Renate Weber: „UE facilitează existenţa liderilor supranaţionali, mai departe contează persoanele”

Campanie FP România. Încheiem „euro-campania” FP România cu răspunsurile europarlamentarei Renate Weber la chestionarul despre statutul supranaţional al deputaţilor din Parlamentul European, realitatea aderenţei lor la curentele ideologice clamate şi vitezele de integrare ale ţărilor de origine.

Răspunsurile Renatei Weber sunt o completare a articolului său despre aportul europarlamentarilor estici la mersul UE publicat în ediţia curentă a revistei - unde a fost lansată campania noastră editorială. Între timp ne-au mai vorbit Titus Corlăţean, despre întoarcerea din parlamentul european în cel naţional, Adrian Severin, despre construirea Statelor Unite ale Europei, Teodor Stolojan, despre europenizare prin modernizare economică, plus un trio format din Csibi Mogor Imre, Corina Creţu şi Cristian Buşoi.

După alegeri vom publica soluţia Alinei Mungiu-Pippidi la o întrebare pe care şi-ar putea-o pune cei care nu fac parte din garnitura primilor 33 de europarlamentari români cu mandat plin: Cum poţi fi realmente european şi fără să candidezi la PE?

Sunt posibili lideri europeni supranaţionali? Dar candidaţi?

Dacă prin „lideri europeni supranaţionali” avem în vedere personalităţi care să reprezinte mai mult decât statele din care provin, atunci răspunsul e categoric afirmativ. În fond Tratatul de la Lisabona chiar asta doreşte, prin institutirea funcţiei de Preşedinte al Uniunii. Chiar şi azi, funcţia de Înalt Reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate comună este un astfel de exemplu.

Comisarii europeni sunt şi ei astfel de lideri, chiar dacă nu sunt aleşi prin vot popular. De asemenea, când un stat membru deţine preşedinţia UE, preşedintele sau prim-ministrul acelei ţări joacă un astfel de rol. Evident, şi membrii Parlamentului European pot să joace un astfel de rol având în vedere ca „obiectul” lor de activitate este o societate supranaţională. În cazul europarlamentarilor spun că „pot”, în sensul în care au vocaţia, dar pentru asta trebuie să aibă şi capacitatea de înţelege această societate paneuropeană.

A doua observaţie însă ţine de ceea ce înţelegem prin lideri. Pentru mine, lider este persoana care are o viziune sau măcar o proiecţie cu privire la cursul evenimentelor pe o perioadă de timp mai îndelungată, care are capacitatea de a influenţa prin intervenţia sa acel curs şi, cel mai important, capacitatea de a-i convinge pe cei din jurul său să creadă în proiecţiile sale şi să-i ofere sprijinul pentru ceea ce are de făcut. Din perspectiva aceasta are mai puţină importanţă dacă liderul apare în urma unui vot popular sau e cineva numit.

Am cunoscut funcţionari ai instituţiilor europene sau internaţionale care erau, categoric, lideri supranaţionali. Şi am văzut şi reversul, adica mulţi aleşi în PE care n-aveau nimc în comun nici cu supranaţionalul, nici cu leadershipul. Pe scurt, Uniunea oferă condiţiile pentru existenţa unor lideri supranaţionali. Dar dincolo de asta e vorba de calitatea în sine a persoanelor. Unii băltesc, incapabili să depăşească universul strâmt din jurul lor, indiferent că locul de muncă e în parlamentul naţional sau cel european, alţii conduc. Şi nu mă refer la conducerea pe care o poate exercita cineva în urma unor negocieri politice, ci la capacitatea de a se impune pe sine şi viziunea sa şi de a-i conduce pe ceilalţi în direcţia pe care o doreşte.

Chiar există ideologii la nivelul PE? Sau doar grupuri de interese, precum la nivelurile naţionale?

Bineînţeles că există ideologii în Parlamentul European şi acest lucru se reflectă din plin în legislaţia care elaborează şi se adoptă, se vede în discuţiile din comisiile de specialitate, în dezbaterile din grupurile politice, în negocierile pe diferitele proiecte de decizii, directive sau rezoluţii. Un recent exemplu: în sesiunea plenară din aprilie, PE a votat raportul cu privire la combaterea discriminării pe baza apartenenţei religioase, a dizabilităţilor, a orientării sexuale şi a vârstei în domeniul angajării şi al accesului la servicii.

Un raport pentru care s-a dus în ultimii o campanie neobosită în PE, până acum legislaţia europeană anti-discriminare limitându-se la discriminarea de gen şi la cea rasială. În România, o astfel de legislaţie, mai cuprinzătoare, exista de aproape zece ani, în mod categoric noi fiind mai avansaţi, chiar dacă mai avem mult de făcut in domeniul implementarii ei. În Parlamentul European, deputaţii din Partidul Popular European au făcut front comun cu cei antieuropeni din UEN şi – culmea ironiei ! – cu o parte din comunişti şi au votat împotriva raportului care a fost, totuşi, adoptat. Motivaţia lor: nu au fost de acord să renunţe la situaţia existentă în multe ţări unde în materie de educaţie se discriminează pe baza religioasă; nu au fost de acord cu nediscriminarea pe baza orientării sexuale (vorbim de accesul pe piaţa muncii şi la servicii!). Acestea sunt opţiuni ideologice (ultra)conservatoare, chiar dacă eu le-aş numi pur şi simplu refuzul categoric al drepturilor omului.

Dar nu sunt de acord cu ideea că în parlamentele naţionale nu există ideologii, ci doar grupuri de interese. Bănui că întrebarea are în vedere mai mult România, dar cred că diferenţa între opţiunile de dreapta, de stânga, de centru se vede bine în Franţa, în Italia, în Marea Britanie, în Germania etc. Chiar şi în Parlamentul României diferenţa doctrinară se reflectă în unele din deciziile luate.

Este inevitabilă o Uniune cu mai multe viteze? Este mai fiabilă decât una bazată pe consens? Este şi distructivă pentru construcţia europeană?

Cred că formula “o Europă cu mai multe viteze” are o percepţie negativă, mai ales la noi, din vremea când, în procesul nostru de aderare, se vorbea de aceste două viteze, noi fiind legaţi de viteza mai înceată. Dar, de-a lungul timpului, deşi nu a fost folosit acest termen vitezele diferite au fost o realitate în procesul de extindere a Uniunii (încă din perioada când erau doar Comunităţile Economice Europene).

Marea Britanie a avut nevoie de ani de zile ca să poată asimila politic ideea apartenenţei la CCE; Grecia a avut la rândul ei nevoie de mai mulţi ani pentru o compatibilizare economică şi bancară. Se poate spune că au aderat mergând foarte încet. În vreme ce în cazul  ţărilor nordice, sau al Austriei, viteza a fost maximă din momentul deciziei şi au aderat cu multă uşurinţă. Vitezele diferite se văd şi în felul în care statele membre au aderat la zona euro. Considerente diferite au făcut ca nu toate să intre în zona euro: unele n-au vrut, altel nu pot să facă faţă încă.

Extinderea viitoare a Uniunii va fi şi ea un proces în care se vorbeşte din nou de viteze diferite: Croaţia, Turcia, Serbia. Acum, Germania şi Franţa nu vor să audă de extindere. Suedia, care va avea preşedinţia Uniunii în a doua jumătate a anului 2009 a anunţat foarte clar că susţine integrarea Croaţiei şi la fel mai gândesc şi alte state. Dar vom vorbi din nou de viteze diferite.

Nu e nimic destructiv aici. Dimpotrivă, de la CCE la Uniunea de azi am avut un proces de construcţie europeană constant, chiar dacă adesea cu viteze diferite pe unele aspecte.