Tratatul Lisabona ameninţă relaţia transatlantică

Bruxelles-ul oferă Statelor Unite ale Americii un număr de telefon comun pentru întreaga zonă a Uniunii Europene, însă cu o întârziere de patru decenii de la cererea lui Henry

Bruxelles-ul oferă Statelor Unite ale Americii un număr de telefon comun pentru întreaga zonă a Uniunii Europene, însă cu o întârziere de patru decenii de la cererea lui Henry Kissinger.

Tratatul de Reformă European, aprobat la 13 decembrie 2007, la Lisabona, ameninţă actuala relaţie transatlantică, dintre Statele Unite pe de o parte, şi instituţiile şi statele europene, de cealaltă, cred unii analişti americani, susţinuţi de un raport al Camerei Comunelor de la Londra.

Tratatul conţine germenii construcţiei "Statelor Unite ale Europei", prin cedarea de către statele naţionale, către Bruxelles, a unor prerogative precum apărarea, securitatea şi energia. Bruxelles-ul capătă personalitate juridică şi va semna de acum înainte tratate în numele tuturor statelor din Uniunea Europeană, ceea ce afectează în mod direct relaţiile bilaterale dintre Washington şi anumite capitale europene, cum ar fi Londra sau Bucureştiul.

Tratatul de Reformă European, ce înlocuieşte defuncta Constituţie europeană, reprezintă o ameninţare directă la adresa relaţiei transatlantice, observă analistul american Sally McNamara, de la Fundaţia Heritage. Poziţia este susţinută şi de o serie de politicieni de pe ambele maluri ale Atlanticului, printre care Henry Kissinger.

Tratatul de reformă conţine elemente noi, cum ar fi un preşedinte al Uniunii Europene, un ministru de externe pentru întreg blocul european, corpuri diplomatice comune, precum şi autoritatea legală de a semna tratate internaţionale în numele tuturor membrilor. Toate acestea determină Washingtonul să regândească în noi termeni relaţia transatlantică. Totodată, supranaţionalizarea unor domenii critice ale politicii externe, precum politica externă şi de apărare comună, ameninţă în mod special relaţia Statelor Unite cu cei mai apropiaţi parteneri europeni, în principal cu Marea Britanie, susţin analiştii britanici de la Fundaţia Open Europe.

Voce unică

"Înainte de a acţiona în orice fel pe scena internaţională sau de a-şi asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă celelalte state, în cadrul Consiliului European sau al Consiliului. (...) Statele membre sunt solidare între ele", se arată în articolul I, secţiunea 35, punctul C, al Tratatului de la Lisabona. Conform Tratatului, UE acordă o importanţă aparte prevederilor ce susţin o voce unică pe scena internaţională. Prin Tratatul constituţional, Bruxelles-ul capătă tocmai personalitate juridică pe plan internaţional.

Cu toate acestea, UE a eşuat în găsirea unei poziţii comune, la provocările reprezentate de terorismul islamic, situaţia din Kosovo sau criza din Darfur. Aceasta, în ciuda faptului că, în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), UE avea posibilitatea de a impune sancţiuni politice, economice, financiare sau chiar să boicoteze comerţul şi să interzică călătoriile în acele state. Cel mai bun exemplu este Iranul, ţară sancţionată în dese rânduri de Consiliul de Securitate al ONU, dar ale cărei importuri vin în cea mai mare parte din spaţiul european.

Londra, între Washington şi Bruxelles

"Avem visul nostru şi propriile noastre obligaţii. Suntem cu Europa, dar nu în Europa. Suntem legaţi, însă nu şi incluşi. Avem aceleaşi interese şi suntem asociaţi cu Europa, însă nu facem parte din ea", sunt cuvintele lui Winston Churchill, pe care liderii de la Londra nu par dispuşi să le uite.

Constrângerile de ordin instituţional şi politic ce vor reieşi din integrarea europeană şi din noul Tratat vor limita tot mai mult abilităţile Londrei de a construi alianţe internaţionale şi de a duce o politică externă proprie, susţine analistul american Sally McNamara, în articolul "Tratatul de Reformă European: o ameninţare la Alianţa Transatlantică", publicat de Fundaţia Heritage. Atât la nivel politic, cât şi mental, britanicii acordă parteneriatului cu SUA o importanţă mult mai mare decât relaţiei cu Bruxelles-ul.

Parteneriat special

În termeni politici, economici şi financiari, Londra a avut întotdeauna mult mai mult de câştigat din parteneriatul cu SUA decât din procesul de integrare europeană. Ultimul exemplu a avut loc în 2007, când Iranul a capturat 15 marinari britanici. UE a refuzat să ia orice fel de măsuri punitive împotriva Teheranului. În acel moment, europenii au pus propriile câştiguri financiare pe primul plan, fiind bine-cunoscute relaţiile economice bune dintre "vechea Europă" şi Iran.

În schimb, SUA au condus cel mai vast exerciţiu militar naval în Golf, de la intervenţia asupra Irakului din 2003. Gestul simbolizează cel mai bine gradul de apropiere dintre Londra şi Washington. Un alt moment care a demonstrat faptul că Marea Britanie împărtăşeste viziuni diferite cu Bruxelles-ul a fost dat de invitaţia primită de preşedintele Zimbabwe, Robert Mugabe, la Summitul UE-Africa, în ciuda opoziţiei Londrei. Mugabe este considerat unul dintre cei mai brutali tirani de pe continentul negru, în timpul căruia au fost încălcate şi cele mai elementare drepturi politice şi civile.

Valorile comune, de ordin politic, cultural, diplomatic şi istoric, pe care Londra le împărtăşeşte cu Washingtonul fac ca niciuna dintre cele două capitale să nu vadă cu ochi buni supranaţionalizarea UE. "Niciodată nu trebuie să ne separăm de americani", susţinea Churchill. Astăzi, Londrei i se cere să acorde prioritate relaţiei cu Europa, viziune pe care însă Marea Britanie nu a împărtăşit-o niciodată în ultimele secole.

Super-stat european

Un alt element care nemulţumeşte Marea Britanie este faptul că Tratatul de Reformă a menţinut componentele esenţiale ale "superstatului european", ce erau incluse şi în Constituţia europeană. Componenta Tratatului de Reformă care îngrijorează cel mai mult Londra este creşterea numărului deciziilor ce pot fi luate cu majoritate calificată, în 40 de subiecte distincte.

Conform think-tankului britanic "Open Europe", acest lucru afectează cu peste 30 de procente posibilitatea Londrei de a se opune legislaţiei comunitare.

Per total, tratatul face tot atâţia paşi înainte către o "uniune şi mai integrată", ca şi vechea Constituţie, se afirmă într-un raport al Comitetului pentru Scrutinitate Europeană al Camerei Comunelor de la Londra, publicat în octombrie 2007. Acelaşi raport susţinea că principiul subsidiarităţii a fost doar "cosmetizat".

Un număr de telefon pentru Henry Kissinger

Fostul secretar american de stat Henry Kissinger obişnuia să spună în anii '70 că de fiecare dată când vrea să sune în Europa nu are numărul.

"Dacă sun în Europa, cine va răspunde la telefon?", glumea unul dintre cei mai mari politicieni ai secolului XX. Prin Tratatul de Reformă, europenii au reuşit să ofere Statelor Unite un număr comun, la care poate fi "găsită" Europa. Însă, 40 de ani mai târziu, acest lucru mai degrabă dezavantajează Statele Unite. Europa nu mai este în primul rând aliatul SUA împotriva comunismului, ci mai degrabă principalul competitor economic. O altă problemă pentru Washington este că nu va mai găsi la Bruxelles tonul prietenos de la Londra sau din alte capitale europene, printre care şi Bucureştiul.

Statele Unite consideră acum o idee greşită înlocuirea aliaţilor europeni, la nivel individual, cu un singur ministru de externe pentru Europa. "Când Statele Unite colaborează cu naţiunile Europei la nivel individual, are posibilitatea unor consultări la niveluri diferite şi să-şi facă cunoscută poziţia, cu mult înaintea luării unei decizii.

În colaborarea cu Uniunea Europeană, din contră, Statele Unite sunt excluse din procesul de luare a deciziilor şi interacţionează abia după hotărârea luată, la nivel de purtători de cuvânt, în legătură cu anumite decizii ce au fost luate fără ca SUA să participe în vreun fel. Creşterea înstrăinării dintre SUA şi Europa se face prin cultivarea instituţionalizării", susţinea acelaşi Henry Kissinger, de această dată în 2001, într-o carte considerată revoluţionară - "Are America nevoie de o politică externă?".

Politicienii europeni demonstrează că sunt grijulii cu doleanţele americanilor, ce-i drept însă cu o întârziere de patru decenii.
"Avem nevoie de o Constituţie, un ministru de externe cu un minister propriu, dar şi de un număr de telefon pentru Europa", declara parlamentarul european german Elmar Brok.

Disensiuni transatlantice

Un element de disconfort pentru Washington este faptul că interesele strategice ale UE contrastează de cele mai multe ori cu interesele americane. În domeniul militar, statele europene preferă să investească mai degrabă în capabilităţile PESC decât în cele care să fie puse la dispoziţia NATO. Disensiunile nu sunt însă de natură recentă. În anumite domenii în care UE vorbeşte de mai multă vreme pe o singură "voce", aşa cum este cazul Comitetului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC), din cadrul ONU, sau în cazul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Washingtonul şi UE împărtăşesc poziţii total opuse.

Totodată, SUA şi majoritatea statelor europene împărtăşesc viziuni diferite asupra sistemului de relaţii internaţionale. SUA susţin unilateralismul şi dreptul Washingtonului de a interveni militar acolo unde sunt afectate interesele americane, drepturile omului sau securitatea planetei. Pe de altă parte, poziţia Bruxelles-ului a fost exprimată chiar la New York, în decembrie 2005, când comisarul european pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Waldner, susţinea că "securitatea şi prosperitatea sunt dependente de o lume multipolară".

Bruxelles-ul este totodată un susţinător fervent al Tribunalului Internaţional, al Protocolului de la Kyoto sau al abolirii la nivel mondial a pedepsei cu moartea. Washingtonul nu susţine niciunul dintre aceste puncte. Liderii europeni au încercat să supranaţionalizeze chiar şi problema vizelor americane (visa waiver), însă a fost sabotat chiar din interior de anumite state membre.