Procesul prizonierilor români şi germani de la Chişinău, din 6-12 decembrie 1947 (I)

Capitala RSS Moldoveneşti s-a numărat printre cele nouă oraşe din URSS unde în lunile octombrie-decembrie 1947 au fost organizate procese publice în cadrul cărora au fost condamnaţi 136 de prizonieri deţinuţi în lagărele sovietice.

Printre cei judecaţi erau 19 generali, 68 de ofiţeri şi 49 de soldaţi germani şi din ţările aliate. La procesul care a avut loc la Chişinău, pe 6-12 decembrie, au fost condamnaţi zece militari: trei germani (dintre care un general) şi şapte români (unul fiind colonel). Doi români au primit câte 20 de ani, ceilalţi opt prizonieri – câte 25 de ani.

Odată terminate luptele pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a împărţit şi şi-a asumat teritorii ale statelor învinse, a instalat în ţările ocupate regimuri pe placul ei, a obligat statele cotropite să-i plătească despăgubiri, a fost parte activă în procesul pentru condamnarea naziştilor, de la Nürnberg (1945-1946) etc.

Însă toate acestea au avut loc în afara graniţelor URSS, iar ideologii sovietici au sesizat că populaţia de rând, care a contribuit mult la victoria asupra fascismului, rămânea departe de bucuria victoriei şi a procesului de condamnare a fascismului.

DECISE DE PARTIDUL COMUNIST

Conducerea sovietică a înţeles (inclusiv pentru a obţine dividende politice) că era nevoie de organizarea unor acţiuni de amploare în interiorul URSS, pentru a-i pedepsi pe cei învinşi, ca cetăţenii simpli să simtă victoria asupra fascismului din interiorul ţării. Astfel, la doi ani de la terminarea războiului, la 6 septembrie 1947, la Moscova s-a decis organizarea unor procese judiciare publice pentru condamnarea prizonierilor germani şi a aliaţilor lor aflaţi în lagărele din URSS. Judecăţile trebuiau să se desfăşoare în lunile octombrie-decembrie a aceluiaşi an.

Pentru a atinge efectul scontat, asemenea procese urmau să aibă loc concomitent în nouă oraşe ale URSS (Sevastopol, Chişinău, Cernigov, Vitebsk, Bobruisk, Stalin, Poltava, Gomel şi Novgorod), urmând să fie judecaţi 136 de prizonieri, printre care erau 19 generali, 68 de ofiţeri şi 49 de soldaţi. După naţionalitate, aceştia erau: 117 germani, 13 maghiari şi 6 români.

Drept bază juridică pentru procese a servit un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 19 aprilie 1943 „Cu privire la condamnarea ticăloşilor germano-fascişti care se fac vinovaţi de omorârea şi schingiuirea populaţiei sovietice şi a prizonierilor armatei roşii, condamnarea spionilor, trădătorilor şi a complicilor lor“.

Pregătirea şi desfăşurarea unor procese de o asemenea rezonanţă într-un timp scurt era dificil de realizat, aşa încât Moscova a solicitat de la executanţi maximă responsabilitate şi organizare.

INDICAŢII DE LA MOSCOVA

Despre proces, Chişinăul a fost informat la 27 septembrie 1947, de către ministrul Afacerilor Interne al URSS, generalul Kruglov, care, într-o depeşă strict secretă, adresată ministrului de Interne al RSS Moldoveneşti, generalului Feodor Tutuşkin, îl informa că „potrivit hotărârii organelor superioare, în lunile octombrie-decembrie, în mai multe oraşe ale URSS, inclusiv în Chişinău, vor fi organizate procese în cazul foştilor militari ai armatelor duşmane şi ai organelor de represiune“. Ministrul din RSSM mai era prevenit că pentru coordonarea activităţii a fost delegat, din Moscova, colonelul Belov, şeful secţiei I-a a Direcţiei principale pentru prizonierii de război şi internaţi a MAI al URSS, care, împreună cu Tutuşkin, „poartă răspundere personală pentru pregătirea procesului“, iar despre mersul pregătirilor trebuiau să raporteze la Moscova la fiecare cinci zile.

Nota generalului Kruglov conţinea lista prizonierilor care urmau să fie judecaţi la Chişinău. Curios este faptul că abia la sfârşitul scrisorii Kruglov dispunea ca despre conţinutul acesteia să fie informaţi secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Moldovei, tovarăşul Koval, şi preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, A. Rudi.

Întru executarea depeşei de la Moscova, ministrul de Interne Tutuşkin şi ministrul Securităţii de Stat al RSSM, generalul Iosif Mordoveţ, au semnat un acord prin care fiecare instituţie şi-a asumat anumite obligaţii. Tot atunci s-a format un grup de lucru pentru anchetarea preliminară a inculpaţilor, din care făceau parte zece ofiţeri-anchetatori, opt militari (membri ai grupului operativ), un responsabil de coordonare, grupul de contabilitate şi finanţe, grupul de pază internă şi câteva dactilografe. În total erau 32 de persoane.

De asemenea, a fost redactat un plan de activitate foarte detaliat, care se referea inclusiv la programul de lucru al grupului. De exemplu, se începea la ora 10.00 şi dura până la 17.00, după care urma o pauză până la ora 20.00. Se continua apoi până la 24.00, iar până la ora 01.00 se făceau totalurile zilei. Pentru interogarea fiecărui bănuit, au fost repartizaţi câte doi anchetatori şi un translator. Totodată, mai mulţi lucrători operativi au fost trimişi în raioane să interogheze martorii şi să colecteze probe.

PROBLEME DE ORGANIZARE

Termenul scurt pentru pregătirea procesului a generat o serie de probleme organizatorice. Astfel, la 9 octombrie, Tutuşkin îi scria lui Kruglov că la acea dată mai mulţi prizonieri care urmau să devină inculpaţi încă nu fuseseră aduşi la Chişinău. Din această cauză, primele dosare penale au fost pornite abia pe 9 octombrie. Totodată, materialele „Comisiei Extraordinare de Stat pentru stabilirea şi cercetarea crimelor cotropitorilor germano-români şi a complicilor“, din care trebuia să fie extrase anumite documente, încă nu fusese puse la dispoziţia grupului de lucru. În lipsa unor materiale compromiţătoare în privinţa viitorilor inculpaţi, depeşele privind trimiterea la Chişinău a unor martori dintre militarii făcuţi prizonieri erau expediate la Moscova zilnic.

Iniţial, la Chişinău urmau să fie judecaţi nouă militari (trei germani şi şase români). Însă, până la urmă, s-a găsit şi al zecelea, un român. În lipsă de militari români cărora li se puteau imputa fapte criminale de război, sovieticii s-au mulţumit cu un militar şi şase jandarmi, mulţi dintre care nici pe linia întâi nu fuseseră.

Procesul de pregătire luase o asemenea amploare încât în anumite zile în maşinăria procesului erau antrenaţi până la 150 şi chiar mai multe persoane (pe 1 decembrie, de exemplu, erau 15 persoane venite de la Moscova, 20 de lucrători operativi aduşi din raioane, 75 de martori), la care se adăuga personalul grupelor de lucru şi lucrătorii operativi trimişi în teritoriu.

ÎNVINUIŢII

Nu se cunoaşte după ce criterii erau selectaţi cei care ajungeau pe banca acuzaţilor, dar pentru anchetare la Chişinău au fost aduşi următorii prizonieri din lagărele din interiorul URSS:

1 General-maior al armatei germane Stanislaus von Dewitz Krebs, născut la 21 martie 1892, în localitatea Groβ-Yauth, districtul Rosenberg (Prusia de Vest), german. Între 29 mai şi 21 august 1944 a fost comandant militar şi şef al garnizoanei din Chişinău;

2 Locotenent major al armatei germane Klink Heintz, născut în anul 1916, în oraşul Demerburg, german. Comandantul companiei I, batalionului de geniu 754, corpul de armată 44 al armatei germane;

3 Sondeführer al armatei germane Wilhelm Haiselgardt, născut în anul 1898, în oraşul Thüringen, landul Wittenberg, german. Fost responsabil de rechiziţionările agricole din oraşul Chişinău.

Ceilalţi şapte prizonieri au fost militari ai Armatei Române, şase dintre care erau ofiţeri în cadrul batalionului 4 de jandarmi, care, în perioada iulie-august 1944, a fost dislocat în comunele Ulmu, Condriţa, Malcoci şi Cărpineni din judeţul Chişinău.

4 Colonelul Iustin Marinoiu, născut în 1895, în oraşul Odobeşti, judeţul Vrancea, român, fost comandant al batalionului XIII de puşcaşi de munte. În vara anului 1944, în calitate de comandant al regimentului 39 de infanterie, a staţionat în satele Ghetlova, Seseni, Bulboaca şi în Mănăstirea Ţigăneşti;

5 Căpitanul Aurel Butnaru, născut în 1914, în comuna Şoarş, judeţul Braşov, român. Adjunctul comandantului batalionului IV de jandarmi cu sediul în comuna Ulmu;

6 Locotenent al jandarmeriei române Ioan-Iordan Demetrian, născut în 1915, în oraşul Ploieşti, român. Comandantul companiei 2, batalionul IV, dislocat în iulie-august 1944 în comuna Căpriana;

7 Locotenent al jandarmeriei române Ion Nicolae Jurea, născut în 1916, în Bucureşti, român. Comandantul companiei 3 de jandarmi, batalionul IV. Din august 1943 până în martie 1944, s-a aflat la Odesa, fiind comandantul companiei 87 de poliţie. În lunile iulie-august 1944, Jurea s-a aflat în comunele Malcoci şi Condriţa;

8 Locotenent al jandarmeriei române Răducan Dumitru Şontea, născut în 1907, în comuna Crainici, judeţul Mehedinţi, român, ofiţer pentru aprovizionare. În lunile august 1943 - martie 1944, s-a aflat în satul Durmanovca, regiunea Odesa, iar în lunile iulie-august 1944 - în comuna Ulmu;

9 Locotenent al jandarmeriei române Vasile Constantin Marinaş, născut în 1902, în comuna Bălăneşti, judeţul Olt, român. Comandant de pluton, batalionul IV de jandarmi. În lunile iulie-august 1944 a staţionat în comuna Condriţa;

10 Locotenent al jandarmeriei române Petre Gheorghe Şuvar, născut în 1910, în comuna Nisipi, judeţul Vâlcea, român. Comandantul companiei 3, batalionul IV. În lunile iulie-august 1944 s-a aflat în comuna Condriţa.

Prizonierii, potrivit indicaţiilor Moscovei, trebuiau să ajungă la Chişinău într-o stare fizică satisfăcătoare, să se poată mişca de sine stătător şi să fie îmbrăcaţi în uniformă de iarnă. Însă un examen medical efectuat la 11 octombrie arăta că prizonierii sufereau de multiple maladii - nervozitate, miocardită, ateroscleroză, malarie, iar un german avea distrofie de gradul I. Acesta, până la urmă, a fost exclus din lista inculpaţilor. Luând cunoştinţă de certificatele medicale, Belov a dispus alimentarea suplimentară a prizonierilor.

La 13 noiembrie 1947, Tutuşkin informa Moscova că toţi prizonierii au fost puşi sub învinuire în baza art. 1 al decretului din 19 aprilie 1943, care stabilea pedeapsa cu moartea prin spânzurare. ;

Conducerea URSS a decis să organizeze procese de judecată publice pentru a demonsta încă o dată cine sunt învinşii şi cine învingătorii. Mihai Taşcă, istoric

Rechizitoriul şi acuzaţiile

Rechizitoriul a însumat chintesenţa celor 18 volume de documente întocmite în procesul de anchetare. Volumele conţineau procesele-verbale de interogare a inculpaţilor, materialele venite din teritoriu şi unele documente extrase din dosarul Comisiei Extraordinare de Stat pentru stabilirea şi cercetarea crimelor cotropitorilor germano-români şi a complicilor lor.

Potrivit Comisiei de Stat, pe durata administrării germano-române a teritoriului RSSM (aici şi în continuare cităm din ziarul „Moldova Socialistă“, păstrând originalul) „ocupanţii germano-români au nimicit 61.246 de cetăţeni paşnici şi 2.603 prizonieri sovietici şi au mânat la muncă de robi în Germania 47.242 de oameni, pricinuind o pagubă materială în valoare de 13.387.208 mii de ruble“.

Rechizitoriul a fost publicat în oficiosul "Moldova socialistă" din data de 7 decembrie 1947. FOTO Mihai Taşcă

Iată învinuirile aduse celor zece inculpaţi:

Generalului Stanislaus von Dewitz Krebs i s-a incriminat faptul că, fiind de la 29 mai până la 21 august 1944 comandant militar şi şef al garnizoanei din Chişinău, „a stabilit pe teritoriul supus lui un regim terorist, prin care erau încălcate toate drepturile omeneşti, oamenii sovietici fiind supuşi la împuşcări în masă, omoruri, bătăi şi chinuri monstruoase“. Generalul se mai făcea vinovat că în cele trei luni cât a deţinut funcţia respectivă „au fost omorâţi în chinuri, împuşcaţi şi arşi peste 2.000 de oameni sovietici nevinovaţi cu nică“. Tot el era responsabil că în oraş au fost distruse parcul de tramvai, apeductul, sistemul de canalizare, moara, staţia electrică, telegraful şi poşta.

Klink Heintz a fost acuzat de faptul că, fiind trimis la dispoziţia lui Stanislaus von Dewitz Krebs, a „trimis cudeasâla locuitorimea sovietică la lucrări de apărare pentru zidirea feluritor întărituri“.

Sondeführer al armatei germane, Wilhelm Haiselgardt, potrivit actului de învinuire, a rechiziţionat pentru armata germană animale şi produse agricole în regiunea Voroşilovgrad, a trimis în Germania circa 600 de persoane. Aflându-se, din martie 1944, pe teritoriul RSSM a trimis în Germania peste 300 de moldoveni, a organizat o colonie agricola în satul Cneazevca, raionul Leova, unde a impus măsuri drastice de organizare etc.

Anchetatorii l-au găsit vinovat pe colonelul român Iustin Marinoiu de faptul că, „găsindu-se de la luna iulie 1941 în oştirile cotropitorilor germano-români pe teritoriul vremelnic ocupat al URSS, săvârşea personal multe acte criminale asupra cetăţenilor sovietici paşnici nu numai în RSS Moldovenească, dar şi în Berdeansk, Sudak, în multe localităţi din regiunea Cernăuţi“. Totodată, staţionând în vara lui 1944 în RSSM, a jefuit populaţia şi Mănăstirea Ţigăneşti.

Ofiţerilor Aurel Butnaru, Iordan Demetrian, Ion Jurea, Răducan Şontea, Vasile Marinaş şi Petre Şuvar li s-a încriminat faptul că, sub pretextul luptei cu partizanii, au reţinut cetăţeni sovietici, i-au chinuit şi i-au împuşcat.  

Hotărârea Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM

În ajunul procesului

S-a implicat în organizarea procesului şi Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova, care a adoptat o hotărâre în luna noiembrie. Aceasta obliga Consiliul de Miniştri al RSSM să identifice sala potrivită pentru desfăşurarea procesului, să cazeze şi să alimenteze persoanele aduse la proces, să difuzeze materiale în presa scrisă şi la radio etc.

La rândul său, Consiliul de Miniştri, printr-o hotărâre din 3 decembrie 1947, a obligat şeful Direcţiei cultură a Guvernului să pună la dispoziţia Tribunalului Militar localul Teatrului Rus „A.P. Cehov“, care avea o capacitate de 600 de locuri.

Procesul trebuia să dureze şapte zile (6-12 decembrie), iar toate comitetele raionale de partid „urmau să asigure publicul necesar pentru a umple sala“ - să aleagă muncitori şi colhoznici de încredere şi să-i aducă la proces. De exemplu, Comitetul orăşenesc de partid Chişinău, pe tot parcursul procesului, trebuia să asigure prezenţa în fiecare zi a câte 300 de persoane (asigurarea numărului necesar de oameni în ziua de deschidere, 6 decembrie, şi cea de terminare a procesului, 12 decembrie, era exclusiv responsabilitatea acestuia), iar fiecare raion, în funcţie de capacităţi, a fost obligat să contribuie cu un număr exact de oameni.

La indicaţia lui Belov, martorii aduşi la proces au fost cazaţi într-un cămin din str. Armenească, nr. 2, din Chişinău, iar pentru a cunoaşte starea lor de spirit şi a preîntâmpina ieşiri nedorite, s-a dispus supravegherea lor discretă.