George Topîrceanu, prizonier la bulgari: „Niciodată n-am simțit mai adânc că omul e mai rău decât fiara”

În 1916, când România a intrat în război după doi ani de neutralitate, George Topîrceanu debuta editorial cu două volume: „Balade vesele“ și „Parodii originale“. Viitorul însă avea să-l ducă departe de casă, direct pe frontul de la Turtucaia, iar versurilor sale de dragoste li s-au adăugat amintiri din tranșee.

George Topîrceanu, soldat și prizonier în Marele Război. Foto: Wikipedia

Tot ce-a pătimit pe front și apoi în prizonierat a pus apoi pe hârtie, iar aceste scrieri au făcut istorie: „Amintiri din luptele de la Turtucaia“, „În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare“ și „Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate“.

Dar ce reprezenta capul de pod de la Turtucaia pe care și el trebuia să-l apere? De ce țara noastră dislocase acolo o armată? Topîrceanu spune că această redută „avea forma unui larg semicerc sprijinit pe Dunăre, apărat firav cu lucrări defensive şi dotat cu tunuri grele ale căror turele nu se terminaseră de instalat. 30 de artilerişti şi câteva regimente de infanterişti formate, în majoritate, din rezervişti trecuţi de prima vârstă fuseseră mobilizate aici. Cu ţărani români aduşi de peste Dunăre şi cu turci adunaţi din satele bulgăreşti se încerca grăbit, zi şi noapte, finalizarea acum a amenajărilor genistice începute cu mult înainte de izbucnirea războiului“. Nici soldații nu păreau să fie urmași de-ai lui Hercule, ci simpli țărani îmbrăcați în haine grele, cu mult diferite față de cele de la defilări. „Erau mai ales țărani de prin județele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiți dintre toți. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea «ostașului român», de acum și de pe vremuri, așa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă și, mai cu seamă, galeriile tragice ale istoriei noastre naționale, atât de aspră și de eroică“.

Ultima noapte de pace, prima zi de război

În așteptarea bătăliei, soldații trăiau: pescuiau, se îmbăiau în apa rece a Dunării. La un moment dat, în noapte s-a auzit primul foc de tun. Era semnul că războiul începuse. „Și desigur, în aceeași clipă, el a răsunat la fel în sufletele celor câteva mii de oameni care, înfundați prin tranșee, înconjurau cu șirul lor subțire orășelul murdar, ghemuit ca un pui de găină pe malul Dunării“, retrăia el acele momente. Primul atac a fost înspre Daidîr. La ei era încă pace, era liniștea dinaintea furtunii. Departe, ardeau două sate. Nimeni nu putea să doarmă.

Turtucaia, locul de tristă amintire pentru români Foto: Arhivă

A doua zi, ardea și satul de lângă ei. „Spre seară, comandantul companiei de infanterie primește ordin să dea foc satului de lângă noi“. Viața tihnită din sânul fiecărei familii dispare. Focul cuprinde casă după casă, umbrele pornesc spre marginea satului, lăsând în urmă scrum stins cu lacrimile lor. Acum ulițele sunt pustii, nu se mai aude nici un glas, prin curți nu se mai vede nici o mișcare. Focul singur își mistuie prada în liniște. Într-un târziu, locotenentul se întoarce spre mine: «Mare ticăloșie e războiul!»... șoptește el, cu vocea sugrumată“, scria Topîrceanu. Dar războiul nu își arătase încă fața hidoasă.

După primul asalt, a realizat că lupta e în toi, deși de jur-împrejur nu se zărea niciun om. „Dacă n-ar fi urletul acesta neîntrerupt al artileriei, te-ai crede în mijlocul unor imașuri pustii, luminate puternic de soare... Dar oamenii sunt ascunși ca râmele în pământ. De acolo se pândesc unii pe alții, de acolo își trimit prin văzduh focul ucigător. Războiul modern! Stai în tranșee cu brațele încrucișate și cu spatele încovoiat, cât timp durează «pregătirea» și aștepți, fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o mașină, azvârlită de altă mașină! Oamenii se bat cu mașinile – e o concurență de răbdare“, scria el.

Scapă cine poate

În acea zi, șapte redute au căzut în mâinile dușmanilor. De-a lungul Dunării, ca un furnicar, un amestec de soldați şi de cai se îndrepta spre Turtucaia. „Bulgarii sunt colea, deasupra malului, îmi răspundeau unii. Ne-au prăpădit cu tunurile...“, anunțau oamenii. Alții anunțau că „Ofițerii au fugit și ne-au lăsat singuri...“. În lupta pentru supraviețuire, soldații români s-au împins sălbatic pentru a-și face loc pe bac pentru a trece Dunărea. „Era un țipăt sfâșietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputință de a se apăra. Și îmbulzeala sporea întruna, cu cei de pe alături; se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalți, se rostogoleau, și dădeau iarăși năvală, cu fețele schimonosite de încrustarea aceluiași gând, și stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preț, să-și apuce un loc pe puntea vasului. Rezemat de o căruță, priveam încremenit. Niciodată n-am simțit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara“.

Definitiv părăsiți pe malul bulgăresc, Topîrceanu a luat o armă aruncată pe nisip, și-a umplut sacul cu câteva cartușe și a pornit cu primul val de oameni la deal, prin viile și livezile de deasupra malului. Înțelegând că au fost abandonați, a încercat și el să treacă Dunărea pe două snopuri de nuiele. Cu eforturi supraomeneşti, când a ajuns aproape de celălalt mal, doi militari români au început să tragă asupra sa. Cu o vâslă improvizată dintr-o bucată mică de scândură a vrut să se întoarcă, dar nu a mai putut. Curentul era mai puternic. Cu ultimele puteri s-a lăsat în voia valurilor care l-au dus înapoi spre malul bulgăresc.

„Ptiu, rumanski!“

Revenit pe faleza nisipoasă, a asistat la scene de coșmar. Unii continuau să se arunce în apă pe plute improvizate sau pe buşteni, răniţii strigau în zadar după ajutor. Un ofiţer şi-a împărţit banii soldaţilor după care şi-a tras un glonț în cap. „Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gură mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămada albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt: «Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se varsă»... Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăienjenească“.

Imagini din Marele Război Foto: MMN

Când bulgarii au ajuns lângă ei, de pe malul apei au început să se ridice bețe cu cârpe albe, semn că se predau. Topîrceanu s-a gândit o clipă la sinucidere, dar nu a putut să-și ducă gândul până la capăt. Un soldat bulgar i-a făcut semn cu şapca să se prezinte la el. Și-a tras pe furiș o pereche de pantaloni soldăţeşti şi capela unui mort, și s-a ascuns în grosul masei de prizonieri.

Sub arșița verii, mai mult morți decât vii, prizonierii au pornit într-un marș spre niciunde. Cine nu putea ţine pasul era ucis şi cadavrul rămânea în urmă. Au avut de înfruntat arșița verii, foamea, setea, dar și ura localnicilor, când oamenii dintr-un sat, înarmați cu topoare şi coase, au ieșit să-i omoare pe români. „La un colţ de stradă, o bulgarcă scurtă, groasă, roşie şi lată la obraz, ne împroaşcă de pe marginea trotuarului cu ocări, arătându-şi dosul: «Ptiu, rumanski!... Na!... Ptiu, rumanski!»“. Santinelele i-au scăpat însă de o moarte crudă. Ajungând pe lângă tranșeele românești săpate în afara Turtucaiei, le-a apărut un câmp plin de cadavre și răniți în agonie, întrucât bulgarii și-au salvat doar răniții lor, românii fiind lăsați să moară cu zile. Topîrceanu, pe furiș, a smuls bidonul de apă de la brâul unui român mort. Așa a mai supraviețuit o perioadă. Primul colț de pâine neagră l-au primit după patru zile.

În Macedonia

Pe drum, Topîrceanu a intrat în discuţie cu un gardian, profesor de franceză în vreme de pace, care i-a mărturisit că ţara lui, sărăcită de război, nu se aştepta şi deci nu era pregătită să aibă atâţia prizonieri. „De unde atâtea mii de pâini în aşa scurtă vreme?“, se întreba el. Tot el l-a sfătuit pe român să se amestece în grupul soldaților, și așa, la următoarea oprire, la Razgrad, prizonierii au fost triaţi, iar coloana din care făcea parte s-a îndreptat spre Sofia. Aici, au rămas meseriașii, însă cum el nu știa niciuna, a plecat mai departe, către Macedonia, fiind internat într-un lagăr unde erau prizonieri de toate naţiile – românii au fost primiți, temporar, în bordeiele sârbilor. Nu a durat mult, căci aceștia s-au revoltat după ce le dispăruseră bunuri de tot felul. Așa se face că românii au fost cazați separat, dar cu toții munceau la o cale ferată prin munți. În puținul timp liber, Topîrceanu s-a apucat să înveţe bulgăreşte şi să studieze folclorul local.

Când calea ferată a fost gata, o parte din prizonierii români au fost trimişi pe muntele Pirin Planina, la diverse puncte de lucru. Topîrceanu a ajuns tocmai în vârf, şi alături de alți prizonieri români au ajuns într-o poiană, sub cerul liber, unde urmau să-și petreacă și iarna. Paznici erau doi turci, „înarmați până în dinţi cu câte o puşcă lungă de pe vremea lui Pazvante“. La ei, alimentele ajungeau cu greu, iar foamea devenea din ce în ce mai crâncenă. Dar au supraviețuit după ce au băut o zeamă în care au fiert rădăcini. Asta până când au dat de turmele unor macedoneni cărora le-au furat când o capră, când o oaie, din care mâncau și paznicii turci. Atunci când ciobanii au venit să ceară socoteală, santinelele au pus puştile pe ei.

Din lagăr în lagăr

Se obișnuise cumva cu prizonieratul, dar a realizat că, dacă vrea să se mai întoarcă vreodată acasă, trebuia să scape de izolarea în creierul Munților Balcani. Salvarea lui a fost anunțul bulgarilor în căutarea de mecanici de locomotive. A fost cooptat și el în noua echipă și așa a fost trimis înapoi la Sofia. A trebuit să recunoască faptul că habar nu are cum se conduce o locomotivă. Întrebat de ce s-a dat mecanic, a răspuns: „Ca să viu la oraș, altfel, muream de foame prin munţii Macedoniei“. Din fericire pentru el, nu a fost trimis iar în vârf de munte, ci într-un lagăr la gara de lângă Sofia, unde a muncit la repararea terasamentului, a podurilor şi a liniilor. Era o muncă de ocnaș: primea puțină mâncare și și mai puțină apă. În jurul lui, români la fel de disperați: „Nenorociții noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohorâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate cu sfoară, slabi, murdari, cu faţa pământie, cu ochii sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau niște cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână“, descria el tabloul groazei de pe pământ bulgăresc. În fiecare zi mureau trei-patru prizonieri.

Soldați Foto: Arhivă

În această perioadă, Topîrceanu s-a împrietenit cu nişte muncitori feroviari bavarezi, de la care mai primea câte o cană de surogat de cafea sau o tartină cu untură. Tot ei au fost cei care au intervenit pentru a fi dus la un spital militar după ce a făcut un duș rece în frigul iernii. „Într-o duminică, a venit ordin ca toţi cei rămaşi în viaţă să fie duşi la o fabrică de zahăr din apropiere ca să facă baie. Câţi au apucat s-ajungă la fabrică, s-au dezbrăcat de zdrenţe într-o sală aproape îngheţată, apoi au fost împinşi cu sila de la spate într-o odaie largă, cu duș. Când au ieşit din «baie» erau şi mai rebegiţi decât înainte, dar tot aşa de murdari“, povestea el. În spital, a ajuns ajutorul unui farmacist grec. L-a ajutat foarte mult faptul că vorbea franceză și înțelegea și bulgară. „Nici eu, nici grecul n-aveam habar de medicină. Ca să fac faţă împrejurărilor, împrumutam cărţi de specialitate de la un student medicinist, Lobanof, şi citeam toată noaptea. Studiam tot felul de boli pe dinafară şi mi se părea că de toate sunt atins câte-un pic – gata să deviu ipohondru; iar când ajungeam în faţa bolnavului, uitam tot ce învățasem şi nu mai pricepeam nimic“. Nu a fost prins însă niciodată cu minciuna. Cu ajutorul unui medic sârb, „stabilea“ diagnosticul, iar grecul elibera rețeta.

„Scăpasem cu viaţă din toate“

Eliberarea a venit după mai bine de un an și jumătate, cu ajutorul unui „mare prieten din ţară, rămas în teritoriul ocupat, aflând că mă găsesc într-un spital din Sofia, a intervenit la comandamentul bulgar din București cu rugămintea să fiu adus acolo“.

După ce un gradat l-a percheziționat și i-a confiscat toate hârtiile și scrisorile de prin buzunare, a luat drumul spre casă. Pe drumul de întoarcere, a coborât o vreme la malul Dunării. „Prin noaptea de păcură, am zărit în sfârşit apa de lângă care plecasem cu atâta vreme în urmă; i-am auzit, cu bătaie de inimă, clipotul undelor la ţărm – şi i-am cunoscut glasul... Datorită fie norocului, fie metalului din care eram făcut – scăpasem cu viaţă din toate. Peste apă, prin bezna nopții fără stele, cu cer acoperit, nu se vedea dincolo nimic. Doar mai jos, spre malul dimpotrivă, clipeau luminițe risipite în întuneric, departe... Şi s-auzeau câinii-n Giurgiu“. Acasă, Topîrceanu avea să constate, cu stupefacție veselă, că mulți îl crezuseră mort.