Ce le vom spune copiilor belaruși?

Mii de copii din Belarus pleacă în vacanţa de vară în alte ţări, cu aer curat, mâncare mai bună şi asistenţă medicală solidă. Aceste vacanţe sunt parte a unui proiect umanitar care a început la numai câţiva ani după accidentul nuclear de la Cernobîl din 1986.  

Familia noastră şi-a luat la revedere cu lacrimi în ochi, pe aeroportul din Washington, de la Sasha, în vârstă de 12 ani, şi de la sora lui de 14 ani, Angelina, din Belarus. Timp de şase veri aceşti copii minunaţi ne-au binecuvântat familia cu bunătatea şi veselia lor. 

Cât mai  departe de casă

Aceşti copii nu trăiesc în orfelinate în Belarus – mulţi au familii iubitoare, care trăiesc însă în condiţii dificile din cauza devastărilor economice, fizice şi psihologice aduse de accidentul de la Cernobîl. O treime dintre belaruşi au fost contaminaţi de radiaţii, care continuă să-şi pună amprenta asupra copiilor de astăzi sub forma ratei mari a defectelor din naştere, a cancerului de tiroidă şi a leucemiei. Belarusul are una dintre cele mai înalte rate de sinucideri din estul Europei şi rate foarte mari de alcoolism. Copiii sunt cei care suferă cel mai mult.

Vizitele de şase săptămâni în alte ţări le dau posibilitatea să se “decontamineze” - să mănânce sănătos, să respire aer curat şi să se distreze într-un mediu sigur şi iubitor. Familiile lor ne încredinţează copiii ca să avem grijă de ei, să le oferim siguranţă, să le acordăm asistenţă dentară şi medicală la care nu au acces acasă şi să îi aducem înapoi la familiile lor aşa cum am promis.

Pe 5 august, o altă familie-gazdă pe termen lung din Petaluma, California, a hotărât să n-o mai ducă înapoi la părinţi pe Tania Kazyra. Timp de opt ani, Tania a locuit la familia Zapata în fiecare vacanţă de vară - aceasta era cea de-a noua vizită.

Din motive cunoscute doar de ei, membrii familiei Zapata au ales să angajeze un avocat specializat pe probleme de imigraţie în loc s-o ducă pe Tania la aeroport, de unde urma să plece cu un grup de 24 de copii şi două însoţitoare adulte.

Această decizie a dus exact la deznodământul de care se temeau familiile-gazdă: anularea întregului program, nu doar în SUA, ci la nivel internaţional.

La revedere?

Noi am fost gazde şapte ani la rând, iar să ne luăm la revedere este la fel de greu în fiecare vară. Soţul meu, fiica mea, fiul meu şi eu putem să înţelegem foarte bine sentimentele familiei Zapata pentru această fată şi sentimentele ei pentru gazde. Angelina şi Sasha ne numesc “familia lor americană”. Deoarece mama lor este orfană, născută dintr-o mamă tot orfană, nu au familii mari.

Noi suntem familia lor extinsă. Ei îi numesc pe părinţii mei “bunica” şi “bunicul”. Jenna şi Angelina se consideră gemene. Sasha îl numeşte pe Ben fratele său din altă ţară! Da, putem simpatiza cu familia Zapata, dar aceasta nu face acţiunile lor drepte sau etice.

Am fost în Belarus de două ori. Doctorii sugerează că aceste perioade de răgaz scad numărul de infecţii respiratorii în rândul acestor copii, faţă de numărul mare al celorlalţi care ajung la spital în timpul iernilor reci. Indiferent de politicile ţărilor noastre, aceste vizite dau copiilor speranţă. Ele îi ajută şi pe propriii noştri copii, binecuvântaţi cu abundenţă materială, să înveţe să se gândească la alţii, să-şi împartă camerele şi jucăriile cu alţii şi să fie martorii mândriei şi inteligenţei pe care o arată aceşti copii greu încercaţi.

Orice violare a înţelegerii cu organizaţia non-profit din Belarus care organizează vizitele are ca rezultat pierderea licenţei de către organizaţie, pedepsirea legală a însoţitoarelor şi oprirea tuturor programelor. Familia Zapata cunoştea consecinţele. Este singura gazdă americană din ultimii 17 ani care a făcut un astfel de pas. Nu au niciun drept legal să ia decizii pentru acest minor.

Da, Tania provine dintr-o familie săracă care, trăieşte în condiţii grele, care include poate şi un mediu înconjurător contaminat de radiaţii. Dar toţi copiii Cernobîl provin din medii asemănătoare, lovite de sărăcie, alcoolism, dependenţă de droguri, boli, lipsa părinţilor şi alte obstacole în calea unei vieţi fericite. Tocmai de aceea, opt ţări găzduiesc mii de copii din această zonă în fiecare vară.

Pierderea speranţelor

Dacă familia Zapata şi Tania simt cu adevărat că au luat “o decizie valabilă”, aşa cum sugerează avocatul lor, atunci mi-aş dori ca ei să plece în Belarus şi să le explice această decizie Angelinei şi lui Sasha. Familia Zapata s-ar putea duce la garsoniera lor - fără frigider, telefon, fără apă caldă şi o uşă deteriorată de ieşirile violente ale tatălui lor alcoolic - şi să le aducă veştile.

Le-ar putea spune că Tanya este mai importantă decât medicamentul pe care mama lor îl ia prin programul Cernobîl. Mai importantă decât hainele pentru sora lor mai mică. Şi mai importantă decât cele şase săptămâni de alinare în fiecare vară.

Multiplicaţi această imagine de o mie de ori şi veţi înţelege ce a făcut familia Zapata.

Kate Van Dyck este profesoară pentru educaţie specială şi a fost coordonatoare a programului Cernobîl începând din 2001. Copyright Radio Free Europe/ Radio Liberty