Un drum fără întoarcere

Pentru regimul sirian nu mai există nicio posibilitate să-şi negocieze retragerea. Libia şi Siria au în comun nu doar regimurile represive, ci şi faptul că liderii nu sunt iubiţi printre ai lor. 

În cazul Libiei şi Siriei, situaţia este determinată şi de oamenii aflaţi la vârf. Probabil că nu există vreo ţară cu care Muammar Gaddafi să nu fi avut ceva de împărţit. Spre deosebire de preşedintele moştenitor al Siriei, Gaddafi măcar a făcut o revoluţie. Bashar al-Assad a moştenit de la tatăl său şi plăcerea de a da lecţii, lucru care i-a călcat pe nervi pe mai vechii lideri arabi, de la Mubarak până la regele Abdullah al Arabiei Saudite.

La toate acestea se adaugă alianţa încheiată cu Iranul şi cu Hezbollahul şiit din Liban, sponsorizat de Teheran. Alianţa asta nu a încheiat-o Bashar al-Assad, ci tatăl său, Hafez, o ,,vulpe bătrână", care a folosit coaliţiile pentru propria-i mărire. Siria condusă de fiul său a devenit reprezentanta intereselor iraniene în regiune, care riscau să intre în contradicţie cu interesele siriene.
Situaţia este inacceptabilă pentru arabii sunniţi: în Golful Persic disputa hegemonică irano-saudită, iar, în Liban, prima conducere susţinută de Hezbollah este ante portas.

Medierea saudită între Hezbollah şi tabăra sunnită în Liban a fost subminată de nimeni altcineva decât de Siria. Asta înseamnă că, în regiune, dorinţa de a-l ajuta pe Assad este extrem de mică. Altfel decât se întâmplă în Yemen, unde Consiliul de Cooperare al Statelor din Golf încearcă să-i obţină lui Ali Abdullah Saleh o retragere civilizată, regimului din Damasc i se transmit doar mesaje care cer strict să cedeze puterea. În lumina intervenţiei în Libia, se va pune curând problema, dacă este acceptabil să asistăm cum, în Siria, este reprimată mişcarea pentru democratizare.