NATO reîncărcat: Rusia poate fi ultima frontieră a NATO

Ediţia curentă a FP România adaugă idei despre Noul Concept Strategic al Alianţei -  temă a dezbaterii NATO-FP de la Bucureşti. După ce a fost elementul-cheie în integrarea Germaniei în Europa, NATO se poate transforma în vehiculul de facilitare a integrării Rusiei în comunitatea euroatlantică.

Istoria ne arată că dimensiunile-cheie ale sistemului de securitate consacrat după războaiele napoleoniene (Concertul Europei) se reduc la includerea fostului adversar, a Franţei, în ordinea postbelică şi crearea unui „board" comun al marilor puteri care să o gestioneze.

La fel s-a întâmplat şi după 1945: deşi divizată, Germania a fost inclusă în ordinea postbelică, a fost reînarmată, creându-se, în acelaşi timp, un sistem colectiv de management al relaţiilor dintre marile puteri la nivelul NATO şi al comunităţilor europene. Dimpotrivă, defectul structural al aranjamentului de după 1990 constă în faptul că nu s-a făcut suficient pentru a transforma Rusia într-un pilon al ordinii euroatlantice.

Nemulţumirea faţă de ­NATO şi în general faţă de politicile Vestului provine dintr-un sentiment al Moscovei că interesele sale legitime de securitate au fost ignorate şi că Rusia a fost mai degrabă umilită decât integrată. Războiul din august 2008 poate fi privit ca o consecinţă, un proxy, al disconfortului Moscovei faţă de alinierea statelor de la graniţele sale cu Vestul, fiind în parte un efort de a reafirma influenţa Rusiei în Caucaz şi în Asia Centrală. În acest sens, nu cred că este nepotrivit să vedem războiul din 2008 ca fiind parte din această competiţie mai largă pentru influenţă în „străinătatea apropiată".

Apărarea colectivă

NATO a fost mereu un organism cu identităţi hibride: parte apărare colectivă (a teritoriului statelor membre impotriva unei ameninţări externe), parte securitate colectivă (concentrată pe medierea rivalităţilor interne, integrarea şi crearea unor relaţii de cooperare în interiorul Alianţei pentru a forma o comunitate de securitate, acea stare în care războiul este pur şi simplu de negândit, o non-opţiune). Astăzi, Vechea Europă vede în NATO o organizaţie de securitate colectivă al cărei job este acela de a crea fundaţia unei păci stabile în Eurasia, în timp ce pentru Noua Europă, Alianţa înseamnă încă apărare colectivă (Rusia este percepută ca ameninţare şi de aici întreaga pledoarie pentru consolidarea Articolului 5).

În viitor, NATO se îndreaptă spre o perioadă de tranziţie, devenind o organizaţie orientată preponderent pe securitate colectivă. Misiunea tradiţională de apărare colectivă devine mai puţin urgentă pe măsură ce posibilitatea războiului între marile puteri în Eurasia dispare. Asta nu înseamnă o abandonare a Articolului 5. El trebuie să rămână operaţional, deşi în practică devine marginal pe măsură ce Eurasia devine mai paşnică. În acel moment vom avea un NATO mult mai flexibil şi un organism preponderent politic.

Însă, pe fond, aşa cum ­NATO a fost elementul-cheie în integrarea Germaniei în Europa în anii '50 ai secolului trecut, în acelaşi fel NATO se poate transforma în vehiculul care poate ajuta integrarea Rusiei în comunitatea euroatlantică.

O Rusie integrată

O Rusie în NATO înseamnă finalizarea construcţiei unei Europe paşnice şi integrate, un proiect început în momentul căderii Zidului Berlinului. Alianţa a reuşit în a răspândi democraţia şi stabilitatea în Estul şi Centrul Europei. Speranţa este că ar putea să facă acelaşi lucru pentru Estul extins - creând o ordine pan-europeană şi o comunitate de securitate în jurul NATO care să includă Rusia făcând războiul în Eurasia de negândit. În plus, o integrare exclusivă a Ucrainei sau a Georgiei ar fi o provocare geopolitică pentru Rusia. Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă Rusia ar deveni ea însăşi stat membru. 

Charles Kupchan este profesor la Universitatea Georgetown