său, Corina Neagu atrage atenția că orele suplimentare neplătite pot părea avantajoase pentru o companie pe termen scurt, dar pot avea consecințe costisitoare. Angajații suprasolicitați pot ajunge la epuizare sau pot decide să plece, iar firma riscă reclamații, sancțiuni și procese pentru recuperarea drepturilor salariale.

Madi Rădulescu subliniază că trebuie făcută diferența între perioadele în care activitatea este temporar mai intensă și situațiile în care angajații sunt nevoiți să lucreze peste program săptămână după săptămână. Dacă depășirea celor opt ore devine o obișnuință, conducerea trebuie să verifice dacă echipa are suficienți oameni, dacă termenele sunt realiste și dacă sarcinile sunt distribuite corect. În același timp, angajații trebuie să semnaleze din timp când nu pot termina o lucrare și să explice ce anume îi împiedică să respecte programul.

În cele din urmă, o companie nu poate considera orele suplimentare o soluție permanentă pentru lipsa de personal sau pentru organizarea defectuoasă a muncii. Iar prezența îndelungată la birou nu ar trebui confundată cu performanța profesională.

Top articole

Partenerii noștri