Victor Mayer-Schonberger, profesor Oxford: „Tehnologia este un produs al naivităţii umane, iar noi putem să o modelăm după cum dorim“

Există teorii conform cărora faptul că suntem atât de prezenţi în viaţa online nu ne mai lasă loc de intimitate, iar reputaţia ne este ameninţată.  Ne-am spus că cel mai bine este să ne ducem la sursă, iar aceasta este Victor Mayer-Schonberger, profesor de guvernanţă a internetului la Universitatea Oxford.

Mayer-Schonberger este autorul a şapte cărţi, iar ultima sa carte este deja celebră. „Delete: The Virtue of Forgetting in the Digital Age“ a devenit politică publică a Uniunii Europene în privinţa protecţiei datelor cu caracter personal.

Născut în Austria, profesorul a înfiinţat în 1986 firma Ikarus Software, care se baza pe protecţia datelor, într-o vreme când acest principiu nu era încă atât de cunoscut multora. Un avocat al uitării internetului şi al intimităţii online, Mayer-Schonberger a împărţit cu noi câteva din ideile sale.

„Adevărul“: Cum aţi descrie internetul, privindu-l din perspectiva lucrărilor dumneavoastră în care scrieţi despre memorie?

Viktor Mayer-Schonberger: Internetul este o infrastructură globală, nu doar pentru comunicare, ci şi pentru acces la informaţie. Schimbă modul în care percepem memoria – nu mai este tangibilă, ci efemeră şi virtuală.

Dar reţelele sociale? Au schimbat ele modul cum ne amintim lucrurile? Cât de mult impact au avut ele asupra imposibilităţii de a uita ceva despre o persoană?

Oamenii au avut mereu reţele sociale. Dar creierul uman sortează informaţii aparent irelevante prin procesul de uitare. Asta ne lasă concentraţi pe prezent şi pe ceilalţi, prin evoluţie şi creştere. Creierul ne lasă să iertăm. Reţelele sociale digitale nu permit acest lucru, deoarece ele amintesc din nou. Acest lucru ne aminteşte erorile prietenilor din trecut, iar aşa ne restrângem posibilitatea de a ne schimba şi de a uita.

Care-i efectul imposibilităţii uitării în epoca digitală?

Exact acesta. Ne reduce abilitatea de a evolua, de a creşte, de a generaliza şi de a abstractiza. Nu mai vedem pădurea întreagă, ci doar copacii. Şi, de asemenea, ne forţează să ne autocenzurăm când realizăm că ceea ce scriem sau spunem în prezent ar putea fi folosit împotriva noastră în viitorul îndepărtat.

Avem reţele sociale, indexuri, motoare de căutare, cloud computing. Aproape totul poate fi pus online. Memoria noastră internă este expirată. Există spaţiu şi pentru intimitate?

Poate. Multe depind şi de noi. Tehnologia este un produs al naivităţii umane, iar noi putem să o modelăm după cum dorim. Responsabilitatea e a noastră şi trebuie să ne asigurăm că uneltele noastre digitale învaţă să uite.

Credeţi că informaţia va avea o dată de expirare în această epocă de trecere de la internetul 2.0 la cel 3.0?

Sper că va avea într-un viitor nu aşa de îndepărtat!

Cum putem să ne păstrăm reputaţia pe internet?

În mod normal, răspunsul se bazează pe „poate“:  ar trebui să stăm departe de ea. Dar acesta este un răspuns oribil pentru că dacă vom sta departe de internet nu vom folosi uneltele disponibile pe care ni le aduce. Acest lucru trebuie să se schimbe pentru că trebuie să uităm, aşa încât greşelile trecutului să nu ne urmărească precum o umbră toată viaţa noastră.

Oamenii au o memorie care expiră. Am fost învăţaţi că internetul adaugă plus valoare vieţii noastre. Dar imposibilitatea de a ne amintim nu ne ajută de fapt?

Nu, ne încurcă. Nu mai putem să ne implicăm într-un discurs public robust, iar aşadar roade principiile de bază ale democraţiei. Ne încurcă şi nu ne lasă să decidem în prezent pentru greşelile din trecut. Ne blochează în detalii, în loc să ne facă să vedem imaginea generală.

Avem dreptul de a fi uitaţi? Ar trebui să vrem aşa ceva?

Depinde cum definim acest drept. Uniunea Europeană încearcă să-l definească în draftul regulamentelor de confidenţialitate. Ea ne spune că aveam deja acest drept, dar acum lucrurile devin mai clare şi sunt marcate. Dar mai mult decât existenţa dreptului de a fi uitaţi, trebuie să-l punem în practică. Pentru că drepturile care nu sunt puse în practică îşi pierd valoarea.

Memoria este un avantaj contextual. Ne amintim, iar apoi punem informaţiile în context. Dar, cu ajutorul internetului, memoria noastră digitală se bazează pe informaţii simple şi uneori lipsite de context. Cum ne afectează acest lucru perspectiva asupra vieţii?

Amintirile digitale, cum ar fi cele prin Google, de multe ori pot decontextualiza informaţia trecută. Astfel, ne este greu acum să ne dăm seama de valoarea unei informaţii, aşa cum era ea la momentul în care a apărut. Mai mult decât atât, informaţia este decontextualizată, iar apoi pusă într-un alt context. De exemplu, atunci când căutăm pe cineva online, primim bucăţi ale informaţiilor despre acea persoană. Asamblăm acele bucăţi şi facem un colaj de persoană, deşi datele sunt strânse poate din decade de activităţi. Acest colaj, această persoană, nu a existat niciodată şi, cu siguranţă, nu există în prezent. Ea este doar o reprezentare a asocierilor noastre.

Să luăm un exemplu. Un tânăr politician a pus o serie de fotografii cu el de la o petrecere din tinereţe. După ani, acestea devin publice pe internet. Cum poate să afecteze un asemenea scenariu cariera cuiva? Şi, ar trebui să judecăm oamenii astfel?

În Germania, s-a zvonit că soţia fostului preşedinte, Christian Wulff, ar fi fost prostituată. Ştim doar acest zvon, dar în momentul când introducem numele ei în Google, ne sugerează termenul de „prostituată“ ca fiind următorul termen din lista de autocompletare. Vorbim deja de lovirea reputaţiei cuiva în mod direct.  

Google a fost de nenumărate ori dat în judecată de către persoane care doreau ca anumite informaţii să fie retrase de pe motorul de căutare, pentru că asocierea le prejudicia imaginea. Cum vedeţi aceste acţiuni? Iar în această epocă a stocării perpetue, ce ar trebui să facă o companie cum e Google?

Google este de departe cel mai mare motor de căutare şi ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce face: arată oamenilor ce informaţii pot să găsească şi unde. Cu toate acestea, trebuie să fim atenţi pentru a găsi balanţa ideală între responsabilitatea necesară şi constrângerile inutile. Totul depinde acum de tribunalele din Germania, Franţa, Spania sau Italia să definească această balanţă.

Se spune că oamenii învaţă din greşeli. Este internetul unealta potrivită pentru a învăţa din greşeli?

Da, dar în măsura în care ne permite să abstractizăm şi să generalizăm. Învăţarea din greşeli depinde de uitarea detaliilor din greşelile trecutului şi amintirea numai a erorilor generale pe care le-am făcut. Acestea sunt de evitat. Altfel, amintirile din trecut nu au nicio valoare de învăţare.

În final … vom uita vreodată?

Deja o facem.