Revoluţiile portocalii, împotmolite în corupţie şi sărăcie

Noii lideri politici aduşi la putere de mişcările colorate, cu nume de flori, au câştigat sprijinul Occidentului, dar nu se mai bucură de încrederea propriilor cetăţeni Belgrad-2000,

Noii lideri politici aduşi la putere de mişcările colorate, cu nume de flori, au câştigat sprijinul Occidentului, dar nu se mai bucură de încrederea propriilor cetăţeni

Belgrad-2000, Tbilisi-2003, Kiev-2004, Bişkek-2005 sunt cele patru capitale în care regimuri corupte şi contestate au fost schimbate în urma unor proteste de amploare. Schimbările democratice din fostul spaţiu sovietic au adus la putere lideri noi, care le-au promis alegătorilor reforme economice şi apropierea de Occident. Corupţia din anturajul noilor veniţi la putere şi slăbiciunea prelungită a economiei au spulberat, însă, treptat, entuziasmul revoluţiilor colorate, readucând populaţiile într-o apatie periculoasă.

La 22 noiembrie 2003, mii de opozanţi ai preşedintelui Eduard Şevardnadze au ieşit în stradă, în faţa clădirii Parlamentului de la Tbilisi. "Inarmaţi" cu trandafiri, semn că protestul se dorea a fi unul paşnic, manifestanţii au cerut anularea alegerilor legislative abia încheiate.

În paralel, numeroşi observatori internaţionali au denunţat fraudele comise la scrutinul din Georgia. Preşedintele Şevardnadze a declarat starea de urgenţă, dar armata a refuzat să intervină. După o zi de demonstraţii, Şevardnadze a demisionat, alegerile au fost anulate, iar noul scrutin, din ianuarie 2004, îl aduce la putere pe tânărul Mihail Saakaşvili, liderul incontestabil al revoluţiei de la Tbilisi.

Mişcarea de stradă din Georgia, care s-a încheiat fără vărsare de sânge, a intrat în istorie drept Revoluţia trandafirilor. Scenariul s-a repetat în Ucraina, în acelaşi an. Mii de persoane au răspuns apelului opoziţiei şi au ieşit în stradă după ce comisia electorală de la Kiev l-a anunţat învingător în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale pe candidatul prorus Viktor Ianukovici.

Ucrainenii au înfruntat frigul, au dormit în corturi şi au protestat cu steaguri portocalii până când s-a făcut dreptate şi prooccidentalul Viktor Iuşcenko a preluat fotoliul de preşedinte.

Revoluţia portocalie din Ucraina a fost preluată rapid drept model în Kîrghîstan, unde preşedintele Askar Akaev a fost nevoit să fugă în străinătate după ce mii de oameni au contestat rezultatele alegerilor legislative. Mişcarea care a doborât regimul de la Bişkek este cunoscută drept "revoluţia lalelor".

Promisiuni pierdute în lupta pentru putere

La câţiva ani buni de la aceste revoluţii, bilanţul este dezamăgitor. Atât în Ucraina, cât şi în Georgia, noii lideri au reuşit să schimbe imaginea ţărilor lor în străinătate şi să se apropie de structurile occidentale. Valul de simpatie pentru "tinerele democraţii" s-a risipit, însă, încetul cu încetul, după ce promisiunile făcute miilor de oameni care i-au susţinut în stradă pe revoluţionari s-au pierdut în permanentele dispute iscate la vârful puterii.

În Ucraina, lupta pentru putere, bătălia pentru controlul sectorului energetic şi acuzaţiile de deturnare de fonduri la adresa unor înalţi responsabili de la Kiev au ştirbit imaginea liderilor portocalii. Nu stă mai bine la acest capitol nici puterea de la Tbilisi. Numeroşi politicieni şi oameni de afaceri, unii având relaţii strânse cu oficiali georgieni, au fost acuzaţi de deturnare de fonduri, arestaţi, apoi eliberaţi în schimbul unor impresionante sume de bani.

Sub semnul întrebării este şi succesul "revoluţiei lalelelor" din Kîrghîzstan. Ca şi colegii săi din Ucraina şi Georgia, preşedintele Kurmanbek Bakiev şi-a asigurat o victorie categorică la alegerile prezidenţiale din 2005 cu sloganuri anticorupţie. Popularitatea sa a fost de scurtă durată şi, la numai un an de la schimbarea de regim de la Bişkek, au apărut semnale că regimul Bakiev nu are suficientă forţă pentru a îndepărta corupţia din sectorul energetic.

În Serbia, unde Slobodan Miloşevici a fost îndepărtat de la putere în urma Revoluţiei buldozerului, în 2000, scena politică este mai divizată ca niciodată. Independenţa Kosovo a amplificat divergenţele, iar Belgradul pendulează acum între apropierea de Rusia sau drumul spre Occident.

"Bătălia'' pentru influenţă între Rusia şi SUA

Schimbările politice care au avut loc în special în fostele republici sovietice au fost urmărite cu mare atenţie la Washington şi Moscova, mai ales că tranzitul gazului rus şi al petrolului iranian au transformat regiunea într-un coridor energetic de primă importanţă. La fel ca în timpul Războiului Rece, Rusia şi SUA îşi dispută influenţa asupra acestor state cu poziţii strategice.

Astfel, Washingtonul a încurajat mişcările revoluţionare din zonă şi s-a apropiat sistematic de ţările care au dorit să iasă de sub "'aripa fratelui rus". Intervenţia SUA nu a rămas fără răspuns la Moscova. Iritată de aspiraţiile occidentale ale fostelor republici sovietice, Rusia a replicat cu "'arma gazului" atât în Ucraina, cât şi în Georgia. Ultima ameninţare a venit chiar la summitul NATO de la Bucureşti.

Preşedintele rus Vladimir Putin a adoptat un discurs foarte dur la Consiliul NATO-Rusia, avertizând că "'statalitatea Ucrainei" ar fi ameninţată în cazul în care aceasta ar adera la Alianţă, sugerând astfel secesiunea părţii de est a Ucrainei. Declaraţia lui Putin referitoare la statalitatea Ucrainei nu este prima ameninţare formulată la adresa Kievului.

În luna martie, liderul de la Kremlin ameninţase chiar cu îndreptarea rachetelor nucleare ruseşti către Ucraina în cazul în care ţara vecină ar adera la NATO şi ar staţiona trupe aliate pe teritoriul său. Reacţia Moscovei nu s-a lăsat aşteptată nici în ceea ce priveşte dorinţa autorităţilor de la Tbilisi de a se apropia de Alianţa Nord-Atlantică.

Două mici regiuni secesioniste din Georgia se află prezente în centrul tacticii pe care Rusia a adoptat-o pentru a se afirma în faţa extinderii NATO spre graniţele sale. "'Un nou pas a fost făcut în abordarea generală mai dură din politica externă rusă", a declarat Thomas Gomart, de la Institutul francez pentru relaţii internaţionale.

Kremlinul a anunţat săptămâna trecută stabilirea de legături mai strânse cu Abhazia şi Osetia de Sud, provocând îngrijorarea Occidentului şi furia Georgiei, care acuză Rusia de tentative de anexare a teritoriilor sale.

Tandemul Iuşcenko - Timoşenko, măcinat de rivalităţi

Preşedintele ucrainean Viktor Iuşcenko, adus la putere de Revoluţia portocalie, a văzut cum imaginea sa de lider popular dispare, odată cu vechii aliaţi şi revenirea pe scena politică a adversarilor. Poziţia liderului de la Kiev nu a fost slăbită de atacurile politicienilor proruşi, cât de permanentele dispute cu Iulia Timoşenko, aliatul său cheie din timpul Revoluţiei.

Rivalităţile personale şi lupta pentru influenţă dintre cei doi au ieşit la iveală la numai opt luni după schimbarea regimului de la Kiev. Preşedintele Iuşcenko a demis-o pe Timoşenko de la conducerea guvernului în septembrie 2005.

Doi ani mai târziu, partidele lor au câştigat alegerile legislative în faţa proruşilor, iar Timoşenko a redevenit premier în decembrie 2007. Războiul "între palate" este din nou în plină desfăşurare, iar analiştii nu exclud o altă criză politică în Ucraina.

Cea mai recentă lovitură dată guvernului Timoşenko a fost anularea planului de privatizare a mai multor companii, printre care uzina chimică de la Odesa şi producătorul de echipamente nucleare Turboatom. În replică, Iulia Timoşenko l-a acuzat pe Viktor Iuşcenko că îi blochează iniţiativele pentru că o priveşte ca pe un adversar în perspectiva alegerilor prezidenţiale programate pentru 2010. Timoşenko a declarat că preşedintele i-a blocat "prin decret" circa 20 de iniţiative menite să sporească transparenţa şi să combată corupţia.

Saakaşvili, de la idealul democratic la deriva autoritară

Imaginea tânărului revoluţionar care intră în parlament cu un trandafir în mână a înconjurat lumea şi a servit drept exemplu altor foste republici sovietice. Patru ani mai târziu, acelaşi Mihail Saakaşvili, preşedinte georgian de această dată, a reprimat brutal manifestaţiile opoziţiei.

Organizator al "revoluţiei trandafirilor", care a marcat orientarea spre Vest a acestei foste republici sovietice, Saakaşvili şi-a pătat imaginea de democrat şi susţinător al Occidentului în noiembrie anul trecut. Manifestaţiile opoziţiei au fost atunci dispersate cu gaze lacrimogene, o televiziune de opoziţie a fost luată cu asalt, iar după ce criza a scăpat de sub control, a fost decretată starea de urgenţă.

Saakaşvili a reuşit în cele din urmă să ia din nou iniţiativa, convocând, spre surpriza generală, alegeri prezidenţiale anticipate, un gest al unei personalităţi cunoscută pentru asumarea de riscuri. "Nu are răbdare când se acţionează împotriva principiilor sale. Dar este capabil să ierte lucruri de neiertat", îl descrie colaboratorul său Ghiorghi Baramidze, ministru pentru integrarea euro-atlantică.

Această tactică a dat rezultate în 2004, în Adjaria, una dintre cele trei regiuni separatiste georgiene pe care a adus-o sub controlul Tbilisiului, dar a eşuat în Osetia de Sud, unde bruscheţea sa a avut ca efect doar militarizarea teritoriului. Relaţiile sale cu Rusia s-au deteriorat în mod constant, ceea ce a generat o blocadă economică din partea Moscovei, în 2006, dar a favorizat şi regruparea opiniei publice în jurul său.

"Cursuri de formare" pentru revoluţionari

Deşi au părut relativ spontane, mişcările "colorate" reprezintă de fapt rezultatul unor proiecte construite cu grijă. O revoluţie trebuie să fie pregătită. Şi, pentru a o şi pune la cale, tinerii revoluţionari din Est nu l-au avut ca model pe Che Guevara sau pe Lenin. "'Sursa de inspiraţie" au fost cadrele mişcării studenţeşti din Serbia- Otpor ("rezistenţă", în limba sârbă), care au participat activ la căderea lui Slobodan Miloşevici.

În lunile care au urmat după revolta de la Belgrad, unii dintre foştii membri ai Otpor au decis să-şi împărtăşească experienţa, în special opozanţilor din noile republici din Est, prin intermediul unor seminarii pregătitoare. Numeroşi "ucenici" în ale revoluţiei, georgieni şi ucraineni, au urmat aceste seminarii. "Filozofia" Otpor se sprijină pe mai multe principii, dintre care cel mai important este, fără îndoială, cel al rezistenţei non-violente, cu gesturi simbolice precum oferirea de flori forţelor de securitate.

Alt principiu: slăbirea armatei, a poliţiei şi a mass-mediei de stat. Unii studenţi care au petrecut mai mult timp în străinătate au "importat" conceptul de marketing politic, o propagandă puternică, pe bază de sloganuri scurte şi percutante, care vizează destabilizarea puterii, atrăgându-şi totodată simpatia populaţiei. Ea foloseşte toate mijloacele posibile, de la tradiţionalele "campanii" de lipire a afişelor sau posterelor la concerte de susţinere, "campanii de graffiti" sau utilizarea masivă a internetului.