China şi America, două atitudini

Ziua de 11 septembrie 2001 a deschis două decenii total diferite, dacă sunt văzute de la Beijing şi de la Washington. Din punct de vedere american, a fost deceniul fricii, mai întâi geopolitice şi apoi financiare.

Din punctul de vedere al Chinei, a fost cel al speranţei, mai ales economice. Şi al recuperării statutului de mare putere. Această distanţă dintre percepţiile celor două maluri ale Atlanticului a fost confirmată şi de o întâlnire post 11 septembrie între George W. Bush şi preşedintele chinez Hu Jintao. La întrebarea ce anume îl ţine treaz noaptea, Bush a răspuns că este îngrijorat de un al doilea mare atac terorist, iar Hu Jintao a spus cu seninătate că este preocupat de modul în care ar putea crea 25 de milioane de noi locuri de muncă în fiecare an. Un răspuns pe care astăzi l-ar putea da şi Barack Obama.

În cartea sa despre China, („On China", 2011), Henry Kissinger afirmă că susţinerea diplomatică a Chinei a războiului împotriva Al Qaida a fost mai mult simbolică. În timp ce America îşi concentra forţele şi energiile în Afganistan şi Irak, China se gândea cum să-şi asigure accesul la petrolul din Golf şi la minele Aynak, din apropiere de Kabul. Şi rămânea ambivalenţa sa în Pakistan, aliat al Beijingului în confruntarea cu India. Nu surprinde atunci că, după uciderea lui Bin Laden, neîncrederea survenită între Pakistan şi SUA a deschis noi breşe Beijingului.

Concluzia e simplă: China a văzut în 11 septembrie o oportunitate strategică, din care să culeagă propriile avantaje. La şase luni după atacul Al Qaida, China intra fără probleme în WTO: globalizarea „made in China" începea. Pe plan intern, Beijingul s-a folosit de ameninţarea teroristă pentru a combate cu duritate propriul „terorism", respectiv separatismul uigur din Xingjiang.

După 11 septembrie 2001, diverse teze au făcut carieră în aprecierile analiştilor: China acordă o atenţie exagerată propriei ascensiuni, America este prea mioapă în timp ce se află în declin, inclusiv pe plan militar. Toate acestea ne fac să pierdem din vedere un aspect de nuanţă: pentru o Chină comunisto-capitalistă, o Americă slăbită ar putea reprezenta un avantaj. Dar o Americă prea slăbită cu siguranţă nu e. Aceasta este toată diferenţa între septembrie 2001 şi septembrie 2011. Din cauza crizei, China este foarte expusă necazurilor vechilor „maeştri" occidentali.