Neo-otomanism contra Kemalism

De când Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a venit la putere, în 2002, politica externă turcă s-a bazat pe ceea ce consilierul guvernamental Ahmet Davutoglu numeşte „adâncime

De când Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a venit la putere, în 2002, politica externă turcă s-a bazat pe ceea ce consilierul guvernamental Ahmet Davutoglu numeşte „adâncime strategică”.

Davutoglu susţine că politica externă a Turciei a fost dezechilibrată pentru că s-a concentrat exagerat de mult pe relaţiile cu Europa de Vest şi cu SUA şi a neglijat interesele turce în alte ţări, mai ales din Orientul Mijlociu. Perspectiva sa expune câteva caracteristici familiare ale „neo-otomanismului”.

Trei factori ajută la definirea tendinţelor neo-otomane ale AKP. Primul este dorinţa de acomodare cu moştenirea musulmană şi otomană în interiorul şi în afara graniţelor. Neo-otomanismul nu pledează pentru o guvernanţă islamică în Turcia sau pentru un imperialism turc în Orientul Mijlociu şi în Balcani.

Similar, disponibilitatea neo-otomanismului de a îmbrăţişa moştenirea imperială şi islamică a Turciei deschide o uşă pentru un concept mai puţin etnic asupra „turcităţii”. A doua caracteristică a neo-otomanismului: un sentiment de măreţie şi de încredere de sine în politica externă.

Neo-otomanismul vede Turcia ca pe o superputere regională. Viziunea sa strategică şi cultura reflectă extinderea geografică a imperiilor otoman şi bizantin. Turcia, ca stat pivot, ar trebui să joace astfel un rol diplomatic, politic şi economic foarte activ într-o regiune vastă al cărei „centru” este.

Potrivit adepţilor lui Kemal Ataturk, această viziune ambiţioasă este total nerealistă. Constituie o îndepărtare periculoasă de la normele republicane - la fel ca şi ideea de a le permite kurzilor să aibă drepturi culturale sau intrarea Islamului în spaţiul politic.

Al treilea aspect al neo-otomanismului este ţelul său de a îmbrăţişa atât Vestul, cât şi lumea islamică. Precum capitala imperială Istanbul, care uneşte Europa cu Asia, neo-otomanismul are două feţe. Chiar şi pe patul de moarte, Imperiul Otoman a fost cunoscut ca omul bolnav al Europei, şi nu al Asiei ori al Arabiei. Din acest punct de vedere, moştenirea europeană contează foarte mult pentru neo-otomanism.

Pe scurt, există diferenţe clare între kemalism şi neo-otomanism în aceste trei aspecte principale ale culturii strategice. Acolo unde neo-otomanismul favorizează o politică regională ambiţioasă în Orientul Mijlociu şi dincolo, kemalismul optează pentru modestie şi precauţie.

În timp ce unul pune accent pe multiculturalism şi pe secularismul liberal, celălalt preferă măsuri stricte împotriva voalului islamic şi a identităţii etnice kurde. Unde unul este din ce în ce mai nemulţumit de UE şi de Statele Unite, celălalt acţionează activ pentru aderarea la UE şi pentru relaţii bune cu Washingtonul.

Omer Taspinar este editorialist la ziarul turc „Zaman“, din care s-a preluat articolul.