Bătălia pentru Ormuz. Trump intră într-o nouă fază, mai periculoasă, a războiului cu Iranul

Utilizarea calibrată a forței militare, atât de partea americană, cât și de cea iraniană, aduce cu sine riscul unei escaladări necontrolate.

Navă lovită în strâmtoarea Ormuz/FOTOX

Noul plan al președintelui american Donald Trump de a prelua controlul asupra strâmtorii Ormuz, prin reluarea atacurilor și reimpunerea unui blocaj naval, reprezintă a treia schimbare majoră de strategie militară de la declanșarea, în urmă cu aproape cinci luni, a războiului cu Iranul.

De-a lungul acestei perioade, Trump a încercat, pe rând, atacuri aeriene și cu rachete, un blocaj naval, iar acum recurge la o utilizare calibrată a forței militare, alături de stimulente diplomatice, pentru a determina Teheranul să accepte condițiile impuse de Washington.

Iranul a exploatat însă poziția sa strategică, în apropierea uneia dintre cele mai importante rute de export al petrolului la nivel mondial, pentru a sfida Statele Unite și pentru a-și extinde influența în regiunea Orientului Mijlociu.

O pace stabilă, tot mai greu de întrezărit

Potrivit unor foști oficiali, o pace durabilă pare tot mai greu de atins, în condițiile în care ambele părți mizează pe faptul că pot câștiga această confruntare pe termen lung — un test de rezistență care ar putea marca, practic, tot restul mandatului lui Trump, inclusiv perioada alegerilor de la jumătatea mandatului, programate în noiembrie, scrie Wall Street Journal.

Kenneth Pollack, vicepreședinte al Middle East Institute și fost analist CIA, a descris situația actuală drept un „război de uzură coercitiv", în care ambele tabere încearcă să împingă adversarul dincolo de un prag de rezistență imposibil de anticipat — un tip de conflict care, spune el, se poate prelungi la nesfârșit.

Evoluția războiului va depinde, în continuare, de eforturile Iranului de a-și reconstitui forța de rachete și sistemele de apărare antiaeriană, precum și de capacitatea Statelor Unite de a continua atacurile, în condițiile în care rezervele americane de armament se reduc constant.

De la promisiunea unei victorii rapide, la un conflict prelungit

Administrația Trump nu mizase, la momentul deciziei din februarie de a se alătura campaniei militare israeliene — menită să elimine conducerea Iranului și să slăbească arsenalul său de rachete balistice —, pe un conflict fără sfârșit.

În prima seară a operațiunii, Trump lăudase capacitatea armatei americane și le ceruse forțelor de securitate iraniene să depună armele, sub amenințarea unei „morți sigure", exprimându-și încrederea într-o victorie decisivă. Președintele american declarase, la acel moment, că cea mai intensă parte a confruntărilor s-ar putea încheia în patru până la șase săptămâni, în condițiile în care armata iraniană se dovedea depășită tehnologic de forțele americane, capabile să pătrundă practic nestingherite în spațiul aerian iranian — o abordare pe care analiștii au comparat-o cu tactica de „șoc și groază" utilizată de SUA în trecut.

Totuși, acțiunile Pentagonului au avut limite clare încă de la început. Utilizarea trupelor terestre nu a fost niciodată o opțiune agreată de un președinte care criticase, în repetate rânduri, războaiele prelungite purtate de SUA în Afganistan și Irak. Potrivit oficialilor americani, o eventuală înfrângere a Iranului sau readucerea sa la masa negocierilor urma să fie obținută exclusiv prin operațiuni aeriene și navale.

De la încetarea focului, la blocaj economic

După cinci săptămâni de atacuri aeriene intense, Casa Albă a anunțat un armistițiu cu Iranul, care a deschis calea unor discuții, în aprilie, la Islamabad, între vicepreședintele american JD Vance și oficiali de rang înalt iranieni. După eșecul acestor negocieri, Trump a optat pentru o nouă strategie: un asediu economic, materializat printr-un blocaj naval.

„Începând de acum, Marina Statelor Unite, cea mai bună din lume, va începe procesul de blocare a oricărei nave care încearcă să intre sau să iasă din strâmtoarea Ormuz", a scris Trump, în luna respectivă, pe rețelele sociale.

Măsura viza determinarea Iranului să renunțe la propriile tentative de a perturba traficul petrolier din Golful Persic și să accepte cerințele americane privind limitarea programului nuclear iranian.

Curând, însă, Casa Albă a constatat că propriul blocaj poate avea efecte adverse. Prin strâmtoarea Ormuz tranzitau anterior aproximativ 20% din petrolul mondial, iar închiderea rutei a determinat scăderea rezervelor globale, pe măsură ce statele au fost nevoite să apeleze la propriile stocuri. Această situație risca să genereze o combinație politică nefavorabilă pentru Trump: o creștere a prețului petrolului chiar în perioada premergătoare alegerilor de la jumătatea mandatului, în contextul în care sondajele arătau o nemulțumire tot mai mare a americanilor față de implicarea în războiul cu Iranul.

Un armistițiu fragil

Memorandumul de înțelegere semnat de SUA și Iran în luna iunie, prin care se stabilea redeschiderea strâmtorii Ormuz și se punea bazele unor negocieri privind programul nuclear, părea inițial să elimine aceste riscuri politice. Vicepreședintele Vance declarase, într-o apariție televizată, că unul dintre obiectivele acordului era refacerea rezervelor de petrol înainte de a lua în calcul alte decizii de politică externă.

La doar câteva zile de la semnarea acestui acord temporar, SUA și Iranul au intrat însă în conflict de interpretare: în timp ce oficialii americani considerau că acordul redeschide efectiv traficul prin strâmtoare, Iranul a susținut că documentul îi conferă, de fapt, controlul asupra căii navigabile. Garda Revoluționară Iraniană a deschis, în mod repetat, focul asupra navelor comerciale aflate în tranzit, determinând represalii din partea forțelor americane.

A treia schimbare de strategie

Luni, Trump a anunțat o nouă schimbare de strategie: intensificarea atacurilor aeriene și reimpunerea unui blocaj militar american care să împiedice navele să intre sau să iasă din porturile iraniene. Președintele american a declarat, de asemenea, că SUA vor acționa drept „gardian" al strâmtorii, impunând o taxă neobișnuit de mare, de 20%, pentru mărfurile aflate în tranzit prin zonă.

Ordinele lui Trump privind atacuri fără termen definit depășesc, ca amploare, schimbul de lovituri desfășurat în ultimele săptămâni între Teheran și Washington, vizând radare, rachete antinavă și drone folosite de Iran pentru a controla strâmtoarea. Printre aceste atacuri s-a numărat și prima utilizare, de către SUA, a unor nave de suprafață fără echipaj, folosite într-un atac asupra portului Bandar Abbas, precum și un atac asupra unui pod feroviar din nordul Iranului, folosit pentru comerțul cu Rusia și China.

Până în prezent, aceste noi lovituri rămân mai puțin intense decât cele din primele săptămâni ale campaniei militare americane, reflectând o utilizare mai calibrată a forței, pe măsură ce administrația Trump urmărește să determine Iranul să renunțe la obiectivul de a controla strâmtoarea. Șase bombardiere B-52, desfășurate anterior în Marea Britanie pentru eventuale operațiuni împotriva Iranului, s-au întors între timp în Statele Unite.

Deși perspectivele unui acord privind programul nuclear s-au estompat considerabil, oficialii americani nu exclud opțiunea unor noi atacuri asupra stocurilor de uraniu îmbogățit, vizate anterior, într-un conflict anterior, de bombardierele B-2 și de rachetele de croazieră americane.

Iranul a continuat, la rândul său, atacurile asupra tancurilor petroliere și asupra unor state din Golf, provocând victime și răniți în rândul marinarilor. Teheranul a evitat însă, până acum, atacuri noi asupra unor ținte israeliene sau saudite, părând să își calibreze cu atenție acțiunile în regiune, notează WSJ.

Perspective sumbre pentru o soluționare rapidă

Odată cu intrarea într-o nouă fază a conflictului, perspectivele unei victorii rapide sau ale unei păci durabile s-au diminuat considerabil.

Sanam Vakil, director pentru Orientul Mijlociu la think tank-ul londonez Chatham House, a explicat că ambele părți escaladează conflictul într-un mod periculos, în încercarea de a-și spori influența și de a slăbi adversarul, cu speranța de a reveni ulterior la masa negocierilor dintr-o poziție cât mai avantajoasă. Aceasta a avertizat însă că, în lipsa unei căi de ieșire clare, confruntarea riscă să escaladeze într-un conflict de proporții mult mai mari.

Foști oficiali militari americani susțin că Statele Unite pot slăbi regimul de la Teheran, cu condiția unei presiuni constante, dar avertizează că drumul rămâne unul lung.

Generalul american în rezervă Joseph Votel, care a condus Comandamentul Central al SUA (CENTCOM) între 2016 și 2019, a subliniat că Washingtonul va trebui să dezvolte o strategie pe termen lung, care să răspundă atât intenției Iranului de a controla strâmtoarea Ormuz, cât și amenințărilor sale la adresa vecinilor prin rachete și drone, precum și programului nuclear iranian — un efort pe care l-a descris drept unul de durată.