De ce au vrut polonezii să cucerească Moldova. O prietenie cu năbădăi terminată într-o baie de sânge și o umilință istorică
0Ultima mare victorie a lui Ștefan cel Mare a avut loc pe 26 octombrie 1497, atunci când armatele moldovenești, printre cele mai de temut ale Europei est-central europene au distrus o oaste uriașă a polonezilor. A fost cea mai dură înfrângere suferită de leși în fața românilor.
În toamna lui 1497, Ștefan cel Mare, ilustrul principe al Moldovei, intra în cel de-al 40-lea an al domniei sale, cea mai îndelungată și mai prolifică domnie a țării de la est de Carpați. Ștefan, spre deosebire de predecesorii săi, adusese stabilitate și prosperitate țării, ba chiar și un renume aparte prin victoriile obținute împotriva unor mari puteri politice și militare ale vremii precum Regatul Ungariei și Imperiul Otoman. Ștefan cel Mare, era, așa cum îl numise papa Calixt, un „Athleta Christi” din estul Europei, după victoria incredibilă împotriva forțelor otomane ale cuceritorului Constantinopolelui, Mahomed al IV lea. Pentru a menține independența și totodată prestigiul țării, Ștefan a fost nevoit să lupte întreaga sa domnie, cu mici perioade de liniște.
În luna octombrie a anului 1497, pe marele voievod, chinuit de o boală încă controversată, îl aștepta o nouă provocare, ultima mare confruntare a domniei sale. O uriașă armată creștină, ridicată de regele Poloniei, pornea o adevărată cruciadă împotriva otomanilor dar și a moldovenilor deopotrivă. Sub pretextul cuceririi Chiliei și Cetății Albe, din mâinile otomanilor, regele leșilor Ian Albert a atacat Moldova și a încercat să o cucerească. Pentru ultima dată, marele Ștefan și-a dovedit priceperea, atât militară dar și diplomatică, administrând polonezilor una dintre cele mai dure înfrângeri din istoria lor militară, o umilință greu digerată care a confirmat totuși statutul Moldovei de mare putere medievală la est de Carpați. Deși bătălia este destul de cunoscută, la modul general, există detalii puțin cunoscute publicului larg.
Ștefan cel Mare și polonezii, o relație complicată
Moldovenii au avut o tradiție a relațiilor diplomatice cu polonezii încă de la începuturile Moldovei ca stat feudal. Mai precis, domnitorii principatului est-carpatic au fost vasali ai monarhilor din neamul Jagello. Această tradiție a continuat-o și Ștefan cel Mare, însă doar constrâns de împrejurări. Relația dintre Ștefan și polonezi a fost însă una complicată marcată de suspiciuni, atacuri de jaf și pradă și intenții necurate. Nemulțumirea monarhilor polonezi se lega de atitudinea lui Ștefan cel Mare. Era evident că acesta încheia legăminte de vasalitate „nesincere”, motivate de împrejurări. Era considerat un vasal de neîncredere. Și asta în contextul în care voievodul moldovean nu ezita să atace Polonia ori de câte ori avea ocazia. Cu alte cuvinte, voievodul moldovean nu a fost nici el ușă de biserică.
De cealaltă parte polonezii îngrijorați de nesupunerea și jocurile diplomatice ale moldoveanului, începeau să urzească planuri de înlăturarea a lui Ștefan de pe tron sau chiar ocuparea Moldovei. Povestea relațiilor din Ștefan cel Mare și polonezi începe cu stângul. Ștefan cel Mare, voievodul principatului Moldovei, s-a dovedit un vecin periculos, capabil să exploateze slăbiciunile Poloniei. Bunăoară, la scurt timp după ce a luat tronul, Ștefan cel Mare a lansat o serie de raiduri în Polonia, supărat că Petru Aron, ucigașul tatălui său, era găzduit de regele Cazimir al IV lea pe teritoriul regatului. Momentul a fost ales excelent de voievodul moldovean, regele Poloniei fiind implicat în războiul cu Ordinul Teutonic.
„Într-o demonstraţie de forță, Stefan cel Mare a lansat o serie de expediţii de represalii în voievodatele polone Rusia Roșie și Podolia, pentru a-l determina pe Cazimir IV să-l extrădeze sau, cel puţin, să-l îndepărteze pe Petru Aron de la granița Moldovei. Regele polon nu a putut reacționa eficient, fiind prins în Războiul de 13 Ani cu Ordinul Teuton, război în care tocmai se afla în impas. Invaziile distrugătoare ale lui Ştefan cel Mare în cele două provincii din sud-estul Poloniei au continuat până în primăvara anului 1459, când regele Cazimir IV i-a împuternicit pe Andrei Odrowąż, voievodul Rusiei Roșii, și Hricko de Pomorzany, voievodul Podoliei, să negocieze pacea cu voievodul Moldovei”, preciza istoricul Liviu Cîmpeanu în lucrarea „Cruciada împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului”.
Ulterior, Ștefan cel Mare s-a întâlnit cu trimișii regelui în tabăra de la Overchelăuți, în zona Nistrului, unde a fost încheiată pacea. Voievodul moldovean s-a angajat să înceteze atacurile și totodată a dat polonezilor cetatea Hotin. A recunoscut și suzeranitatea lui Cazimir al IV lea. În plus, anul următor a acordat privilegii negustorilor lioveni. Lucrurile păreau să meargă pe un făgaș bun.
Cu toate acestea, Ștefan a fost privit mereu cu neîndredere de polonezi. Și asta în condițiile în care începuse să se apropie de unguri și să refuze obligațiile de vasal. „În 1469, regele şi regina s-au deplasat la Lwow pentru a primi jurămîntul domnului care nu s-a prezentat însă, pretextând pericolul invadării ţării de către turci şi unguri. Declaraţiile de vasalitate ale domnului erau deci, după părerea autorului, formale, întrucât el voia să-şi păstreze independenţa. Mai mult chiar, in 1468, Ştefan a ridicat pretenţii la Pocuţia. Pentru moment, domnul nu-și putea însă permite să taie punţile de legătură cu Polonia, fapt pentru care a continuat să-i „înșele", cum s- a exprimat Z. Spieralski, pe rege că este gata să-i depună omagiu, dar nu s-a prezentat nici in 1470 când a fost aşteptat din nou de către rege la Lwow timp de nouă săptămâni. Aşadar, conchidea istoricul polonez, „în Polonia era bănuit, totuşi pe bună dreptate, că nimeni, nici ungurilor, nici turcilor şi nici regelui polonez nu-i este credincios. Această opinie s-a confirmat in 1471, când Ştefan i-a refuzat regelui Cazimir sprijinul In războiul cu Matei Corvin”. Explicaţia refuzului domnului de a se duce în Polonia a dat-o însuși Juliusz Demel, care arăta că succesele lui Ştefan şi atitudinea sa independentă au neliniştit atât de mult pe rege şi anturajul său încât se pare că în 1469 s-a luat hotărârea de a fi prins şi întemniţat, intenţie in legătură cu care domnul a fost prevenit”, preciza și Ven. Ciobanu în „Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Polonia oglindite în istoriografia poloneză”, pentru „Cercetări istorice Muzeul de Istorie al Moldovei Iași”. În ciuda, reconfirmării statutului de vasal, Ștefan a preferat să se apropie mai degrabă de regatul Ungariei.
Picătura care a umplut paharul. Regele care a decis anihilarea Moldovei
Fără să primească ajutor de la vecini sau alte state creștine, care au încheiat pace cu turcii, Ștefan cel Mare, la rândul său, decide să pună capăt conflictelor cu otomanii. În 1489 încheie pace cu Imperiul Otoman și se angajează să plătească un tribut anual de 3000 de ducați venețieni. În același an, Polonia recunoștea anexarea de către otomani a Chiliei și a Cetății Albe, luate de la moldoveni. Ștefan nu uită afrontul și după moartea lui Cazimir al IV lea, în timp ce urmașii săi își disputau tronul, voievodul moldovean intră pe teritoriul polonez și ocupă Pocuția, acel vechi gaj al împrumutului dat de Petru I al Moldovei, regelui polon Vladislav Jagello.
Mai mult decât atât, susține răscoalele și jafurile unui rebel pe teritoriul polonez. Nu în ultimul rând, începe să încheie o serie de alianțe antipolone cu Hanatul Crimeei și Marele Cnezat al Moscovei. Noul rege al Poloniei, Ioan Albert, fiul cel mijlociu al lui Cazimir al IV lea, avea o antipatie personală pentru Ștefan cel Mare. Și asta după ce voievodul moldovean a refuzat să-l ajute să obțină tronul Ungariei. Tocmai de aceea, Ioan Albert hotărâse încă din 1494 să invadeze Moldova.
O cruciadă anti-otomană și sfaturile profetice ale unui cardinal
Ioan Albert trebuia însă să găsească prilejul potrivit. Acesta s-a ivit în anul 1497. Motivul invocat a fost o cruciadă antiotomană. Regele Ioan Albert a răspândit zvonul că o uriașă armată otomană era pregătită să invadeze Moldova. Intenția era să-i alunge pe turci și să cucerească cetățile Chilia și Cetatea Albă.
„Epistolele regale cuprindeau vești despre o imensă oaste turcească, însoţită de o flotă nenumărată, gata să intre în Moldova. Provincia de la est de Carpaţi era considerată un voievodat al Regatului Polon, în urma jurământului de credință prestat de Ștefan cel Mare lui Cazimir IV, la Colomeea, în 1485. Prin urmare, nobilii si ceilalți supuşi erau îndemnați să vină cât mai repede cu putință sub steagurile regelui, pentru a apăra Regatul Polon (inclusiv Moldova) împotriva unei invazii otomane iminente. Pe de altă parte, regele îi ameninţa pe nobilii care aveau să se sustragă poruncii de mobilizare cu confiscarea tuturor bunurilor. Există documente care atestă confiscarea averilor unor vasali infideli, ceea ce dovedește seriozitatea poruncii regale”, arată Liviu Cîmpeanu în lucrarea „Cruciada împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului”.
Ioan Albert a mobilizat o armată uriașă, de aproximativ 40.000 sau 60.000 de oameni, inclusiv armatele nobiliare, detașamentele regale, detașamente ale Ordinului Teutonic dar și mercenari.
Regele polonez avea și o artilerie impresionantă de 200 de guri de foc. Planul secret al acestuia prevedea întâi cucerirea Moldovei și mai apoi atacul asupra Chiliei și Cetății Albe. Un cardinal, Frederick Jagiello, l-a avertizat în timpul unui sfat să renunțe la planul cuceririi Moldovei, dând exemplu pățaniile tuturor armatelor străine care invadaseră țara est-carpatică în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Ian Albert nu le-a dat ascultare și a plecat către Moldova.
O armată multinațională pentru salvarea Moldovei
Ștefan cel Mare a intuit intențiile regelui polonez și a luat măsuri. Mai precis, a trimis după ajutor la toți cei care i-au fost dușmani vreodată, dar care, culmea, ajunseseră aliați. Adică a cerut ajutorul sultanului Baiazid al II lea, hanului tătar și ungurilor. Otomanii nu s-au înghesuit să ofere ajutor consistent dar totuși, sultanul i-a trimis 2000 de akingii, faimoasa cavalerie ușoară, de pradă, otomană. La rândul lor, tătarii, se pare că au trimis puțini oameni. Cel mai consistent ajutor l-au dat ungurii și secuii. Vladislav al II lea, regele Ungariei și fratele lui Ian Albert a preferat să ofere ajutor lui Ștefan.
„Bartolomeu Dragffy a reusit să adune o oaste formidabilă de 12.000 de oameni, formată din banderia proprie, „insurecția nobiliară“ a Transilvaniei si din luptătorii secui. Pe la mijlocul lunii august, voievodul și-a întins tabăra în sud-estul Transilvaniei, unde a așteptat circa o lună semnalul pentru a trece peste Carpaţi, în Moldova. Pe la mijlocul lui septembrie, „voievodul Ardealului, Birtoc“ și oastea sa au pornit spre „beleagul“ de la Roman, unde îl aștepta Ştefan cel Mare”, arată Liviu Cîmpeanu în lucrarea deja menționată.
Se presupune că la Roman, acolo unde a adunat oștirea pentru a face față atacului polonez, Ștefan cel Mare a adunat în jur de 30.000 de oameni. Erau pe de o parte trupele moldovenești, în mare parte cavalerie, iar de cealaltă aliații unguri, secui, transilvăneni și turci. Nu lipsea nici infanteria săsească. De precizat că și Ștefan cel Mare avea artilerie dar și puternice detașamente de arcași. Așa cum se bănuia, Ian Albert în loc să meargă către Chilia, s-a abătut direct asupra Sucevei și a supus-o unui asediu sălbatic.
Trupele aduse de polonezi au jefuit satele din împrejurimi și au bombardat cetatea. Apărarea era coordonată de celebrul hatman Luca Arbore, care a refuzat să predea cetatea la insistențele și amenințările regelui polonez. Nici măcar breșa creată în ziduri, nu i-a ajutat pe polonezi, fiind respinși de artileria moldovenească. Între timp, Ștefan a trimis trupele de cavalerie ușoară, moldoveni, secui și akingii otomani să intercepteze detașamentele de pradă ale polonezilor și totodată să hărțuiască armata care asedia.
Măcelul din Codrii Cosminului
După patru luni de asediu, bolile, foametea (fiindcă trupele trimise să aprovizioneze erau ucise de moldoveni și turci) și nemulțumirea crescândă a nobilimii poloneze au compromis planurile regelui Ian Albert. Nu mai vorbim de faptul că însuși Vladislav al II lea l-a amenințat cu războiul dacă nu părăsește Moldova. „Nu putem părăsi tara aceea si pe voievodul acela, ci suntem siliţi, pentru onoarea noastră şi pe temeiul jurământului prestat, să-l ajutăm si să-l apărăm si astfel vom fi siliți să recurgem la arme împotriva Majestății Sale", îi scria Vladislav al II lea lui Ian Albert.
Așa că regele polonez, de voie, de nevoie, a fost nevoit să încheie un armistițiu cu Ștefan cel Mare și a început retragerea către Polonia. Ștefan cel Mare, după acest afront, nu avea de gând să lase lucrurile așa. I-a hărțuit pe polonezi tot drumul. Iar mai apoi profitând de faptul că aceștia au schimbat traseu (era un traseu stabilit prin armistițiu), Ștefan cel Mare le-a pregătit o capcană. Locul ales a fost Codrii Cosminului, astăzi pe teritoriul Ucrainei, aproape de Cernăuți.
Pe 26 octombrie 1497, puternica cavalerie înzăuată a polonezilor a intrat în pădure. Așa cum scria și cronicarul Jan Dluglosz, ambuscada era deja organizată. Copacii tăiați pe jumătate au fost prăvăliți peste oștenii și cavalerii polonezi. Asupra celor rămași în viață s-a abătut o ploaie de săgeți. Supraviețuitorii erau vânați și fie uciși, fie luați prizonieri. Ion Neculce în lucrarea sa „O samă de cuvinte”, scria că Ştefan cel Mare ar fi ordonat oştenilor săi să înhame prizonierii polonezi la pluguri, să are şi apoi să semene ghindă. Din sângele polonezilor, ucişi de epuizare la juguri ar fi răsărit aşa numita „Dumbravă Roşie”. Regele Ian Albert abia scapă cu fuga, împreună cu resturile armatei sale. Mari nobili polonezi au fost luați prizonieri și trimiși cadou sultanului. Prada moldovenilor a fost colosală. În plus, armatele Moldovei, au lansat represalii crunte în teritoriile poloneze, jefuind și asediind cetăți și luând numeroși robi. A fost ultima mare victorie a lui Ștefan cel Mare.
Se încarcă comentariile...
