Călătorii de coşmar

Până acum am crezut că noi, britanicii, am putea aspira la prima poziţie în ceea ce priveşte traficul infernal.

De ce trebuie să le aibă China pe toate? Până acum am crezut că noi, britanicii, am putea aspira la prima poziţie în ceea ce priveşte traficul infernal. Când mă gândesc la bieţii şoferi chinezi, care au stat liniştiţi în maşinile lor, zi după zi, plătind preţuri exorbitante pentru mâncare şi apă, nu mai cred că trebuie să mă plâng de faptul că mi-a luat 32 de ore să mă întorc din Toscana la mine acasă, în Northamptonshire.

Vinerea trecută, mă pregăteam să zbor cu o cursă low-cost de la Pisa la Luton, de unde trebuia să iau maşina. Cu puţin timp înainte de decolare, oficiali ai Crucii Roşii au venit să ia o însoţitoare de bord care se îmbolnăvise brusc. Am fost anunţaţi că regulamentul interzice zborul cu doar două stewardese la 144 de pasageri.

Ce-i de făcut? Simplu. Ultimii veniţi nu au fost lăsaţi să urce în avion. Printre ei mă aflam şi eu. Aveam două soluţii: fie să zbor spre Gatwick, fie să rămân încă o noapte în Pisa şi să iau cursa de a doua zi. Am ales prima variantă, dar am pierdut avionul. În învălmăşeala de la aeroport m-am aşezat din greşeală la o altă coadă. Când mi-am dat seama de greşeală, era prea târziu. Am întrebat de ce nu am fost chemat, ţinând cont că predasem deja bagajul. Mi s-a spus că nu e în politica firmei să-şi cheme pasagerii.

Angajaţii s-au revanşat plătindu-mi cazarea la un hotel. Dar nu din Pisa, ci într-un orăşel la peste 20 de kilometri distanţă. Ziua următoare coşmarul s-a încheiat. Odată ajuns acasă am încercat să aflu răspunsul la două întrebări.

De ce nu a fost pur şi simplu înlocuită stewardesa bolnavă, măsură ce ar fi scutit compania de cheltuirea unei sume considerabile de bani pentru pasagerii cazaţi la hotel şi pentru cei redirecţionaţi spre alte zboruri? De ce nu sunt strigaţi pasagerii care au predat deja bagajele?

Bineînţeles că nu am aflat niciun răspuns la cele două nedumeriri. Aşa lucrează unele companii. Într-un mod misterios.