Papa Francisc a murit la 88 de ani. Pontiful latino-american a reconfigurat imaginea Bisericii Catolice

Clopotele bisericilor din Roma au sunat astăzi în semn de doliu. Papa Francisc, primul pontif din America Latină, a închis ochii pentru totdeauna la vârsta de 88 de ani. A plecat liniștit, în casa Domnului, după o viață dedicată Bisericii și celor umili.

Papa Francisc primul pontif latin-american al istoriei/ FOTO:Arhiva

„La ora 7:35, Episcopul Romei, Francisc, s-a întors la Casa Tatălui. Întreaga sa viață a fost dedicată serviciului Domnului și al Bisericii”, a anunțat cardinalul Kevin Ferrell, camerlenghul Vaticanului.

O viață în slujba celor marginalizați

Născut Jorge Mario Bergoglio în Argentina, Francisc a adus o nouă respirație în Vatican. A fost un revoluționar al blândeții, un păstor care a preferat să stea printre cei săraci decât în palatele aurite. Prima lui cuvântare ca papă a fost un simplu „Buonasera!” – fără fast, fără solemnitate. Așa a rămas: un om care vorbea cu inima deschisă, care îmbrățișa bolnavii, refugiații și cei respinși de societate.

Dar a fost și un papă care a provocat schimbări radicale. A criticat capitalismul sălbatic, a cerut protejarea mediului și a deschis ușa Bisericii pentru comunitatea LGBTQ+. „Cine sunt eu să judec?” a spus odată, într-un interviu care a făcut istorie.

Un papă atipic: smerenie, simplitate și o biserică „de câmp de luptă”

Din primul moment în care a apărut în fața mulțimii din Piața San Pietro, în seara ploioasă a zilei de 13 martie 2013, Jorge Mario Bergoglio a oferit un indiciu clar: acest pontificat nu va semăna cu cele anterioare. „Buonasera” – un salut banal, dar uman, a înlocuit limbajul ritualic. A fost un gest care a devenit, în timp, simbolul unei schimbări de ton într-o instituție marcată de scandaluri, izolare și formalism.

Papa Francisc a refuzat să locuiască în fastuosul Palat Apostolic, preferând Casa Sfânta Marta, o reședință mai modestă. A purtat pantofi ortopedici, nu roșii, a mers cu mașini mici, nu cu limuzine blindate. „Biserica trebuie să fie un spital de campanie după o bătălie”, spunea adesea, făcând apel la o misiune pastorală centrată pe compasiune și apropiere de oameni, nu pe dogmă sau autoritate rigidă.

Reformator și provocator

A fost ales cu un mandat clar: reforma curiei romane, adică a aparatului birocratic intern al Vaticanului. Dar Francisc a mers mai departe. A deschis dezbateri delicate: rolul femeii în Biserică, abordarea pastorală față de persoanele LGBTQ+, divorțul, abuzurile sexuale comise de clerici.

În timp ce nu a modificat doctrina fundamentală – menținând interdicția hirotonirii femeilor și poziția Bisericii față de avort – a făcut pași semnificativi în direcția incluziunii. A permis femeilor să voteze în sinoduri, le-a numit în funcții importante și a transmis un mesaj clar de deschidere: „Cine sunt eu să judec?”, a spus în 2013, referindu-se la un preot presupus homosexual.

În 2018, a recunoscut greșelile comise în gestionarea unui caz grav de abuz în Chile, cerând iertare în mod personal victimelor. A desființat „secretul pontifical” în cazurile de abuz, o măsură esențială pentru transparență și justiție în interiorul Bisericii.

Un papă al periferiilor

Francisc a ales să-și înceapă pontificatul nu cu o vizită la marile capitale ale creștinismului, ci cu un pelerinaj pe insula Lampedusa, acolo unde migranții mor în încercarea de a ajunge în Europa. A făcut din problema migrației, a săracilor și a exclușilor o temă centrală. A vizitat țări aflate în criză, a mers în Irak, pe Peninsula Arabică și în Myanmar, adesea ignorând avertismentele de securitate.

„Todos, todos, todos” – toți, toți, toți – era refrenul său în fața celor respinși de Biserică: deținuți, persoane transgender, săraci, refugiați. Pentru Francisc, aceștia erau „inima Evangheliei”.

O relație tensionată cu conservatorii

Această viziune a provocat rezistență din partea aripii conservatoare a Bisericii. În SUA, cardinali influenți, precum Raymond Burke, l-au acuzat de „diluarea” doctrinei și chiar de erezie. Francisc a răspuns, cel mai adesea, prin tăcere. Alteori, cu decizii ferme: l-a sancționat financiar pe Burke și a înlocuit ierarhi tradiționaliști cu episcopi mai preocupați de viața pastorală decât de liturgică.

A interzis răspândirea excesivă a vechii Liturghii în latină și a criticat „nostalgia sterilă” după un trecut idealizat. „Trebuie să simțim mirosul oilor”, le-a transmis preoților – un apel la apropierea reală de oameni.

Politică globală și ecologie radicală

În plină pandemie, Papa Francisc a oferit o imagine emblematică a pontificatului său: singur în Piața San Pietro, sub ploaie, rugându-se pentru omenirea bolnavă. A folosit criza COVID-19 pentru a face apel la o reformă profundă a sistemului economic global, criticând inegalitățile și nepăsarea față de planetă. A condamnat folosirea armelor nucleare, a susținut interzicerea pedepsei cu moartea și a denunțat un sistem financiar „structural pervers”.

Enciclica „Laudato si’”, despre criza ecologică, rămâne unul dintre cele mai radicale documente ale pontificatului său, considerând că „Pământul a ajuns o imensă grămadă de gunoi” din cauza consumismului globalizat.

Ultimii ani și moștenirea

În ultimii ani, starea de sănătate i s-a deteriorat vizibil. A folosit frecvent scaunul cu rotile, a fost supus mai multor operații, dar nu și-a pierdut umorul sau determinarea. A lăsat în urmă o Biserică poate mai divizată decât a găsit-o, dar cu porți mai larg deschise.

Moștenirea sa este complexă. Pentru unii, a fost un papă revoluționar, apropiat de oameni, care a reumanizat imaginea unei instituții rigide. Pentru alții, a fost o figură controversată, care a depășit limitele acceptabile ale tradiției.

Reforma Bisericii: între milă și rezistența conservatorilor

Francisc a venit cu o misiune clară: să reformeze Biserica, să o apropie de oameni. A permis femeilor să aibă un rol mai important în deciziile Vaticanului, a ușurat anularea căsătoriilor și a spus că Biserica trebuie să fie un „spital de campanie”, nu un tribunal.

Dar reformele lui au stârnit furia conservatorilor. Când a permis binecuvântarea cuplurilor de același sex, unii cardinali l-au numit „eretic”. Când a semnat un acord cu China privind numirea episcopilor, alții au strigat la „trădare”.

Și acum, când clopotele sună pentru el, lumea își amintește de un om care a vorbit simplu, a trăit simplu și a iubit pe cei pe care nimeni nu-i vrea.

Dar, indiferent de perspective, un lucru este cert: Jorge Mario Bergoglio a schimbat, în mod ireversibil, felul în care lumea vede Biserica Catolică. Și, poate mai important, cum Biserica se vede pe ea însăși.