Foto Testamentul nescris al lui Francisc: Cum a transformat Vaticanul privilegiul secret al regalității
0Într-o lume în care puterea se exprimă în gesturi mici și culori rare, există o nuanță care spune totul fără să rostească nimic: alb. Dar nu orice alb – ci acel alb pe care doar câteva regine au avut privilegiul, multă vreme, de a-l purta în fața Suveranului Pontif. Le privilège du blanc. Un cod, un gest, o poveste.
Moartea Papei Francisc a reaprins nu doar reflecțiile spirituale ale unei lumi aflate în căutarea sensului, ci și interesul pentru un detaliu de protocol care, deși discret, poartă în el o simbolistică de secole: „privilegiul alb”, permis exclusiv reginelor catolice din câteva monarhii fidele Vaticanului.
Albul care nu sfidează, ci consacră
În fața capului Bisericii Catolice, de-a lungul ultimelor secole, majoritatea femeilor au fost „obligate” să poarte negru, un simbol al reverenței și modestiei spirituale. Totuși, patru femei de rang regal – Letizia a Spaniei, Mathilde a Belgiei, Charlène de Monaco și Maria Teresa a Luxemburgului – au avut dreptul de a păși în alb la Vatican în ultimele decenii, o excepție de la regulile obișnuite de protocol. Aceasta nu a fost doar o alegere vestimentară, ci un semn al unei relații speciale între regalitățile catolice și tradiția papală, bazată pe respect și continuitate istorică.
În ultimii ani, au existat și câteva excepții notabile: Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a purtat, spre exemplu, un costum în nuanțe de mov-lila, în loc de negru, iar regina consoartă Camilla s-a îmbrăcat în alb (VEZI GALERIA FOTO), demonstrând că, uneori, regulile pot fi flexibile, chiar și în fața Suveranului Pontif.
Practic, sub pontificatul Papei Francisc, protocolul vestimentar a cunoscut o flexibilitate mai mare (au existat mici excepții și înainte), reginele și consoartele regale primind permisiunea de a alege culori diferite de negru, inclusiv alb. Această schimbare a reflectat deschiderea Papei față de o abordare mai puțin rigidă a tradițiilor, noile reguli stârnind controverse și întrebări despre semnificația acestui privilegiu, într-un context în care Biserica Catolică a devenit mai accesibilă și mai incluzivă.
Deși culoarea albă a fost, în mod obișnuit, asociată cu papalitatea și autoritatea supremă a Papei, aceasta nu a fost doar un detaliu vestimentar, ci și un simbol al purității și al autorității în Biserica Catolică. Pentru că până la Papa Francisc, doar femeile din familiile regale catolice beneficiau de „privilegiul alb” – un drept simbolic acordat în relația cu Vaticanul. Prezența lor în alb sublinia, astfel, unicitatea ritualurilor vaticane și legătura simbolică dintre monarhiile catolice și tradiția papală.
Cert este că schimbările în protocolul Vaticanului, implementate mai ales în perioada pontificatului Papei Francisc, nu au fost documentate oficial printr-un decret, ci mai degrabă reprezintă astăzi un testament nescris, un act de tranziție care reflectă viziunea și flexibilitatea fostului Suveran Pontif față de tradițiile istorice. Aceste ajustări subtile, dar semnificative, în privința privilegiului alb și a altor coduri vestimentare, au marcat o înțelegere mai largă a Bisericii și a locului său în lume, dar și o legătură mai directă cu regalitățile din întreaga lume.
Într-o ediție viitoare, vom explora mai detaliat semnificația culorilor vestimentare la prelați, un subiect vast și fascinant ce merită aprofundat.
Codul nescris: Istoria privilegiului alb
Moartea Papei Francisc a generat așadar o serie de discuții despre moștenirea sa spirituală, inclusiv în ceea ce privește schimbările semnificative în protocolul vestimentar al Vaticanului. Mulți s-au întrebat și ce anume a determinat modificarea acestuia, după secole de funcționare, perioadă în care doar unele regine au purtat alb, în timp ce altele au respectat tradiția negrului, făcând astfel referire la „privilegiul alb” – le privilège du blanc.
Este vorba despre un drept rar, neoficial, dar încărcat de simbolism, rezervat până nu demult unui cerc extrem de restrâns: consoartele regale catolice ale câtorva state loiale Bisericii de-a lungul secolelor: Spania, Belgia, Luxemburg, Monaco.
Originea privilegiului nu e documentată oficial, dar aceasta își are rădăcinile în protocoalele stricte ale Vaticanului începând cu secolul al XIX-lea. Nu era un drept obținut la cerere și nici moștenit automat. Era mai degrabă o concesie a apartenenței, un simbol viu al unui angajament spiritual care se purta cu aceeași grație tăcută cu care femeile de rang regal catolice pătrundeau în Palatul Apostolic. De-a lungul secolelor, puține capete regale feminine au avut permisiunea rară de a purta alb în prezența Suveranului Pontif.
Pentru celelalte femei invitate la Sfântul Scaun, negrul rămânea obligatoriu – un semn de respect, sobrietate și umilință spirituală.
Când culoarea devine destin: cele patru grații. De la simbolism la rebeliune
Deși tradiția „privilegiului alb” are rădăcini adânci în istorie, în ultimele decenii patru reprezentante regale au fost întâmpinate mereu la Vatican în alb imaculat (ulterior numărul a crescut la șapte). La prima vedere, acest gest poate părea simplu, dar în realitate ascunde o poveste mult mai profundă. Regina Letizia a Spaniei, Regina Mathilde a Belgiei, Prințesa Charlène de Monaco și Marea Ducesă Maria Tereza a Luxemburgului au purtat în permanență alb la întâlnirile cu Papa Francisc, fiecare aducând o nuanță aparte acestei tradiții.
Această alegere vestimentară, transmisă din generație în generație, simboliza un pact de loialitate între coroană și altar. Rochii simple, elegante, cu mantii de dantelă, perle discrete și o solemnitate care transforma fiecare apariție într-un gest vizual de loialitate și respect față de tradiția papală.
Privilegiul alb, cum am menționat, nu a fost reglementat oficial printr-un document sau o semnătură papală care să-l ateste. Era, în schimb, o tradiție transmisă discret, un ritual tacit care reflecta parteneriatele regatelor catolice cu Roma.
Totuși, într-un mod surprinzător, Charlène de Monaco – deși beneficia de acest privilegiu – a ales la una dintre vizitele sale să se îmbrace complet în negru (VEZI FOTO). A fost aceasta o alegere deliberată, un mesaj subtil transmis Vaticanului? O reverență mai profundă sau o formă de distanțare față de tradiție? Vaticanul nu a comentat, nici ea nu a oferit o explicație publică.
În ceea ce privește gestul Prințesei Charlène de Monaco, acesta a avut loc în 2019. Totuși, schimbările legate de flexibilitatea protocolului vestimentar la Vatican, în special în ceea ce privește culoarea hainelor regale, s-au făcut treptat și nu au fost direct legate de un singur eveniment sau persoană.
Cert este că „privilegiul alb” nu a fost doar un detaliu vestimentar. Timp de secole, a însemnat mult mai mult decât un gest estetic. A fost o relicvă vie a unei lumi în care simbolurile vorbeau mai mult decât cuvintele, un semn al unui angajament profund între monarhii catolici și Biserica Romano-Catolică.
Dincolo de alb: diversitatea regatelor
Dacă „privilegiul alb” a fost, până nu demult, simbolul unei alianțe sacre între Vatican și câteva monarhii catolice, trebuie spus că realitatea regalității europene – și nu numai – este mult mai extinsă și complexă.
Reginele lumii nu sunt și nici nu au fost toate catolice. Nici nu ar trebui să fie. Unele au condus imperii, altele conduc și acum țări mici cu o istorie mare. Unele au ajuns pe tron prin sânge, altele prin căsătorie. Dar toate au purtat și poartă, într-un fel sau altul, coroana diversității.
În 1980, Regina Elisabeta a II-a a pășit pentru prima dată în Vatican. A purtat negru, cu voal. Nu pentru că i s-ar fi impus, ci pentru că era conștientă de codul vestimentar de la acea vreme și l-a respectat cu o eleganță desăvârșită. Regina Angliei era liderul Bisericii Anglicane – o confesiune care s-a rupt de Roma cu 500 de ani în urmă. Maxima a Olandei, Silvia a Suediei, Sonia a Norvegiei – regine protestante sau luterane – au fost invitate la Vatican, dar au respectat protocolul clasic: negru, sobrietate, respect. Nu pentru că li s-a interzis, ci pentru că au înțeles că simbolurile vaticane au reguli clare.
Dincolo de Europa, reginele și împărătesele lumii vin cu alte bagaje spirituale. Rania a Iordaniei, musulmană. Masako a Japoniei, într-o dinastie care îmbină Shintoismul cu tradiția imperială. Jetsun Pema a Bhutanului îmbină regalitatea cu tradiții spirituale complet diferite de cele europene, dar la fel de încărcate de semnificație și reverență.
Vor purta vreodată alb la Vatican? Rămâne de văzut. Totul depinde de cât de progresist va fi următorul papă, deși schimbările profunde în această privință par puțin probabile în viitorul apropiat.
Când tăcerea are cod vestimentar. Reginele în negru
Dincolo de toate schimbările recente, privilegiul alb de la Vatican rămâne fascinant tocmai pentru că a fost un simbol rar, restrâns și tăcut. Însă nu a fost o regulă universală, ci doar o excepție care a reflectat o relație specială. Nu a existat o ierarhie strictă – „alb”-ul nu a reprezenta supremația în fața Bisericii Catolice, ci o fereastră simbolică într-un sistem care funcționează pe coordonate mai largi.
În lumea regalității, diversitatea este norma, nu excepția. Dacă unele regine au purtat și vor purta alb în fața Papei, altele își exprimă tradițiile prin îmbrăcăminte diferită: mantii imperiale, sariuri regale, kimono-uri sau caftane somptuoase, purtate cu respect ca semn al apartenenței și al legăturii cu propriile lor culturi și ritualuri regale. Anglicană, protestantă, ortodoxă, luterană, musulmană sau nereligioasă, regalitatea modernă are multiple fațete.
„Alb”-ul catolic, oricât de spectaculos și simbolic ar fi, nu reprezintă decât o fărâmă dintr-un mozaic mult mai larg, un petic care reflectă doar un fragment dintr-un peisaj regal global.
A vorbi despre „privilegiul alb” fără a recunoaște această diversitate înseamnă a ignora profunzimea unui univers mult mai extins. Fiecare monarhie are propriile simboluri, tradiții și ritualuri care exprimă puterea și identitatea specifică fiecărei culturi. Regalitatea nu este un concept uniform sau monolitic – este o poveste globală, cu figuri care variază de la consoarte catolice la regine independente, fiecare dintre ele întruchipând o formă de putere feminină unică, specifică locului și epocii sale.
Așadar, în timp ce câteva regine au pășit în alb în fața Papei, altele au pășit în istorie în propriile lor nuanțe – cu grație, cu autoritate și cu un alt fel de legitimitate. Pentru reginele catolice, albul vatican a reprezentat și va reprezenta în continuare un semn de onoare. Pentru celelalte, tăcerea a devenit ecoul unei alte forme de putere. Și poate că, în această discrepanță vestimentară, se ascunde adevăratul lux al regalității: libertatea de a vorbi prin simboluri, nu prin strigăte.
Se încarcă comentariile...
