Cioclu în vremea ciumei: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde“

În timpul molimelor de ciumă care au lovit Ţările Române, oamenii nu se luptau doar cu boala, ci și cu cioclii, care deveniseră la fel de temut. În schimbul a trei taleri pe lună, ei căutau muribunzii și-i îngropau de vii. De cumplita boală, fără leac la acea vreme, au murit și lideri importanți precum Iancu de Hunedoara și Nicolae Mavrocordat.

Ciocli în vremea ciumei Foto: Wikipedia

Ciuma, o boală pe care credeam că am închis-o pentru totdeauna în cărțile de istorie și în tratatele medicale, revine din nou în discuție, după ce o cercetătoare de origine rusă care lucra într-un laborator din Siberia a murit. Vestea a provocat îngrijorare pentru orice pământean care cunoaște mărturiile rămase din timpul epidemiilor trecute.

Ciuma nu a mai fost semnalată în Europa de aproape jumătate de secol, iar în România nu au mai fost înregistrate cazuri de aproape două secole. Românii însă știu din arhivele vremii ce a însemnat această epidemie care a luat mii de vieți, mai ales în timpul valului devastator din anii 1813-1814 – „Ciuma lui Caragea“, după numele celui care conducea la acea dată Țara Românească. Nu era pentru prima dată când ciuma bântuia pe meleagurile noastre. Cele mai vechi scrieri vorbesc de ciumă în Moldova în 1443, în 1476 în ambele principate, iar în 1480 și 1495 ciuma face prăpăd în Transilvania și în Ţara Românească. „Din secolul al XVI-lea, din nenorocire, ea începe să fie bine cunoscută în țara noastră, iar în secolul următor când se auzea despre ciumă, populația orășenească fugea îngrozită spre munți, mai înspăimântată decât de năvălirea tătarilor sau a turcilor“, scria George Potra în volumul „Din Bucureștii de ieri“.

Iancu de Hunedoara și Nicolae Mavrocordat, morți de ciumă

De ciumă au fost răpuși și lideri politici. Astfel, pe 11 august 1456, prima victimă dintre voievozi a fost Iancu de Hunedoara. El se afla în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, la scurtă vreme de la victoria împotriva lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, oprind astfel înaintarea Imperiului Otoman spre centrul Europei. A fost înmormântat în Catedrala episcopală din Alba Iulia, fiind numit un „Atlet al lui Christos“ de către papii care i-au apreciat meritele în lupta antiotomană.

Iancu de Hunedoara a murit de ciumă Foto: Arhivă

O altă căpetenie încoronată răpusă de ciumă a fost Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei, primul din perioada fanariotă, care a murit la 14 septembrie 1730 în București, fiind înmormântat la Mănăstirea Văcărești.

Ciuma a bântuit și la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în 1689, revenind câțiva ani mai târziu. „La apariția ciumei în București, populația nevoiașă, care n-avea calești să fugă cum făcea familia domnească și boierii, își părăsea casele la voia întîmplării și o lua razna pe cîmp, în păduri și spre munți. (...) Boiernașii, care n-aveau pe cine să lase în case să le păzească avutul, îngrămădeau în lăzi și boccele ce aveau de preț și le dădeau pe seama preoților să le păstreze în biserici“, scria George Potra. Mulți fugari erau deja infectați de ciumă și nu s-au mai întors niciodată să-și recupereze averile, care au rămas în mâinile preoților. Și Constantin Brâncoveanu se refugia la Cotroceni sau la Plătărești, iar apoi la Mogoșoaia, iar în anii 1706-1707, când ciuma părea că nu se mai termină, Brâncoveanu și-a luat familia și s-a retras în fostul palat domnesc din Târgoviște.

Mănăstiri pentru bolnavi

În 1779, Francisk Iosef Sulzer, care în 1804 a scris o carte despre Valahia şi Moldova, a vizitat și Câmpulungul. Pe lângă că ne-a lăsat mărturii în care vorbea despre faptul că în oraș catolicii erau mai mulți decât ostașii, el vorbește și despre molima de ciumă care a lovit orașul, ocazie cu care catolicii s-au împrăștiat, pierzându-și astfel și privilegiile pe care le-au avut de la Negru-Vodă.

București la final de secol XVIII Foto: Arhivă

1796, ultimul an al primei domnii a lui Alexandru Moruzi, a fost marcat de ciumă. Conform mărturiilor eclersiarhului Dionisie, boala a făcut multe victime: „Fost-au în zilele acestui Domn mare omor de ciumă, murind în Bucureşti zece mii de oameni: bărbaţi, mueri, bătrâni şi tineri, după arătarea cu catastife de cătră vătășeii cioclilor; asemenea şi la Craiova au murit ca la două, trei mii, şi se întinsese boala ciumei prin toate oraşele şi satele ţării“. Ca măsură sanitară, Alexandru Moruzi „a poruncit de au zidit spital mare la marginea Bucureştilor, cu multe odăi, și au făcut și biserică în mijlocul curții spitalului şi pre cei bolnavi de ciumă îi scotea cioclii din oraș şi îi ducea de îi băga acolo“, apoi „luat-au trei monăstiri mari să fie închinate la spitalul ciumei, adecă Tismana, Cozia şi Câmpulungu“. Numai că Vodă a fost mazilit chiar în ziua de 30 august 1796, zi în care urma să fie deschis spitalul și să fie sfințită biserica cu hramul Sf. Alexandru, patronul voievodului.

Prima secție pentru ciumați

Nu era singurul domn care a realizat importanța unui spital unde bolnavii de ciumă să fie tratați omenește. În anul 1735, Grigore Ghica a cerut construirea unui spital la Pantelimon care avea o secție specială pentru cei care se îmbolnăveau de ciumă. George Potra citează inclusiv hrisovul din 12 octombrie 1735 unde se spune: „Am socotit să zidesc si să înalț din temelie o sfântă și dumnezeiască casă, unde și spital de săraci bolnavi să fie, însă nu numai de bolnavi ce ar pătimi de alte boli trupești, ci de bolnavi cari din depărtarea lui Dumnezeu ar pătimi de boala ciumii“. În privința secției pentru ciumați, el spune că „am hotărît domnia mea să li se facă niște case acolea aproape, lîngă îngrădișul spitalului, la un loc din afară, ca să fie într-însele bolnavi, ca aceia de boala ciumii, păzindu-se ca la un lazaret să nu se amestice cu bolnavii cei dinăuntru ce ar fi pătimași de alte boale“.

Nu a apucat să-l vadă terminat, pentru că a ajuns domn la Iași, lăsându-l pe mitropolitul Ștefan să-i termine lucrarea. Însă noul domn al Moldovei a înființat breasla cioclilor, iar apoi și la București, în ultimul an din cea de a doua domnie a sa, în 1752. „El fixează la 20 numărul cioclilor, puși sub conducerea unui căpitan, numit mai tîrziu polcovnic de ciocli, și le hotărăște atribuțiile: îngrijirea ciumaților, ridicarea și transportarea la spital, izolarea, dezinfectarea caselor, cercetarea mahalalelor spre a găsi pe bolnavii ascunși și îngroparea lor; între ciocli erau si muieri poslușnice la partea femeiască și la copii si fete“. Cioclii aveau la dispoziție o căruță cu doi cai, învelită cu un coviltir, în care transportau bolnavii la spital. În schimbul acestui serviciu, primeau trei taleri pe lună și erau scutiți de dări.

„Au murit până la 300 de oameni pe zi“

Cel mai devastator val de ciumă de pe teritoriul românesc a izbucnit la scurtă vreme de la descălecarea lui Caragea cu alai domnesc la Sfântul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului, Calea Șerban Vodă de mai târziu. Urcarea sa pe tron a fost de rău augur. Chiar în noaptea instalării, palatul domnesc de la Mihai-Vodă din Dealul Spirii a ars până în temelie, iar a doua zi, pe 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii Curții veniți cu Vodă de la Ţarigrad, scrie eminentul matematician și diplomat Ion Ghica în volumul „Scrisori către Vasile Alecsandri“.

Ion Vodă Caragea Foto: Wikipedia

Cu mențiunea că ambele dezastre au avut loc la date diferite, respectiv Curtea Veche a ars în noaptea de 22 decembrie 1812, iar molima s-a declanșat în iunie 1813, mărturiile sale sunt importante peste vreme, putându-ne da seama cum a schimbat viața românilor acelor timpuri o astfel de epidemie. „Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morților în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort“, descria Ghica cum arăta Bucureștiul acelor timpuri.

Epidemia scăpase de sub control, starea sanitară a populației era precară, iar autoritățile vremii nu erau pregătite nici să îngroape atâtea victime. În disperarea de a stârpi cât mai curând această molimă, se ajungea la situații de-a dreptul halucinante, când cei infectați erau uciși pe loc, iar în gropile comune erau aruncați de-a valma morți și vii, bolnavi sau sănătoși. Iată cum descrie el acest fapt: „Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile!... Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut şi fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor!“.

Ciuma a fost o molimă care a făcur ravagii în întreaga Europă Foto: Wikipedia

Multă vreme, cioclii au făcut legea. Ei decideau cine e lăsat să trăiască și cine era îngropat de viu. Ba, mai mult, Ghica dezvăluie că atunci când treceau pe lângă o casă bogată, aruncau în curte zdrențe rupte de pe cadavrele celor morți de ciumă pentru a-i îmbolnăvi și pe aceștia. Abia atunci când ciumații au prins mai mulți ciocli și i-au omorât cu parul, autoritatea lor s-a stins și, în timpul controlului pe la curțile oamenilor, aceștia erau întovărășiți de vătășei, care făceau parte din Comisia sanitară, înființată de Caragea, după ce a aflat de abuzurile cioclilor. Aceștia mergeau din casă în casă și întrebau: „Sănătoși, copii?“. Tot Ghica este cel care amintește că într-un raport către superiorul său, un cioclu spunea: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde“.

Târgul pustiu

În urma lor, câinii urlau a pustiu, iar casele ale căror proprietari muriseră erau jefuite până la tencuială. Primii care furau erau cioclii, care, după ce luau cadavrele morților și le aruncau în carele care porneau spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau îngropați, luau ce găseau: de la bani la argintării și ceasornice. Mulți alții au profitat de molimă și s-au îmbogățit: „Multe averi şi case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din sculele şi banii bieților bolnavi“, spunea Ghica. În tot acest timp, Caragea și Curtea sa au părăsit Bucureștiul și s-au refugiat la Mănăstirea Cotroceni și apoi la Ciorogârla.

Și populația fugea care-încotro. „Să sparse orașul și să duseră care încotro le-au văzut ochii. Și rămase târgul pustiu. Încotro ascultai, aceasta să auzia: Păziți, la o parte, că vin cioclii cu morții, câte opt, câte zece, unul peste altul morți și cei zdrețuiți după cară, la ordine (lazaret) cu copilașii plângând. Şi-i căra de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face și sta pre ulițe morți. Unde intra molima, din zece scăpa unul sau doi, la alte locuri, nici unul“, nota cronicarul Ioan Dobrescu.

Cifrele morților nu se cunosc cu exactitate, întrucât nu toți morții erau consemnați. După cronicarul muntean Dionisie Fotino, au murit aproximativ 70.000 de oameni, în timp ce cronicarul Ioan Dobrescu notează 20.000 de decese numai în București. Renumitul bacteriolog Victor Babeș afirma în lucrarea „Șapte conferinte publice“ că epidemia de ciumă a făcut peste 30.000 de victime doar în București. La acea vreme, orașul număra 80.000 de locuitori.

IORGA, „adus cu convoiu rusesc“ în comitetul de ciumă

Ciuma a reizbucnit în 1828. Știind ce-i așteaptă, boierii și străinii au fugit din București care unde a nimerit. Atunci au murit de molimă și ambii părinți ai lui Ion Heliade Rădulescu. „Abia pe la începutul lui Decembre 1828 s’au ivit cele dintâiu simptome, și atât de tare s’a aprins focul, încât în lunile viitoare, Ianuar și Februar 1829 muriau cu sutele, și poate și miile, oamenii, străini și pământeni; și lumea înspăimântată își părăsia casele și averea și fugia care încotro ca să scape. Orașele și satele se pustiiseră și alte adunături de oameni nu erau decât lazarete de ciumați, iar prin târguri nu vedeai decât răsboliți de ciumă și ciocli“, descria Nicolae Iorga molima de ciumă din acei ani.

Mai departe, în memoriile publicate în Analele Academiei Române, el dezvăluie că a fost numit membru la comitetul de ciumă în Focșani. De fapt, a fost obligat. „Ce numit?!, adus cu convoiu rusesc și pus în silă! – am avut prilej a face mai multe observații. Străini, mai mulți soldații cu grămada cădeau, iar Jidovii se potopiau, și aceasta pentru necurățenia cea mare și neștiința de a se păzi de acest flagel. Dar au murit și din localnici foarte mulți, pentru că nu era chip de a face vreo pază, chiar de ai fi voit, după ce toate casele aveau duși în cvartire și erau apururea în contact cu dânșii. Dealtfel, precum localnicii erau deprinși la această boală, pentru că, introdusă în țări încă de la 1813, devenise oarecum endemică, știau a lua măsurile cuvenite, și puține ravagii făcea, și poate și acum ar fi scăpat mai ușor, dacă s’ar fi luat măsurile cuvenite, atât de guvernele țărilor, cum și de comandirii oștilor. Dar tocmai acești din urmă se îndărăpnau a propaga răul. Apucaseră să zică că nu-i ciumă și, nu știu, ori pentru ca să înșele pe împăratul, sau pentru cazuri politice, o numiau boală lipicioasă, și vai de aceia ce cutezau a demonstra că-i adevărată ciumă, că pe dată cădeau în urgie! Iancu Călinescu și mulți alții au fost horopsiți și exilați numai pentru francheța lor, și toți ceilalți dela guverne au trebuit să plece capul și să tacă. Atunci speranță de mântuire nu mai era. Contactul cu Rușii, sau prin cvartiruri, sau prin felurite însărcinări, și mai cu samă prin multiplele corvee, care aduceau pe țărani de la satele cele mai depărtate cu transporturi de provizii pentru oști și lemne pentru spitaluri, era așa încât nu se putea a nu se răspândi ciuma pretutindene“.

Bolnavi adunați de pe străzile orașelor Foto: Wikipedia

În mai 1829 s-a înființat o comisie pentru cercetarea bolnavilor, compusă din 16 membri. La sfârșit, cinci dintre ei muriseră de ciumă. Nici nu avea cum altfel, de vreme ce ei aveau misiunea să îi descopere pe cei bolnavi și să ia măsuri de izolare și de dezinfectare. George Potra spune că o mare contribuție la stârpirea bolii au avut-o și medicii militari ruși din armata de ocupație a Bucureștiului, și medicul Constantin Estiotu care s-a îmbolnăvit la rândul său, dar care s-a vindecat. Nu a scăpat însă generalul Piotr Jeltuhin, comandantul trupelor rusești din Principate, alături de alte mii de victime: peste 26.000 de civili și aproximativ 10.000 de militari.

Generalul Pavel Kiseleff, înlocuitorul său, a luat măsuri urgente pentru stârpirea ciumei. A reorganizat lazaretele, a înmulțit numărul medicilor, a alocat sume mari de bani pentru combaterea molimei și a reușit.