România lui Ceaușescu îi uluia pe occidentali: „Stau la cozi pentru gheare și aripi. Nimeni nu pare să știe unde e restul păsărilor”
0Amintit cu nostalgie de unii români, Nicolae Ceaușescu devenise, în anii ’80, un personaj aproape anecdotic pentru presa occidentală, uluită de cultul personalității pe care îl impunea unui popor chinuit de lipsuri și de temeri în fața unui regim opresiv.
La începutul anului 1988, orașele României comuniste înfățișau jurnaliștilor occidentali o imagine distopică, dominată de prezența președintelui comunist Nicolae Ceaușescu, a cărui aniversare a vârstei de 70 de ani fusese transformată de presa regimului comunist într-un subiect internațional.
Zile în șir, după 26 ianuarie 1988, data la care fusese celebrat președintele comunist, ziarele au publicat mesaje de felicitare transmise de politicieni și reprezentanți ai conducerii a numeroase state. Unele s-au dovedit ulterior a fi false. Numeroase expoziții erau organizate în cinstea sa, iar omagiile păreau să nu mai contenească. Toată lumea părea să aibă motive de a-i mulțumi public „marelui erou al națiunii”, așa cum era numit de ziarul Scînteia.
Românii de rând încercau, în schimb, să uite de suferințele și lipsurile cu care se confruntau în timpul iernii, pe care cei mai mulți le înfruntau în tăcere, de teama regimului opresiv condus de omul ilustrat în majoritatea portretelor care împodobeau străzile, vitrinele și pereții orașelor.
Șirul de omagii în cei mai crunți ani ai regimului Ceaușescu
Charles T. Powers, corespondentul la Varșovia al publicației Los Angeles Times și unul dintre cei mai apreciați jurnaliști americani ai vremii, a călătorit în România ultimilor ani ai regimului Ceaușescu și a dezvăluit ce credeau, de fapt, românii despre cel supranumit de poeți „Omul de aur al Carpaților”.
„Ceaușescu are 70 de ani, iar aniversarea lui din ianuarie a fost sărbătorită prin reuniuni solemne ale partidului, pagini întregi de relatări cenușii în ziare, trei muzee naționale care au organizat «omagii» oficiale realizărilor sale și documentare difuzate în mod repetat în cele două ore de program zilnic de televiziune, în care coruri de muncitori și școlari, în costume viu colorate și în lumina soarelui, cântau imnuri de recunoștință pentru însăși existența lui”, amintea acesta în LA Times.
Acesta adăuga că un cult al personalității se ridicase în jurul liderului partidului și al soției sale, Elena, cult depășit atunci doar de cel al lui dictatorului Kim Il Sung din Coreea de Nord. Cu ajutorul scriitorilor angajați și al trezoreriei statului, el a publicat 145 de cărți în străinătate, toate menite să-i promoveze imaginea de luptător pentru pace internațională și dezarmare.
„Fotografia lui Ceaușescu, făcută cu cel puțin 20 de ani în urmă și colorată roz, cu obraji plini, păr castaniu, des și ondulat, zâmbește din clădiri publice, sedii de stat, magazine, hoteluri, o parodie involuntară a figurii cenușii și ascuțite în care s-a transformat. Panourile de pe marginea drumurilor, de lângă terenuri de fotbal rurale și piețe locale, laudă Epoca Ceaușescu. Scribii oficiali scriu adesea pronumele «El» și «Ea» cu majusculă, ca și cum Ceaușeștii ar fi căpătat o aură divină”, observa jurnalistul occidental.
Potrivit acestuia, mecanismul național de glorificare a lui Ceaușescu era neobosit și lipsit de rușine.
„Cu ocazia recentului său omagiu aniversar, presa de stat a publicat mesaje de felicitare de la lideri străini, inclusiv de la regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, regele Baudouin I al Belgiei, regele Juan Carlos I al Spaniei și regele Carl XVI Gustav al Suediei. Acest lucru a stârnit proteste din partea acelor guverne: mesajele, s-a dovedit, erau false, alcătuite din fragmente de vechi texte de protocol”, adăuga Charles T. Powers.
Toate acestea nu erau însă o glumă pentru cei 23 de milioane de români obligați să trăiască nu doar cu egourile familiei Ceaușescu, ci și cu insecuritatea crescândă a regimului și cu dependența lui de controlul polițienesc.
Ceaușescu omagiat, românii în culmea sărăciei
Scenele de pe străzi sugereau ceva ce putea fi descris, afirma acesta, drept un exercițiu într-o curte de închisoare.
„Oamenii stau la coadă, pe trotuare lipicioase de noroiul rezultat din proiectele masive de demolare și construcție ale președintelui, pentru a cumpăra pungi de plastic cu resturi de pui: gheare și aripi. Nimeni nu pare să știe ce s-a întâmplat cu restul păsărilor. Asta într-o zi bună. De fapt, multe măcelării s-au închis pur și simplu. Cele care au mai rămas vând bucăți de slănină de porc și un fel de cârnat cenușiu. Nimeni nu a mai văzut un cartof în piețe de luni de zile. Sunt morcovi, sfeclă, ceapă și mere mici, pătate. Pentru a șaptea iarnă la rând, carnea, untul, zahărul și uleiul au fost raționalizate”, relata jurnalistul.
În luna ianuarie a anului 1988, o familie de patru persoane a avut alocate 35 de kilowați-oră de electricitate, ceea ce însemna camere luminate slab de becuri de 40 de wați, iar cei care încălcau restricțiile se trezeau cu facturi egale cu un salariu lunar.
Binecuvântarea României din acel an fusese o iarnă blândă, chiar dacă spectatorii sălilor de teatru își purtau paltoanele pe durata întregii reprezentații, iar sute de mii de locuitori ai blocurilor din jurul orașului vechi începeau să gătească tocănițele din seu de porc și morcovi la ora 22, când pornea gazul.
„Orașul se scufundă noaptea într-o tristețe care pare ireală pentru o capitală cu două milioane de locuitori. Vitrinele magazinelor sunt stinse, puținele restaurante se închid pe la ora 8 sau 9 seara. Jumătate dintre becurile stradale sunt oprite. Ceața de iarnă se ridică din străzile ude, formând halouri în jurul puținei lumini existente și amplificând ecoul pașilor în întuneric. Târziu în noapte, polițiștii, cei în uniformă, în echipe de câte trei, opresc puținii cetățeni care îndrăznesc să circule la o oră atât de provocatoare, le verifică actele, îi întreabă unde au fost și încotro se duc. E ca un loc aflat în război”, amintea Charles T. Powers.
Casa Poporului, palatul visat de Ceaușescu
În acei ani, Casa Poporului (Casa Republicii, actualul Palat al Parlamentului), marele vis al lui Nicolae Ceaușescu, prinsese contur peste ruinele vechilor cartiere ale Capitalei. Lucrările au fost începute, simbolic, în 25 iunie 1984 de liderul comunist, iar în următorii ani, peste 100.000 de oameni au ajuns pe șantierele Casei Poporului și ale actualului Bulevard al Unirii. Aproape 20.000 de muncitori lucrau în trei ture, 24 de ore pe zi, în perioadele de apogeu, iar între anii 1984–1990, 12.000 de soldaţi au participat la construcţie.
„Au fost distruse 20 de biserici, opt au fost translatate, 10.000 de locuinţe au fost demolate, iar peste 57.000 de familii au fost evacuate. Au fost demolate: Mănăstirea Văcăreşti, dealul sacru pentru istoria Bucureştiului de la Mihai Vodă, Spitalul Brâncovenesc, primul institut medico-legal din lume, Hala Unirii, Opereta din Piaţa Senatului, Arsenalul Armatei şi Muzeul Militar Central”, informa Centrul Internațional de Conferințe – Palatul Parlamentului.
Ceaușescu se implicase direct în proiectul Casei Poporului și al bulevardului său, care, la cererea lui, au tot crescut în volum și suprafață, înghițind treptat alte cartiere ale Bucureștiului. Casa Republicii a fost înălțată cu structura și zidurile „la roșu” în primul an de la începerea construcției, când, urcat pe terasa clădirii, la peste 100 de metri înălțime, lui Ceaușescu i s-a părut prea scurt Bulevardul Victoriei Socialismului, care se contura în fața acesteia, și a hotărât atunci să fie prelungit.
„Conform indicațiilor lui Ceaușescu, nicio clădire veche, niciun monument, nicio biserică nu erau demne să facă parte din Centrul Civic al Victoriei Socialismului. Absolut toate monumentele istorice de pe traseu au fost sau demolate, sau au fost translatate și mutate în locuri dosnice”, arăta arhitectul Gheorghe Leahu, în Analele Sighet (2003).
În Capitala lăsată în beznă a anului 1988, doar șantierul Casei Poporului rămânea vizibil de la mare distanță în timpul nopții.
„Sus, pe deal, lucrările continuă toată noaptea. Când aproape toate celelalte lumini se sting, încă se mai vede, sus, în schela de fier a ceea ce este numit Palatul Guvernului, fulgerul albastru al lămpilor de sudură, o clădire cu înălțimea și contururile aproximative ale unei piramide post-moderne, ceea ce mulți cred că este, de fapt: monumentul lui Ceaușescu pentru el însuși”, afirma acesta.
În jur de 20 la sută din vechiul oraș București a fost distrus pentru a face loc Casei Republicii și viitorului bulevard al Victoriei Socialismului, conturat de blocuri uriașe aflate și ele în construcție în anii ‘80.
„Aleile care duc spre uriașa clădire sunt la fel de pustii ca și apartamentele noi. Lămpile stradale, fiecare cu șase globuri și amplasate la 40 de pași una de alta, sunt încă stinse. Singura lumină vine de la proiectoarele halogen care iluminează construcția. De aproape, clădirea este intenționat impresionantă și totuși ciudat de obscură, fumegând de praf, fum de sudură și ceață de noapte. De undeva de sus, se aud strigătele muncitorilor nevăzuți, îndepărtate, dar insistente, răsunând înainte și înapoi, coborând spre strada întunecată de dedesubt”, relata jurnalistul.
Supraviețuirea românilor depindea de cartușele de Kent
Jurnalistul nota că în 1988, Nicolae Ceaușescu se află la conducerea României de 23 de ani. La început fusese privit cu admirație în Occident, iar anii ‘70 au fost o perioadă relativ prosperă pentru România. Atunci țara s-a împrumutat masiv și a investit în industrii grele, mari consumatoare de energie, acumulând o datorie de aproximativ 10 miliarde de dolari.
În 1980, Ceaușescu a hotărât rambursarea rapidă a creditelor. Economia națională a fost orientată spre export, pentru a obține valută forte necesară plății datoriilor, în timp ce românilor le-au fost impuse măsuri severe de austeritate.
Rezervele de carne erau exportate, iar românii trebuiau să se mulțumească cu resturile. Condițiile de viață s-au înrăutățit constant, iar teama de regim devenise o boală națională din cauza telefoanelor ascultate și a legiunilor de informatori din slujba Securității.
„Minciuna sfruntată devine adevărul național. Astfel, într-un tur al orașului, ghidul de hotel, când vede cozile de oameni din fața magazinelor, are o explicație: De fapt nu există lipsuri de nimic, Uneori există doar probleme de aprovizionare”, nota jurnalistul.
Românii încercau să supraviețuiască din bișniță, iar alături de valută, cafeaua și țigările erau cele mai traficate produse.
„Fixația pe țigările Kent rămâne unul dintre misterele economice bizare ale României. Nici românii, nici o purtătoare de cuvânt a companiei care a produs cândva Kent nu au putut explica cum sau când a început toată povestea. Dar, din moment ce românilor le este interzis să dețină valută, țigările Kent au devenit un substitut pentru bani. Unii oameni chiar le fumează, deși acest lucru este un semn de avantaj ostentativ, cam ca și cum ai aprinde trabucuri cu bancnote”, adăuga jurnalistul.
În termeni practici, un cartuș de Kent putea cumpăra o proteză dentară, putea asigura o programare la un medic important sau o prostituată de hotel. Douăzeci de cartușe puteau aduce o persoană în fața listei de așteptare pentru cumpărarea unui televizor color, iar două sau trei pachete oferite la ușa din spate a unui restaurant puteau asigura o lună de carne.
„Un singur pachet, fluturat la marginea trotuarului, va stârni încăierări între taximetriști. O singură țigară este un bacșiș rezonabil pentru un chelner iute”, adăuga Charles T. Powers.
În spatele barului unui hotel, cartușele de Kent erau stivuite în piramide, observa acesta, ca teancurile de bani din cazinourile din Las Vegas, sugerând bogăție, bunăstare și mult noroc.
„Dar prezența lor este o recunoaștere nerostită a situației disperate a României: aceste țigări sunt cumpărate de străini și împărțite oamenilor, un fel de unsoare necesară pentru mecanismul care scârțâie”, concluziona jurnalistul.
Se încarcă comentariile...
