Iranul, o etapă în războiul lui Donald Trump împotriva Chinei. „Beijingul a susținut Iranul și i-a furnizat arme”

Tensiunile dintre SUA și Iran nu pot fi înțelese fără contextul rivalității globale cu China. Potrivit acestei interpretări, acțiunile lui Trump în Orientul Mijlociu ar face parte dintr-un plan mai amplu de slăbire a influenței Beijingului.

Războiul din Iran, o etapă a conflictului global SUA vs China. FOTO: Freepick

Într-o discuție recentă despre cel mai nou număr al revistei The Spectator, moderatorul William Moore a deschis dezbaterea despre articolul de copertă intitulat „The Greater Game”, semnat de Geoffrey Cain. Ideea centrală a analizei este că politica lui Donald Trump față de Iran nu trebuie privită izolat, ci ca parte a unei strategii geopolitice mult mai mari, în care ținta finală este China.

Potrivit editorului adjunct Freddie Gray, mulți observatori încearcă să înțeleagă dacă administrația Trump are cu adevărat un plan coerent în Orientul Mijlociu. „În ultimele zile, foarte multă lume s-a întrebat disperată: are America un plan? Ce face de fapt? Care este jocul mai mare?”, spune el.

„Beijingul a susținut Iranul și i-a furnizat arme”

Articolul sugerează că răspunsul se găsește în rivalitatea dintre Washington și Beijing. Gray explică faptul că Trump privește geopolitica într-un mod puternic influențat de marile momente ale Războiului Rece. „Trump este obsedat de anii ’70”, afirmă el. „Avea cam 26 de ani când Richard Nixon a mers în China, iar astfel de momente istorice îl fascinează. Se vede tot mai mult ca un mare personaj al istoriei.”

Vizita lui Trump în China, planificată pentru 31 martie, este văzută de unii comentatori drept un moment simbolic în această strategie. În opinia lui Geoffrey Cain, administrația americană încearcă să destrame treptat ceea ce el numește o „coaliție antiamericană” susținută tacit de Beijing.

Gray explică logica: „China a sprijinit discret un fel de axă a rezistenței. Trebuie să fim atenți când folosim termenul de ‘axă’, după experiența cu ‘axa răului’ din vremea lui Bush, dar ideea este că Beijingul a susținut Iranul și i-a furnizat arme.”

 „China a sprijinit și Venezuela”   

În această viziune, Iranul nu este doar un adversar regional al Statelor Unite, ci și un partener strategic al Chinei. „China a sprijinit și Venezuela”, spune Gray. „Trump l-a înlăturat pe Maduro pe 3 ianuarie. Iar acum, intrând în negocieri cu Iranul, are un instrument foarte puternic de presiune.”

Strategia devine mai clară dacă este analizată în contextul dosarului Taiwan. Beijingul ia constant în calcul scenariul unei eventuale invazii a insulei, iar una dintre consecințele probabile ar fi sancțiuni economice masive din partea Occidentului. „Aceste sancțiuni ar crea o presiune uriașă asupra energiei Chinei”, explică Gray.

Iar aici intervine rolul Iranului. „Una dintre modalitățile prin care China își reduce presiunea energetică este importul unor cantități foarte mari de petrol iranian”, spune el. Dacă regimul de la Teheran ar fi slăbit sau izolat, Beijingul ar pierde o sursă vitală de energie.

„Lovirea Iranului ar avea efecte indirecte asupra capacității Chinei de a rezista unor sancțiuni” 

Cu alte cuvinte, lovirea Iranului ar avea efecte indirecte asupra capacității Chinei de a rezista unor sancțiuni occidentale în cazul unei crize majore. „Poate că Geoffrey este prea optimist și vede mai multă coerență decât există în realitate”, admite Gray. „Dar este un punct de vedere interesant: există într-adevăr un joc mai mare, iar China și America sunt cei doi mari jucători.”

În discuție intervine și lordul Maurice Glassman, care susține că administrația Trump înțelege dimensiunea puterii chineze. „Este o greșeală să crezi că acești oameni sunt ignoranți sau superficiali”, spune el. „Ei înțeleg amploarea influenței Chinei, atât în Americi, cât și în Orientul Mijlociu.”

În opinia sa, ascensiunea Chinei a fost posibilă și din cauza globalizării economice occidentale. „Capitalismul neoliberal a transferat practic capitalul nostru industrial către China”, afirmă Glassman. „Am dezindustrializat Occidentul, iar China a dobândit o capacitate militar-industrială enormă.”

În acest context, măsurile economice ale lui Trump - inclusiv tarifele comerciale - fac parte dintr-un efort de a readuce investițiile în Statele Unite. „Tarifele sunt o structură de stimulente pentru a investi în America”, spune Glassman.

Totuși, el subliniază că efectele geopolitice ale presiunii asupra Iranului nu se limitează la China. O astfel de mișcare ar putea slăbi și Rusia. „Iranul este un aliat crucial al Rusiei”, explică el. „Dacă Rusia nu mai poate primi drone sau sprijin din partea Iranului, impactul ar fi enorm.”

În opinia lui, izolarea Iranului ar putea avea consecințe strategice majore: „Este o slăbire reală a lui Putin.”

„Există un joc mai mare”  

Discuția se extinde și asupra reacției Marii Britanii. William Moore amintește că în SUA există frustrare față de ezitarea Londrei privind sprijinul militar. „Mulți americani sunt furioși pe Marea Britanie pentru această indecizie - dacă americanii pot sau nu să folosească bazele britanice”, spune el.

Jurnalista Madeleine Grant consideră însă că divergențele dintre Londra și Washington nu sunt neobișnuite. „Marea Britanie și America nu au fost întotdeauna perfect aliniate în politica externă”, explică ea. În opinia sa, reacția britanică a fost tipică pentru stilul actualului guvern: precaută și sceptică față de schimbările de regim. „S-a spus clar că există motive de scepticism, deoarece schimbarea de regim nu are cel mai bun bilanț în istorie.”

Cu toate acestea, ideea centrală rămâne cea lansată de articolul din The Spectator: conflictul cu Iranul ar putea fi doar o piesă într-un puzzle geopolitic mult mai amplu.

Dacă această interpretare este corectă, atunci Orientul Mijlociu devine doar un front secundar într-o confruntare globală mult mai mare. Iar adevărata miză a politicii lui Trump nu ar fi Teheranul, ci Beijingul.

„Există un joc mai mare”, concluzionează Gray. „Iar în acest joc, China și Statele Unite sunt principalii competitori.”