Iadul din iarna lui 1943: „Am mâncat carne de cal, de la caii înghețați de ger. Am dezbrăcat un soldat rus mort căruia i-am luat pufoaica, pantalonii și un cojocel“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În urmă cu opt decenii, Divizia 2 Munte care se retrăgea de pe frontul de est a avut de îndurat temperaturi de minus 40 de grade Celsius, dar și foamete și păduchi.

Al Doilea Război Mondial Sursa Facebook A. D.
Al Doilea Război Mondial Sursa Facebook A. D.

Istoricul militar Alesandru Duțu a publicat informații din jurnalele de pe front ale ostașilor români pe care iarna anului 1943 i-a prins în Caucaz și Stalingrad.

La 13 ianuarie 1943, retragerea Diviziei 2 munte (în cadrul Grupului general ,,Auleb”), din zona Alagir, Ordjonikidze, pe itinerariul Digora – valea Baksan – Nevinominsk, s-a făcut în condiții extraordinar de grele din cauza repetatelor atacuri ale inamicului, cât și a terenului muntos, drumurilor înzăpezite și gerului năprasnic, de până la minus 40 grade Celsius, unii conductori de atelaje murind înghețați, împreună cu caii lor. Terenul a avantajat, totuşi, pe apărători, limitând posibilitățile de manevră ale inamicului, extraordinar de grele, spune istoricul Alesandru Duțu.

„Zăpada acoperă tot ca o mare albă“

,,Pe acel ger, vânt și ceaţă, se consemna jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte, am mărșăluit toată noaptea 50 km, fără popas și fără să întâlnim vreun sat în drum. Dimineaţa se face un mic popas în jurul unei clăi de fân, în mijlocul câmpului căreia i se dă foc și ostașii își dezgheaţă picioarele și conservele ca să îmbuce ceva. Pâinea este îngheţată ca piatra. Terenul este lipsit completamente de puncte de reper. Zăpada acoperă tot ca o mare albă. Nu se cunosc nici drumurile. O coloană trasată de coloană peste câteva minute este nivelată de groaznicul viscol ce a pornit. Nu se vede nimic în zare. Nori de zăpadă prin aer. Vântul este așa de puternic încât răstoarnă omul și calul. Trebuie să faci eforturi ca să te poţi menţine pe picioare. Faţa trebuie neapărat acoperită. Ochii se pot deschide din când în când. Nu există haină care să oprească pătrunderea vântului până la piele. Adesea vântul te îneacă. Nimeni nu vorbește. Coloană complet mută. Ne înţelegem prin semne”.

„La trecerea peste Kuban (la Nevinominsk – n.n.) – își amintea peste ani și fostul locotenent Ion Cojocaru, comandant de baterie în Divizionul 5 tunuri munte –, ne-a prins un crivăț așa de puternic, încât răsturna căruțele și camioanele neîncărcate bine și neasigurate. Oamenii mai slabi erau și ei dați jos de vânt și unii dintre ei nu se mai puteau ridica. Una din trecerile peste Kuban se făcea pe un pod de cale ferată, fără balustrade și cu șinele luate. Mulți oameni, luați de câte un vârtej al crivățului, erau aruncați în apă, unde-și găseau mormântul. O altă trecere era la Cerkesk. Viscolul reducea vizibilitatea la zero, iar în oraș au pătruns odată cu românii și rușii; când s-a mai luminat puțin a început măcelul... Ne retrăgeam cu greu; crivățul a încetat după vreo săptămână, dar frigul a rămas. Eram încercuiți mereu și cu mare greutate germanii ne despresurau; muniția, alimentele și furajele veneau anevoie și puține. Răbdam de foame și de frig și făceam economie de proiectile; vânătorii de munte se împuținau mereu... După frig și zăpezi au început ploile și noroaiele. Obuzierele se înfundau în noroi până la butucul roților, caii până în genunchi și oamenii până la glezne; mersul devenea un chin. Oamenii împingeau obuzierele să ajute caii slăbiți, iar de multe ori o ploaie subțire și rece străbătea totul. Descrierea chinurilor noastre era demnă de pana unui Dante”.

Viitorul general de brigadă (r.) Nicolae Micu mărturisea că iarna le-a pus probleme mai grele decât armata sovietică. „Au început să apară degerăturile, care au necesitat amputări de degete, mai ales la picioare. Medicamentele, alifiile cu camfor pentru preîntâmpinarea degerăturilor erau insuficiente și se primeau în mod neregulat. Deși primisem ceva echipament de iarnă (fulare, mănuși, ciorapi, basc-montagne), acestea nu satisfăceau nici pe departe nevoile. Condițiile extrem de grele, în retragere, pentru igiena corporală, au făcut să apară păduchii de corp care infestau echipamentele ostașilor; din fericire ei n-au fost purtătorii agentului patogen al tifosului exantematic care în primul război mondial făcuse mari ravagii în rândul trupelor luptătoare. A apărut și râia“.

„Orașul Stalingrad era numai ruine“

„Era o iarnă cumplită în luna decembrie 1942 și ianuarie 1943 – rememora peste ani fostul sergent Iosif Vădan din Regimentul 40 artilerie. Unii ostași au murit din cauza frigului și a lipsei de îmbrăcăminte și hrană. Aprovizionările nu se puteau face decât pe calea aerului. În această situație nu mi-e rușine să spun că am mâncat carne de cal, de la caii și ei înghețați de ger. Pentru a mă salva de la moarte am dezbrăcat un soldat rus mort căruia i-am luat pufoaica, pantalonii vătuiți și un cojocel. În fiecare noapte inamicul ataca pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine. Sufla un crivăț cu zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români așteptau resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă aflam, cu alți camarazi, într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de pușcași-mitraliori sovietici, apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm. Altă soluție nu aveam decât doar moartea“.

Magazin

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite