Pactul împotriva libertății: țarul, baroneasa-guru și planul de a conduce Europa de la Sankt Petersburg

Acum mai bine de două secole, la inițiativa Rusiei, în Europa lua naștere o alianță bazată pe misticism și conservatorism, care urmărea să înăbușe progresul inevitabil al lumii moderne, dar și mișcările de independență ale popoarelor europene. Practic, țarul Rusiei voia întoarcerea la absolutism.

Congresul de la Viena Foto: britannica.com

În anul 1813, steaua lui Napoleon Bonaparte începuse să apună. După ce răvășise întreg continentul și clădise unul dintre cele mai puternice, dar și mai efemere imperii ale lumii moderne, generalul de origine corsicană a fost înfrânt la Leipzig de o puternică coaliție monarhică formată din Rusia, Prusia, Austria și Suedia, finanțată de Marea Britanie. Confruntarea a rămas cunoscută în istorie drept „bătălia națiunilor”. Aliații au invadat Franța, iar în 1814 Napoleon a fost exilat pe insula Elba. În toamna aceluiași an, marile puteri învingătoare s-au reunit la Viena pentru a redesena harta Europei post-napoleoniene. De fapt, voiau să refacă prestigiul monarhiilor absolutiste și să șteargă memoria Revoluției Franceze, ale cărei idei Bonaparte le purtase prin toată Europa.

În plin congres, Napoleon avea să le dea din nou emoții suveranilor europeni: a evadat de pe Elba, s-a întors în Franța și a pornit spre bătălia finală. La Waterloo, la doar nouă zile după semnarea actului final al Congresului de la Viena, a fost învins din nou. De această dată, povestea corsicanului s-a încheiat definitiv. Mai mult, la inițiativa Rusiei a luat naștere o alianță conservatoare și mistico-religioasă, menită să înăbușe orice mișcare democratică sau de independență națională din Europa. Membrii ei voiau ca totul să se întoarcă la vremurile absolutismului. Ba mai mult, țarul visa să întemeieze o confederație europeană condusă de Rusia. Alianța este considerată adesea una dintre primele încercări de securitate colectivă la scară europeană.

Congresul „dansatorilor” și o Europă la cheremul regilor și împăraților

Congresul de la Viena s-a desfășurat pe parcursul a aproape un an: a început în toamna lui 1814 și s-a încheiat în vara lui 1815. A fost poreclit, ironic, „congresul dansatorilor”, fiindcă lucrările sale au fost condimentate din plin cu baluri și petreceri. Cel mai probabil, s-a dansat, s-a mâncat și s-a băut mai mult decât s-a discutat oficial. „Le Congrès danse beaucoup, mais il ne marche pas” („Congresul dansează mult, dar nu înaintează”), glumea prințul de Ligne, un diplomat bătrân și hâtru. În realitate, negocierile au avut loc mai ales informal. În loc să se întâlnească în ședințe oficiale rigide, marii diplomați ai Europei, precum Metternich sau Talleyrand, preferau să negocieze direct la baluri. Deciziile cruciale privind reîmpărțirea hărții Europei după căderea lui Napoleon se luau la un pahar de șampanie, în timpul unui vals sau în saloanele private din spatele scenelor festive.

Practic, scopul principal al Congresului de la Viena a fost restaurarea ordinii conservatoare și a monarhiilor absolutiste, alături de crearea unui „concert european” menit să prevină apariția unei noi puteri hegemonice precum Franța napoleoniană. Lucrările au fost prezidate de cancelarul austriac Klemens von Metternich, în calitate de gazdă, însă roluri-cheie au avut și țarul Alexandru I al Rusiei, lordul Castlereagh (Marea Britanie), prințul Hardenberg (Prusia) și abilul diplomat francez Talleyrand, care a reușit să atenueze sancțiunile impuse Franței învinse. Cabinetul britanic și diplomații conduși de Castlereagh credeau în continuare în formula „echilibrului puterii”.

Marea Britanie considera esențial ca Franța să nu mai cunoască o renaștere militară, iar noua ordine europeană să îi întărească statutul de mare putere maritimă și colonială. La rândul lor, monarhii absolutiști, precum cei ai Rusiei și Austriei, voiau să înăbușe toate ideile revoluționare și de progres democratic aduse în Europa de Revoluția Franceză.

„Aceasta este o nouă Europă care se va naște din cenușa marelui Imperiu”, se afirma la Congresul de la Viena. Ministrul britanic Castlereagh susținea că un „concert al monarhiilor europene” reprezintă „singura lor asigurare contra tăciunilor aprinși ai Revoluției, care existau mai mult sau mai puțin în fiecare stat din Europa; iar adevărata înțelepciune constă în a ține sub control micile controverse ale vremurilor obișnuite și în a sprijini împreună principiile stabilite ale ordinii sociale”. Pe scurt, marile puteri învingătoare și-au împărțit Europa în sfere de influență și și-au luat partea din teritoriile și provinciile dorite. Toate au ieșit câștigate, inclusiv Imperiul Habsburgic, care avea să se dovedească însă un uriaș cu picioare de lut.

Planurile Rusiei și visul unei confederații europene controlate de țar

Imperiul Rus a fost cel mai activ la congres, mai ales prin vocea țarului Alexandru I. Acesta era un suveran paradoxal, o combinație de idei liberale și conservatorism absolutist. Acordase Poloniei o constituție în 1815, sprijinise monarhia constituțională din Franța și avea printre cei mai apropiați consilieri un patriot polonez, prințul Adam Czartoryski. În același timp, era un om mistic, puternic influențat de baroneasa Julie von Krüdener, scriitoare, mistică și vizionară din provinciile baltice, care i-a devenit îndrumător spiritual. Era un fel de guru al începutului de secol XIX. În 1815, după căderea lui Napoleon, Alexandru I a trecut printr-o profundă criză spirituală și de vinovăție. Baroneasa von Krüdener i-a devenit confidentă apropiată și l-a convins că el este alesul divinității pentru a aduce pacea creștină în Europa.

Tocmai de aceea, Alexandru I venise cu idei originale, care îi băgaseră însă în sperieți pe reprezentanții multor state. Printre altele, țarul și-a exprimat viziunea unei federații europene în care să domnească pacea, buna înțelegere și prosperitatea economică. Numai că, în această federație, deciziile majore de securitate și arbitrajul politic i-ar fi revenit Rusiei. Evident, Marea Britanie și Imperiul Austriac s-au opus vehement ideii. Castlereagh susținea în mod deosebit „concertul european”, adică un sistem bazat pe echilibrul de forțe, menit tocmai să împiedice orice superputere a vremii, fie ea Franța sau Rusia, să domine continentul.

O alianță împotriva progresului și a democrației

Țarul era însă plin de planuri privind reconfigurarea Europei și, mai ales, protejarea monarhiilor absolutiste. Așa s-a născut ideea unei alianțe defensive între marile puteri monarhice, care să mențină ordinea stabilită în Europa. Iar menținerea ordinii însemna înăbușirea oricărei mișcări de independență sau revoluții democratice. Alianța a primit numele de Sfânta Alianță, fiindcă pornise de la o idee mistică, revelată lui Alexandru I, se pare, de aceeași baroneasă von Krüdener. Pe scurt, era o alianță a suveranilor de drept divin, cu scopul declarat de a apăra ordinea stabilită la Congresul de la Viena și de a opri mișcările revoluționare și liberale din Europa. Se sprijinea pe principii creștine și funcționa mai degrabă ca o declarație de solidaritate și ajutor reciproc între monarhi decât ca un tratat cu obligații precise. Textul, redactat de Alexandru I, a fost semnat și de împăratul Francisc I al Austriei și de regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.

Sfânta Alianță a fost însă criticată de alți oameni politici ai vremii. Lordul Castlereagh o considera „o mostră de misticism sublim și absurditate” și a refuzat ca prințul regent al Marii Britanii să adere. La rândul său, revoluționarul italian Giuseppe Mazzini spunea că, prin Sfânta Alianță, „stăpânii lumii s-au unit împotriva viitorului”. „Sfânta Alianță, un tratat elaborat de Alexandru I, împăratul Rusiei, și semnat de acesta împreună cu monarhii Austriei și Prusiei în septembrie 1815, este recunoscută în principal drept o încercare reacționară de a împiedica desfășurarea inevitabilă a progresului în politica europeană la începutul secolului al XIX-lea. (...) În viziunea lui Mazzini, Sfânta Alianță îi cuprindea pe toți cei care se alăturaseră împăratului Rusiei în eforturile sale «de a împiedica progresul și de a-i proteja pe asupritori». Prin «progres» se înțelegea aici crearea unor state-națiune democratice, un viitor despre care Mazzini promitea că va veni, mai devreme sau mai târziu”, scrie Seungeun Lee în „Rethinking the Holy Alliance”, lucrare realizată la Universitatea St Andrews.

Sfânta Alianță poate fi privită ca una dintre primele structuri internaționale de securitate și menținere a păcii din Europa, dar, spre deosebire de organismele moderne cu rol similar, avea un pronunțat caracter contrarevoluționar și absolutist. Pe scurt, a fost un pact de „asistență mutuală între monarhi”, conceput pentru a înăbuși orice mișcare liberală, națională sau revoluționară care ar fi putut pune în pericol ordinea conservatoare. Majoritatea monarhiilor europene au aderat. În practică, spiritul Sfintei Alianțe s-a tradus prin intervenții militare în Italia (1820–1821) și în Spania (1823), pentru a înăbuși revoltele împotriva monarhilor. În Germania, după agitațiile studențești începute în 1817, Decretele de la Karlsbad (1819) au impus cenzura presei și controlul strict al universităților, iar în 1830–1831 Rusia a zdrobit insurecția din Polonia. Alianța a fost slăbită de valurile revoluționare din 1830 și 1848–1849, iar lovitura finală i-a fost dată de Războiul Crimeii (1853–1856), care a rupt solidaritatea politico-militară dintre Rusia și Austria.