Afganistan – pe drumul anevoios al reconstrucţiei

Ajutorul extern acordat acestei ţări se pierde prin aburi de opiu, corupţie şi o autoritate centrală aproape inexistentă, făcându-i pe occidentali să-şi piardă răbdarea Ajutorul

Ajutorul extern acordat acestei ţări se pierde prin aburi de opiu, corupţie şi o autoritate centrală aproape inexistentă, făcându-i pe occidentali să-şi piardă răbdarea

Ajutorul extern este de multă vreme parte din strategia folosită de statele puternice pentru a căpăta influenţă în cele slabe sau aflate în situaţii de criză sau postconflict. Dar, de la intenţie la aplicare, în Afganistan drumul se pierde prin aburi de opiu, corupţie şi o autoritate centrală aproape inexistentă.

Şeful USAID Andrew Natsios declara, în 2001, că ajutoarele reprezintă "un instrument de politică externă". "Asistenţa străină ajută la dezvoltarea şi tranziţia naţiunilor spre sisteme democratice şi economii de piaţă, ajută naţiunile să se pregătească pentru a participa la sistemul comercial global şi să devină pieţe mai bune pentru exporturile americane", adăuga acelaşi oficial.

Cine sunt adevăraţii beneficiari?

În cazul Afganistanului, deşi strategiile par coerente pe hârtie, în practică mulţi afgani nu beneficiază de pe urma programelor de reconstrucţie. În schimb, potrivit unor rapoarte ONU, pentru numeroase companii străine asistenţa rentează. Un raport publicat de Centrul american pentru Integritate Publică arată că mai multe firme americane au primit milioane de dolari prin contracte în Afganistan. Principalii beneficiari au fost companiile Kellogg şi Brown and Root (care ţine de faimoasa Halliburton).

Cele mai multe companii care au câştigat contracte în Afganistan au figurat apoi pe listele de donatori pentru diverse comitete republicane şi democrate. Coordonator al ajutoarelor este USAID, care a intrat sub lupa presei, după ce Creative Associates International Inc, o organizaţie fără experienţă de lucru în Afganistan, a câştigat un contract major în domeniul educaţiei.

Această organizaţie este exemplul clar al tendinţei apărute în SUA în anii '70 şi '80, când guvernul american a decis să apeleze la subcontractori pentru activităţile de asistenţă. Acum există o adevărată reţea de astfel de organizaţii şi companii, pline de foşti oficiali americani, care obţin subcontracte de la organizaţii guvernamentale precum USAID, conform analizelor Centrului american pentru Integritate Publică.

Tendinţe în moda ajutoarelor

Noile proceduri de acordare a asistenţei sunt criticate chiar de persoane implicate în acest gen de activităţi de ani de zile. Asta pentru că acum fondurile americane, cel puţin, nu sunt acordate pentru programe de dezvoltare în general, ci pentru proiecte concrete. De exemplu, se stabileşte că într-o anumită provincie e nevoie ca un număr anume de copii să fie vaccinaţi împotriva vărsatului de vânt iar, dacă agenţia respectivă nu îndeplineşte norma, fondurile sunt sistate.

Scopul declarat pentru acest tip de organizare a fost responsabilizarea organizaţiilor umanitare, dar rezultatul a fost slab, pentru că acestea nu au mai putut acţiona ca nişte catalizatori pentru dezvoltare, cu posibilităţi flexibile de adaptare la condiţiile locale, ci ca simpli subcontractori ai agendei unor donatori, aflaţi undeva departe.

Maiorul Kent Anderson din Echipa de Reconstrucţie Provincială din Zabul este în Afganistan de câţiva ani şi mărturiseşte că a obosit. Fiecare proiect, oricât de simplu, presupune o muncă epuizantă, un dans diplomatic, discuţii de lămurire cu oficialii guvernamentali locali, cu liderii tribali, cu birocraţii care supraveghează fondurile, kilograme de hârtii. Efortul îi pare sisific.

"Teoretic, strategia programelor ISAF de reconstrucţie este bună pentru că îi implică pe afgani, îi cointeresează. Noi nu putem veni să construim de la zero o şcoală, ci punem totul la dispoziţia afganilor, care trebuie să o ridice chiar ei, pentru că aşa vor simţi că e a lor şi o vor proteja. La fel pentru un drum. Dacă acel drum ar fi distrus de insurgenţi, populaţia locală s-ar revolta şi nu i-ar mai susţine", spune Anderson.

Diplomaţia reconstrucţiei

Problema apare însă când vine vorba de timpul de finalizare: "O construcţie care în România ar fi gata în 2-3 luni, aici poate dura şi ani, pentru că mâna de lucru este nepregătită, afganii se pricep să construiască din lut, tradiţional, nu şi când vine vorba de construcţii moderne din cărămidă, de exemplu, mărturiseşte Anderson. Complicaţii sunt şi după finalizare.

"Facem o staţie de apă, de exemplu, dar apoi nu are cine să o întreţină, nu există personal specializat, deci în paralel trebuie să pregătim şi oameni care să o ţină în funcţiune". Anderson explică cum e nevoie de adevărate negocieri pentru a-i ajuta pe afgani şi când nu vor să fie ajutaţi: "Liderii tribali cer mereu construirea de moschei. Noi le zicem: facem o moschee dacă sunteţi de acord să facem şi o şcoală pentru fete".

De obicei, nu e nevoie de muncă de convingere pentru construirea de drumuri, pentru că afganii înţeleg avantajele de a se putea deplasa uşor, ca să care marfă, de pildă (uneori, această marfă e chiar opiul). Termenul <> este incorect, pentru că presupune că ceva a fost distrus, dar Afganistanul are nevoie să fie construit de la zero. Anderson mărturiseşte că asta poate dura chiar 10-20 de ani: "Nu prea cred că Occidentul îşi va păstra sprijinul politic şi financiar aşa multă vreme".

Ipocrizia mulahilor

Mulahii afgani predică invariabil că a cultiva opiu e împotriva voinţei lui Allah, dar, după slujbă, aceiaşi mulahi pot fi văzuţi pe câmp având grijă de culturi. Iertarea de păcat vine tot din Islam. "În Islam e interzis să mâncăm porc, dar Coranul spune şi că, dacă nu ai altceva, decât să mori de foame poţi mânca şi porc", argumentează un afgan, punând totul pe seama sărăciei.

Narcosistem bancar

Opiul este relativ uşor de cultivat - creşte repede iar în unele zone se pot scoate două culturi pe an. Pentru că este uşor de depozitat, e folosit pe post de economii la bancă. În unele zone rurale, cantităţi de opiu pot fi folosite pe post de garanţie pentru a obţine credite. Există rate şi dobânzi, plătite tot în opiu. Un narcosistem bancar. Rapoartele UNODC arată că traficanţii de opiu funcţionează şi drept creditori în Helmand, Kandahar şi Nangarhar.

Războiul cultivă droguri

Afganistanul este în mod clar cel mai mare producător de opiu din lume. Opiul afgan este folosit 100% de consumatorii din ţările vecine şi reprezintă între 80 şi 90% din cel folosit pe piaţa europeană. În 1979, Afganistanul producea doar câteva sute de tone de opiu, în 2002 producţia a crescut la peste 3.400 de tone, iar în 2003 era de 3.600, potrivit unor statistici UNDOC. Cu cât securitatea este mai fragilă, cu atât opiul devine omniprezent.

ONU dă bani pentru opiu

Până acum, programele de combatere au avut succese firave sau deloc. Kent Anderson de la Echipa de Reconstrucţie Provincială din Zabul spune că afganilor li se oferă variante la cultivarea de opiu, care nu au cum să fie altfel decât palide. "Ca să faci o livadă de piersici, de exemplu, e nevoie de 5 ani. Cu ce să trăiască afganii până atunci?

Opiul aduce câştig rapid". În cazurile în care afganilor li s-au dat bani ca să distrugă culturile de opiu, rezultatul a fost catastrofal, culturile s-au dublat aproape. De ce? "Anul trecut, ONU ne-a dat câte 300 de dolari ca să distrugem plantele, poate or să ne dea şi anul ăsta", spune, zâmbind şiret, un afgan din Badakshan. Corupţia în rândurile administraţiei afgane nu mai e de mult un secret.

Oameni din guvernul afgan sunt suspectaţi că figurează pe statele de plată ale marilor cultivatori de opiu, ale traficanţilor, ori că au ei înşişi culturi. Există un departament afgan care se ocupă de eradicarea culturilor şi combaterea traficanţilor, dar rezultatele sunt insignifiante. De ce nu se implică mai mult ISAF? Un purtător de cuvânt britanic a explicat că ISAF nu poate bombarda ori arde culturile de opiu, chiar dacă le vede. ISAF nu poate interveni decât la cererea departamentului afgan pentru combaterea drogurilor.

Opiul, preferat ajutoarelor umanitare

Cultivarea de opiu a fost şi este strâns legată de război. În timpul ocupaţiei sovietice, opiul a devenit o importantă sursă de finanţare pentru opoziţie. După retragerea ruşilor, producţia a continuat să crească. Comandanţii locali au făcut presiuni asupra populaţiei să cultive opiu. Între timp, în 1979, Iranul a interzis cultivarea macilor, aşa că pe piaţa drogurilor s-a creat un vid.

Fermierii afgani obişnuiţi folosesc banii din opiu pentru plata datoriilor, ca să cumpere cereale, animale, să îşi repare casele sau să se căsătorească. În unele zone, pe casele de lut au apărut antene de satelit, iar lângă vetre au fost instalate televizoare.

Programele şi ajutoarele de la agenţii au devenit neinteresante, neatrăgătoare pentru afgani, prin comparaţie cu ce pot obţine din opiu.

Mâna lungă a mafiei ruse

Analizele UNODC (Oficiul ONU pentru Droguri şi Trafic) dezvăluie că multe laboratoare de prelucrare a opiului din Afganistan au acces direct la pieţele străine ale heroinei, astfel încât, prin eliminarea intermediarilor, profiturile sunt uriaşe. Laboratoarele sunt conduse de comandanţi locali şi lideri tribali, de multe ori în colaborare cu mafia rusă.

Astfel de laboratoare nu au doar aparatură sofisticată de prelucrare, dar şi echipamente de comunicaţie şi arme de ultimă oră. Una dintre rutele de trafic merge de la Kabul în Tadjikistan, de unde ajunge la Moscova. Rapoartele ONU cuprind referiri la faptul că, de multe ori, au fost văzute vehicule guvernamentale sau elicoptere militare suspectate că ar transporta heroină. Heroina afgană se scurge şi în Turkmenistan, Kîrgîzstan, Pakistan, spre kurzii din Iran şi Irak, ori triburile nomade baluce din Iran, apoi în Turcia şi de acolo în Europa.

"Drogul ţine de frig"

Un drum îngheţat, dar prăfuit de lângă Qalat, în provincia Zabul. Un convoi militar românesc, în patrula zilnică. Drumul e considerat autostradă, deşi seamănă mai degrabă cu un drum de ţară românesc. E calea spre Pakistan preferată de către traficanţii de droguri şi insurgenţi. "Pionier la ora 12", se aude în difuzor mesajul de la primul vehicul.

Militarii români îi numesc cu umor "pionieri" pe afganii care apar la margine de drum. Pot fi oameni obişnuiţi, dar şi traficanţi sau talibani. Oricine poate fi un potenţial pericol. Satele sunt puţine, mai degrabă cătune, cu câteva case din lut din care, la vederea convoiului, ies ca la venirea circului copii.

Unii sunt desculţi, în frigul de minus 20 de grade, câţiva au cizme de cauciuc sau tenişi rupţi, mai mari cu câteva numere, pe piciorul gol. În peisajul aproape lunar, monocolor, copiii fac cu mâna. "Doi pionieri la ora unu şi copii", se aude în difuzor. Cu câteva straturi de haine şi şosete tremur sub vesta antiglonţ şi mă ia frigul când văd copiii desculţi. "Cum de nu le este frig?!" Răspunsul vine calm de la un soldat: "Unii sunt drogaţi, ca să nu simtă frigul".

Cultivare şi consum

La început, afganii se mulţumeau doar să cultive opiu, dar în ultimii ani se prefigurează o criză, deşi cultivarea şi consumul nu au neapărat o legătură directă, spun specialiştii. Sunt evidente diferenţele de la zonă la zonă şi de la o comunitate la alta. De exemplu, comunităţile sunnite din Badakshan cultivă de ani buni opiu fără să-l consume. Explicaţia stă în faptul că e vorba de comunităţi omogene bine strânse laolaltă de tradiţii şi reguli de fier.

În schimb, tineretul din oraşele afgane, suspendat între tradiţie şi modernitate, între culturi diferite, într-o confuzie identitară şi marcat de şomaj, este extrem de expus la pericolul consumului de droguri, aflate la îndemână, pe toate drumurile. Deja rata de dependenţă a crescut, în special în taberele de refugiaţi întorşi acasă cu obiceiul consumului deprins în special în Iran şi Pakistan. Numai în Kabul numărul consumatorilor este de câteva zeci de mii. Asta atrage după sine alte probleme: infectarea cu HIV-SIDA, hepatită A şi B.