A legaliza sau a nu legaliza drogurile?

A legaliza sau a nu legaliza drogurile?

Arhiva FP România. Chestiunea legalizării drogurilor nu este nouă nici în România. FP România expunea încă de la prima ediţie câteva dintre dilemele unei asemenea alegeri politice. Între timp, am mai publicat şi alte analize pe acest subiect.

CITEŞTE ŞI:

• Magazinele de Vise din Braşov, au „falimentat“

FP România nr. 1 (noiembrie/ decembrie 2007):

Ethan Nadelmann („Think Again: Drugs”, septembrie/octombrie 2007) cedează tentantei ispite a argumentului pro legalizare. E şi greu să-i găseşti vreo vină; legalizarea pare, într-adevăr, să ofere o cale de soluţionare a numeroaselor probleme, precum „corupţie, violenţă şi crimă organizată”. Dar această soluţie nu este decât iluzorie. Problemele pe care Nadelmann le pune pe seama războiului cu drogurile ar rămâne în picioare încă mult timp după sfârşitul acestuia.

Deşi pare să fie destul de satisfăcut că „s-a scos coca din convenţiile internaţionale antidrog”, Nadelmann nu îşi exprimă părerea despre cocaină, mult mai puternicul derivat din coca. Imaginaţi-vă o lume în care toate drogurile ar fi legale. Fiolele de cocaină ar fi produse de corporaţii multinaţionale şi vândute laolaltă cu pachete de ţigări şi sticle de alcool în magazine. În locul programelor de schimb de ace, am avea cupoane de ace, pe gratis, distribuite prin ziare, poate chiar şi în Foreign Policy. S-ar pune la vânzare chiar şi acele ca atare, pe lângă automatele care vând câte un drog, să zicem metamfetamina, tot aşa cum se vând chibrituri pe lângă unele automate de ţigări. Oare lui Nadelmann nu i se pare o posibilitate alarmantă?

În plus, chiar dacă unele droguri ar fi legale şi comerciale, există posibilitatea ca guvernele, în numele ordinii civile şi al sănătăţii publice, să simtă nevoia de a limita nivelul de intoxicare şi cantitatea de substanţe chimice din compoziţia drogurilor. Ar apărea imediat o piaţă neagră de droguri cu concentraţie mai mare, condusă de grupuri criminale, exact ca în ziua de astăzi. Şi, aşa cum sfârşitul Prohibiţiei din Statele Unite nu a pus capăt şi nici măcar nu a redus crima organizată şi violenţa – sau abuzul de alcool –, tot aşa şi legalizarea drogurilor nu ar duce la nicio îmbunătăţire semnificativă.

Drogurile nu au produs brusc o gamă largă de probleme internaţionale de ordin economic, politic şi de securitate, ci s-a ajuns aici în timp, prin eforturile, voite sau nu, ale multor forţe, implicate atât în mod legitim, cât şi în mod ilegitim. Resursele existente nu permit stoparea sau controlul rapid al comerţului, chiar şi cu voinţa susţinută şi concertată a comunităţii internaţionale.

Când este vorba de droguri, trebuie să acceptăm un paradox incomod: va exista întotdeauna o formă sau alta de comerţ cu droguri, în acelaşi timp cu prohibiţia continuă a vânzării acestora sau limitările de consum. Dar, dacă legalizarea se face aşa cum prevede Nadelmann, lumea ar deveni pur şi simplu o nălucire coşmarescă – una la care ne vom dori să nu fi cedat niciodată.

— Paul Rexton Kan
Conferenţiar de studii privind securitatea naţională
US Army War College
Carlisle, Pa.

Nadelmann are o ţintă facilă atunci când atacă retorica regimului internaţional de control al drogurilor. Este foarte clar că „o lume fără droguri” este o absurditate, şi o ştiu chiar şi cei care o spun. Este o idee care nu poate reprezenta o bază solidă pentru politicile de control al drogurilor, şi chiar ca instrument retoric are o valoare îndoielnică.

Mai mult, a fost folosită pentru a justifica respingerea politicilor de „reducere a efectelor negative”, cum ar fi programele de schimb de ace şi facilităţile sigure de injectare. Deşi dovezile privind eficacitatea acestora sunt mai puţine decât vor să recunoască susţinătorii lor, aceste programe aduc totuşi suficiente beneficii, nu au efecte negative şi fac dovadă de logică şi umanitate. 

Prima parte a eseului lui Nadelmann pledează pentru reducerea efectelor negative, dar în ultima parte trece uşor la legalizare. Aşa cum am mai argumentat în Drug War Heresies (Cambridge University Press, 2001), nimeni nu se îndoieşte că legalizarea cocainei şi a heroinei ar reduce o mare parte din cele mai grave probleme care ne îngrijorează în acest moment. Rata criminalităţii ar scădea dramatic, ameninţarea pieţei drogurilor, care este blestemul atâtor comunităţi orăşeneşti, ar dispărea şi, cu o bună planificare, s-ar putea distruge legătura dintre HIV şi injectarea de droguri. Nu este însă la fel de clar cu cât ar creşte consumul şi dependenţa de droguri.

Consumul de heroină ar putea creşte şi cu 50% şi societatea tot ar fi probabil mai câştigată fără efectele negative ale prohibiţiei. Dar, dacă ar creşte cu 500% (încă mult sub nivelul dependenţei de alcool sau tutun), societatea ar avea mai mult de suferit. Sigur că doza medie dintr-un drog ilegal n-ar avea atâtea efecte negative într-un regim bine reglementat, dar, dacă numărul acestor doze pe piaţă creşte, efectele negative totale suferite de societate ar creşte şi ele în loc să scadă.

Legalizarea poate să fie o bună opţiune de politică, dar susţinătorii ei trebuie să accepte imposibilitatea de a prezice potenţialele consecinţe şi să recunoască faptul că transformarea – şi nu eliminarea completă – a problemei drogurilor ar rămâne în continuare de actualitate.

—Robert MacCoun
Profesor de politici publice
Facultatea Goldman de Politici Publice
University of California, Berkeley
Berkeley, Calif.

—Peter Reuter
Profesor
Facultatea de politici publice
University of Maryland
College Park, Md.

Articolul lui Nadelmann reflectă intensa polarizare a actualei dezbateri despre politica americană privind drogurile. Unii susţin o atitudine fundamentată “doar pe prohibiţie”, care se bazează pe aplicarea legii, încarcerare şi eradicarea recoltelor de droguri din ţări străine. Ceilalţi sunt pentru legalizarea drogurilor care sunt ilegale în momentul actual, de exemplu heroina, cocaina, metamfetamina şi marijuana. Nadelmann, care susţine legalizarea, ignoră o gamă largă de abordări eficiente, care se situează între aceste două extreme.

Contrar părerii lui Nadelmann, scăderea cererii poate fi eficientă chiar dacă abuzul de droguri nu va fi niciodată eliminat pe deplin. Campaniile antifumat, care au redus rata fumatului din SUA la aproape jumătate începând cu 1965, nu au scopul de a reduce efectele negative, după cum crede Nadelmann, ci de a-i face pe fumători să se lase sau chiar să îi facă să nu se apuce deloc. 

Ca şi fumatul, dependenţa de droguri este o boală cronică şi recurentă. Cu investiţii asemănătoare în prevenire şi tratament, se poate reduce şi consumul, şi dependenţa de droguri. Dar fondurile alocate de stat pentru reducerea cererii reprezintă acum cam o treime din bugetul total alocat drogurilor, iar tratamentul este disponibil doar pentru una din trei persoane care au nevoie de el.

Multe grupări importante, printre care se numără American Medical Association şi American Bar Association, promovează ceea ce este, în esenţă, o abordare a problemei drogurilor care vizează sănătatea publică, punând accent pe educaţie, intervenţie din timp şi acces la tratament. Cel mai bun mod de a reduce consumul de droguri este prin programe care să vizeze cererea, şi nu prin legalizare sau prohibiţie.

—Mathea Falco
Preşedintă
Drug Strategies
Washington, D.C.

Ethan Nadelmann răspunde:

Mathea Falco greşeşte când argumentează că actuala dezbatere privind politica referitoare la consumul de droguri din Statele Unite este puternic polarizată, când ea de fapt de-abia există. Dezbaterile din prezent se concentrează pe probleme ca tratamentul pentru dependenţa de droguri, sentinţele penale, schimbul de ace, marijuana folosită în scop medical şi finanţarea de către guvern. Puţini sunt cei care susţin fie prohibiţia, fie legalizarea în masă — şi eu mă număr printre ei.

Eu susţin în mod explicit mai multe opţiuni, aflate între aceste două extreme. Practic, organizaţia pe care am fondat-o şi pe care o conduc, Drug Policy Alliance, este probabil cea mai importantă organizaţie din Statele Unite exact în acest domeniu.
Şi eu, şi Falco suntem însă de acord că este cel mai bine ca problemele generate de consumul de droguri să fie soluţionate prin abordări dedicate sănătăţii publice care să se concentreze pe soluţia intervenţiei la timp şi a accesului la tratament. Este păcat că politicile care promovează o toleranţă foarte scăzută şi ideologiile antidrog se pun adesea în calea adoptării de intervenţii bazate pe dovezile existente, care s-au arătat eficiente în alte domenii.

Paul Rexton Kan are dreptate când spune că va exista întotdeauna, într-o formă sau alta, o piaţă neagră a drogurilor. Dar ar fi vorba de un comerţ mult mai puţin distructiv dacă piaţa drogurilor ar fi reglementată prin lege, şi nu lăsată în mâinile infractorilor. Caricaturile facile propuse de Kan pentru o lume postprohibiţie nu sunt decât o scuză jalnică pentru refuzul de a se gândi serios la cum putem corecta extraordinarele efecte negative şi cheltuieli provocate de susţinerea politicilor prohibiţioniste punitive.

Robert MacCoun şi Peter Reuter  observă că “legalizarea ar putea fi o opţiune bună de politică”,  dar că „trebuie să fim circumspecţi în privinţa impactului potenţial al consumului de droguri şi a ratei de dependenţă", care nu pot fi prezise cu acurateţe. Iată comentarii, bine gândite, care au pus punctul pe i.

Eu nu susţin că legalizarea ar fi răspunsul la problema drogurilor, ci mai degrabă că este o întrebare al cărei răspuns trebuie analizat în detaliu şi cu sinceritate. Regimul global de prohibiţie a drogurilor a ajuns să fie un pericol bine cunoscut – cu efecte negative şi neajunsuri tolerate şi ignorate dincolo de orice imaginaţie. Este nevoie de o evaluare critică, care este prea adesea lăsată deoparte prin influenţa intereselor investite, prin simpla inerţie şi prin respingerea dogmatică a legalizării ca un fel de erezie. Este momentul să începem dezbaterea.

Vezi şi

FP România: Reformarea luptei cu traficul de droguri, de Moise Naim, Washington

BBC: Lisbon's light-touch drugs policy