Momentul în care tinerii României au spus nu dictaturii. Adevărul pe care comuniștii doreau să-l țină ascuns despre ridicarea la luptă a studenților

În ciuda propagandei comuniste, care prezenta doar români fericiți de „realizările” socialismului, mulți oameni erau foarte nemulțumiți. Unii au avut curajul să se ridice fățiș și organizat în fața regimului, în ciuda represaliilor crunte la care au fost supuși ei și familiile lor.

Manifestație în perioada comunistă, pro-socialistă Foto: Fototeca online a comunismului românesc

Propaganda Partidului Comunist Român prezenta pe toate canalele media dedicate regimului doar imagini cu români fericiți. Muncitori care lucrau cu zâmbetul pe buze, șefi și ingineri care-și băteau mulțumiți pe spate angajații într-o atmosferă prietenoasă, țărani care încărcau glumind și râzând camioane întregi cu fructe și legume, precum și părinți și copii fericiți. Toată lumea învăța cu sârg, toți erau bucuroși și fericiți cu ceea ce aveau și peste tot era liniște, pace și bunăstare. Aceasta este imaginea idealistă proiectată de partidul comunist privind realitățile din România socialistă. Cu astfel de imagini și mesaje spălau pe creier un întreg popor. Ba chiar propaganda comunistă a anilor 1947–1989 își face efectul și astăzi, destui români fiind convinși că era bine în comunism și că lumea era fericită. Realitatea istorică, desprinsă din mărturii, documente și chiar imagini, contrazice flagrant propaganda. Pentru cei care au îndurat regimul comunist din plin, o realitate ca cea descrisă mai sus pare doar o deformare schizoidă a unei lumi întunecate.

Mulți români, mai ales din rândul intelectualilor, al țăranilor gospodari, al celor care dețineau mici afaceri înainte de 1947, au trăit un adevărat iad. Iar faptul că mulți nu au dus-o bine în comunism, ba chiar erau revoltați de regimul instaurat de „tovarăși”, este reflectat inclusiv de revoltele studențești care au avut loc de-a lungul perioadei comuniste. Studenții aveau spirit critic și, pe de altă parte, dețineau acel idealism specific vârstei care-i făcea să nu se gândească prea mult la consecințe. Deși au fost mușamalizate și trecute cu vederea, revoltele studențești, deși puțin cunoscute astăzi, au rămas în memoria documentelor, dar și a celor care au trăit acele vremuri.

Ungurii au dat tonul, studenții români le-au urmat exemplul

Socialismul s-a instaurat în România în anul 1947. Ca și în alte țări aflate sub Cortina de Fier, comunismul a fost un regim ilegitim, fiind impus la presiunea URSS, prin prezența Armatei Roșii, prin agenții formați de sovietici și prin alegeri trucate. În unele țări, precum Ungaria sau Polonia, populația s-a revoltat încă de la început. De exemplu, în Polonia, revoltele populare au dus la înlăturarea oamenilor puși de URSS și la impunerea propriului lider. Inspirați de modelul polonez, studenții unguri au creat propria lor mișcare la 16 octombrie 1956. Au refuzat să mai facă parte din Uniunea Studenților Comuniști și au constituit propriul lor organism. Mișcările studențești au provocat o adevărată revoluție în Ungaria. Sute de mii de unguri au cerut demisia guvernului comunist și au protestat pe străzi în majoritatea orașelor. În baza Tratatului de la Varșovia, constituit în 1955, Armata Roșie a intervenit brutal în Ungaria și a distrus centrele de rezistență.

În România, rezistența anticomunistă a îmbrăcat mai multe forme. Cea mai cunoscută este cea a partizanilor din munți. Majoritatea populației, de voie, de nevoie, a acceptat instaurarea noului regim. Teroarea anilor '50 a făcut ca mulți români să se supună necondiționat noilor stăpâni ai țării. O altă parte a fost cointeresată de regimul comunist, care le-a dat un prilej bun de a se răzbuna pe toți cei ce le greșiseră cândva sau a căror avere o râvneau. Studenții români au primit însă un puternic imbold din partea mișcărilor de stradă din Polonia și Ungaria. Așa că au început să ridice vocea și să-și manifeste tot mai fățiș nemulțumirile.

„La Universitatea C.I. Parhon a fost prins studentul Mustață Constantin, din anul I al Facultății de Științe Juridice, cursul fără frecvență, scriind pe perete o inscripție instigatoare cu următorul conținut: »Studenții cehoslovaci sunt în grevă împotriva comunismului, studenții români ce așteaptă?«”, se arată într-o notă informativă a Securității din acea perioadă.

Totodată, în primăvara lui 1956, studenții începuseră să-și manifeste tot mai deschis nemulțumirile. Având în vedere evenimentele din Ungaria, autoritățile comuniste din România au început să monitorizeze mai atent zonele universitare, dar totodată doreau să „adoarmă” nemulțumirile studenților prin îmbunătățirea vieții acestora și a condițiilor de studiu. Printre altele, le-au fost promise spații de cazare mai bune în campusuri, condiții mai bune de studiu, activități culturale și sportive. Măsurile nu au avut efectul scontat. Întorși din vacanță, studenții români s-au solidarizat fantastic și au început să protesteze.

„Începând cu luna septembrie, s-au desfășurat mai multe adunări în facultăți unde studenții și-au exprimat în mod deschis nemulțumirile. (...) Într-o informare a Ministerului Afacerilor Interne către Biroul Politic al CC al PMR, din octombrie 1956, erau semnalate mai multe cazuri de studenți bucureșteni care »făceau agitație«, iar într-un alt raport erau menționate cazurile altor studenți bucureșteni care își îndemnau colegii la solidarizare cu studenții polonezi și cehi, dar și la acțiuni care să ducă la schimbarea guvernului”, se arată în „Raportul Tismăneanu”.

Din Timișoara în toată țara: „Afară cu rușii din țară!”

La început, studenții au tatonat terenul și au început să abordeze cu autoritățile diferite teme, la derută. Se întrebau, de exemplu, de ce nu este retrocedată Basarabia, de ce se vinde pâinea pe cartelă într-o țară agricolă, de ce se cumpără vin artificial din Bulgaria sau de ce nu există pește pe piață. Practic, studenții au testat dorința de negociere a autorităților.

Pe 27 octombrie, revolta a izbucnit fățiș la Timișoara, exact în același oraș în care va începe și Revoluția din 1989. Studenții de la Politehnică au scos efectiv tinerii în stradă. Pe 30 octombrie, autoritățile comuniste au venit la negocieri. Acestea s-au purtat în cantina de la Politehnică și la ele au luat parte peste 3.000 de studenți. Era un act de curaj uriaș, mai ales în anii '50, perioada de maximă represiune a regimului comunist. Aceștia le-au transmis lui Ilie Verdeț și lui Petre Lupu, reprezentanții guvernului comunist, că nu mai vor trupe rusești în țară. În plus, au solicitat oprirea colectivizării forțate, scoaterea limbii ruse și a orelor de marxism din programă, încetarea sărăcirii populației, dar și interdicția folosirii deținuților politici la munci silnice. Totul s-a încheiat cu strigătele în cor ale studenților: „Vrem libertate” și „Afară cu rușii din țară”.

Văzând numărul foarte mare de studenți ieșiți la proteste, Verdeț și Lupu le-au promis că le vor transmite doleanțele secretarului general, adică lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Vestea protestelor s-a răspândit cu viteza fulgerului în toată țara, chiar dacă activiștii partidului au încercat să blocheze canalele de comunicare. Proteste au avut loc la universitățile din Cluj, Târgu Mureș, Iași și București. În Capitală, studenții s-au mobilizat la începutul lunii noiembrie în Piața Universității. Erau mai ales studenți de la Medicină, Filologie, Drept, Politehnică, Arhitectură, Teatru.

De pe 28 octombrie 1956, începuse să emită un post de radio considerat „subversiv” de autoritățile comuniste. Se intitula „România viitoare. Vocea rezistenței”. Nu se știa unde era localizat; unii credeau că era în Iugoslavia, pus pe picioare de dizidenți fugiți peste Dunăre. Principalele revendicări exprimate la radio erau îndepărtarea staliniștilor din România și înapoierea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Situația era gravă, iar comuniștii au sesizat acest lucru. Oamenii îi opreau pe studenți și îi întrebau ce se întâmplă; unii se raliau protestelor. În plus, octombrie era luna „prieteniei sovieto-române”, iar în marile orașe se scanda împotriva rușilor.

Peste 2.000 de arestări, exmatriculări și vieți distruse

Studenții au plătit scump curajul. Revolta a venit într-un moment în care populația de rând era fie prea înfricoșată de epurările anilor '50, fie cointeresată de „tovarăși”, iar revolta studenților nu a avut adeziunea populației decât în foarte mică măsură. La București, de exemplu, studenții au fost lăsați singuri. Securitatea a identificat imediat liderii și i-a arestat. La Timișoara, pe protestatari i-a băgat în camioane și i-a dus în afara orașului, i-a anchetat brutal, cum numai securiștii știau. A urmat un regim crunt de epurare a tuturor studenților implicați într-un fel sau altul. Au fost arestați, condamnați, băgați în pușcării, bătuți și exmatriculați.

„Oficialitățile prezente le-au promis studenților că vor transmite la București toate cerințele lor și că le vor da un răspuns, însă în momentul încheierii adunării, participanții au fost reținuți de către forțele militare care înconjuraseră între timp campusul și au fost transportați la o unitate militară de lângă Timișoara, la Becicherecul Mic, unde au fost încarcerați pentru câteva zile. Circa 900 dintre cei 2.000 de studenți arestați au fost supuși anchetelor Securității. Organele represive au trecut la o triere a studenților pentru depistarea celor care se evidențiaseră în timpul discuțiilor, restul fiind eliberați după câteva zile. Liderii protestului au fost duși direct la sediul Securității din Timișoara și supuși anchetelor”, se arată în Raportul Tismăneanu.

Nicolae Ceaușescu a fost unul dintre cei mai zeloși coordonatori ai represaliilor. „Studenții au fost etichetați ca »elemente reacționare, fii ai foștilor exploatatori și membri ai partidelor burghezo-moșierești, avocați, comercianți, foști ofițeri și preoți« care au trecut la »acțiuni contrarevoluționare intenționând ca prin acte de teroare și crime... să creeze dezordine și să lovească în statul nostru democrat popular«”, se arată în raportul menționat. Au fost capi ai revoltelor care au fost condamnați la ani grei de pușcărie. Nicolae Labiș sau Paul Goma și-au văzut carierele distruse.

„Colinda” din 1968

Evident, revoltele studențești din 1956 au fost cele mai importante, mai ales prin amploare. Au mai existat însă încă două mișcări studențești îndreptate fățiș contra regimului. Este vorba, în primul rând, despre cea din 1968. Ca și în cazul evenimentelor din 1956, și în 1968 studenții au fost inspirați de proteste din Occident. În primăvara acelui an s-au revoltat americanii, dar și studenții din Franța, Belgia și Mexic. În plus, invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice a completat tabloul unei situații încordate la nivel mondial. Studenții români erau nemulțumiți de faptul că vacanțele de Crăciun le fuseseră anulate, în sensul că această sărbătoare populară devenise zi de lucru, adică se organizau cursuri.

În semn de protest, grupuri mari de studenți de la căminele Institutului Politehnic au plecat efectiv să colinde pe străzi. Doreau să ajungă în fața Ambasadei Americane și, deja pe drum, se striga „Libertate” și „Libertate pentru studenți”. Imediat, acțiunea a fost catalogată drept „huliganică” și „coordonată de agenturi străine”, în spiritul comunist. Vârful de lance al represaliilor a fost Ion Iliescu, așa cum fusese Ceaușescu cu mai bine de un deceniu în urmă. Iliescu mărturisea că mulți studenți au fost închiși în camere pentru a nu protesta. Alții au fost imediat blocați de Securitate.

„Vrem lumină”

Cea de-a treia mișcare studențească importantă a avut loc în 1987 și a prefigurat Revoluția din 1989. Era semnalul că lumea era tot mai sătulă și nu se mai temea — sau cel puțin nu-i mai păsa atât de mult de consecințe din cauza condițiilor grele de viață. La sfârșitul anilor '80, populația era exasperată, ținută la cozi, primea lumină și căldură cu porția, apa așijderea. Viața în căminele studențești era grea, iar cei din Iași se săturaseră. Sute de studenți au ieșit spontan în stradă, antrenând alți și alți protestatari ca într-un tăvălug.

Totul a pornit de la fetele din campusul studențesc Pușkin. Studentele se întorseseră de acasă și au găsit aceleași condiții mizere: fără curent, apă caldă și căldură. Așa că fetele din trei cămine au plecat pe străzi într-o mișcare de protest. Au ieșit tot mai mulți băieți; în total, peste 800 de studenți au mărșăluit până în fața Județenei de Partid. Pe drum, scandau „Vrem lumină să-nvățăm și apă să ne spălăm”. Speriați de faptul că populația, și așa sătulă de lipsuri, s-ar putea coaliza, comuniștii au dat drumul la apă caldă și căldură în cămine — cel puțin în zilele acelea, cât să calmeze spiritele.