„Ucigașii de împărați”, cele mai faimoase gărzi de corp din istorie. Cum au devenit soldații de elită o amenințare pentru cei pe care îi apărau

Garda Pretoriană a fost una dintre cele mai faimoase trupe de elită din istorie. Inițial gărzi de corp ale împăraților romani, pretorienii au dobândit o influență enormă, devenind în cele din urmă o grupare de complotiști ucigași care hotăra cine ajungea pe tronul imperial roman.

Membrii Gărzii Pretoriene Foto: Creative Commons / Stefan Beils

De-a lungul timpului, regii și împărații și-au încredințat protecția unor trupe de elită. Aceste gărzi de corp aveau misiunea de a-i apăra, dar reprezentau și un simbol al prestigiului suveranului. Printre cele mai faimoase și mai temute s-au numărat pretorienii, însărcinați cu paza împăraților romani. Influența și privilegiile acumulate le-au permis însă să se amestece în luptele pentru putere. Din protectori ai suveranului, au devenit uneori cei mai periculoși adversari ai săi, capabili să ridice împărați pe tron sau să-i ucidă. Implicarea lor în conflictele pentru conducerea imperiului avea să contribuie, în cele din urmă, la desființarea Gărzii Pretoriene.

De la gărzi de corp la o armată personală a împăratului

Originile Gărzii Pretoriene se află în perioada Republicii Romane, când comandanții militari erau însoțiți de escorte însărcinate cu protecția lor. Pentru aceste misiuni erau aleși soldați care se remarcau prin curaj, pricepere și loialitate.

Numele pretorienilor provine din termenul latin praetorium, care desemna cortul comandantului dintr-o tabără militară. Paza acestuia se număra printre atribuțiile escortei.

Un exemplu timpuriu este cel al lui Scipio Aemilianus. În timpul asediului Numantiei, încheiat în anul 133 î.Hr., acesta a avut o gardă personală de aproximativ 500 de oameni, un efectiv comparabil cu cel al unei cohorte romane.

Gărzile personale au căpătat o importanță tot mai mare în timpul războaielor civile care au marcat sfârșitul Republicii, inclusiv în perioada triumviratelor. Într-un climat dominat de rivalități politice, asasinate și represalii, liderii romani se înconjurau de soldați devotați, de care putea depinde supraviețuirea lor.

Octavian Augustus, primul împărat roman, a transformat aceste formațiuni într-o gardă imperială permanentă. Experiența războaielor civile și asasinarea lui Iulius Cezar, tatăl său adoptiv, arătaseră cât de vulnerabil putea fi un conducător roman.

Sub Augustus, Garda Pretoriană a fost organizată în nouă cohorte, al căror efectiv inițial este estimat la aproximativ 4.500 de oameni. Principala lor misiune era protejarea împăratului și a familiei sale. Trei cohorte erau staționate la Roma, iar celelalte în orașele din apropiere.

Efectivele și organizarea gărzii s-au schimbat în timpul împăraților următori. În anul 69 d.Hr., Vitellius a reorganizat-o în 16 cohorte de câte 1.000 de oameni, recrutând soldați din trupele care îl sprijiniseră. Dispunea astfel, cel puțin pe hârtie, de o forță de aproximativ 16.000 de militari. Această organizare a fost însă de scurtă durată. Sursă pentru evoluția efectivelor.

Nucleul Gărzii Pretoriene era format din infanteriști, dar aceasta dispunea și de călăreți. La fel ca în restul armatei romane, cohortele erau împărțite în centurii.

O schimbare decisivă s-a produs în timpul lui Tiberius. În anul 23 d.Hr., la inițiativa prefectului Lucius Aelius Sejanus, pretorienii au fost concentrați într-o tabără fortificată de la marginea de nord-est a Romei, cunoscută drept Castra Praetoria. Reunirea trupelor permitea o intervenție mai rapidă pentru apărarea împăratului, dar sporea și puterea comandanților gărzii.

Comanda era încredințată prefecților pretoriului, care răspundeau direct în fața împăratului. Augustus a numit doi prefecți, însă numărul celor care ocupau simultan această funcție a variat ulterior. Apropierea de suveran și controlul asupra trupelor din capitală le ofereau o influență considerabilă.

Prezența militarilor la Roma trebuia totuși împăcată cu tradițiile republicane și cu reticența față de afișarea puterii militare în oraș. În anumite împrejurări, pretorienii purtau toga în locul echipamentului militar, păstrându-și armele ascunse.

Gărzi de corp alese cu grijă

În perioada Republicii, comandanții își alegeau gărzile personale dintre soldații în care aveau încredere, adesea militari cu experiență, remarcați pentru curaj și loialitate. În epoca imperială, recrutarea în Garda Pretoriană a devenit o cale de acces la un serviciu militar prestigios, însoțit de privilegii importante.

Candidații trebuiau să aibă o condiție fizică bună și o reputație respectabilă. Originea și relațiile personale puteau cântări mult, iar recomandările unor oameni influenți le sporeau șansele de admitere.

Acceptarea unui candidat, desemnat prin termenul probatus, era urmată de instruire și de integrarea în unitate. Ca miles, adică soldat, acesta servea într-una dintre centuriile unei cohorte.

Avansarea depindea de merite, de experiență, dar și de sprijinul de care militarul beneficia. Pretorienii puteau ajunge în categoria principales, militari cu grade inferioare de comandă sau cu atribuții speciale. Printre funcțiile pe care le puteau ocupa se numărau cea de tesserarius, responsabil de transmiterea parolei și de sarcini legate de serviciul de gardă, și cea de optio, adjunct al centurionului.

Cei care știau să scrie, să citească și să facă socoteli puteau primi atribuții administrative, necesare pentru evidența efectivelor, a plăților și a aprovizionării.

Durata serviciului militar s-a modificat de-a lungul timpului. Pentru o mare parte a perioadei imperiale, pretorienii serveau 16 ani înainte de a beneficia de honesta missio, eliberarea onorabilă din armată.

În primele două secole ale imperiului, majoritatea recruților proveneau din Italia. Regiunile centrale, precum Etruria, Umbria și Latium, au reprezentat un bazin important de recrutare. În gardă au fost primiți și oameni din provincii precum Hispania, Macedonia și Noricum.

Această preferință pentru recruții din Italia reflecta legătura strânsă dintre gardă, capitală și puterea imperială. Originea comună nu garanta însă fidelitatea față de împărat, după cum aveau să demonstreze numeroasele intervenții ale pretorienilor în luptele pentru tron.

O schimbare radicală a avut loc în anul 193 d.Hr., după venirea la putere a lui Septimius Severus. Acesta i-a îndepărtat pe pretorienii care îl trădaseră pe împăratul Pertinax și a refăcut garda cu soldați din legiunile sale, în special din cele dunărene. Recrutarea dintre militarii cu experiență de la frontiere a înlocuit astfel vechea preferință pentru candidații din Italia. Sursă pentru schimbarea recrutării.

Echipamentul pretorienilor era, în linii generale, asemănător celui folosit de ceilalți soldați romani, deși reprezentările lor includ și elemente decorative sau ceremoniale distinctive.

În funcție de perioadă și de misiune, aceștia purtau coifuri și diferite tipuri de armură, precum lorica hamata, cămașa de zale, lorica segmentata, alcătuită din benzi metalice, sau lorica squamata, formată din plăcuțe suprapuse asemenea unor solzi.

Un soldat din Garda Pretoriană în secolul II d Hr Foto: wikipedia

Coifurile pretorienilor, numite galea, se deosebeau de cele ale legionarilor prin decorațiunile elaborate. Erau înalte și ornamentate cu detalii lucrate în metal. Scuturile erau ovale și mai robuste decât cele dreptunghiulare folosite de legionari.

Ca armament, pretorienii foloseau sulițe grele de aruncare (pila), iar mai târziu au utilizat și lănci, precum și sulițe de aruncare mai ușoare. Fiecare cohortă avea propriile însemne.

Militarii cu rang înalt și comandanții purtau mantii din piele de leu. Stindardele erau atât de încărcate cu decorații și distincții, încât deveneau greu de transportat în timpul marșurilor lungi. Printre simbolurile gărzii se număra reprezentarea înaripată a zeiței Victoria.

De la gărzi de corp la ucigași de împărați

De-a lungul timpului, Garda Pretoriană și, mai ales, comandanții săi au dobândit o influență tot mai mare. Aflat în preajma împăratului, prefectul pretoriului era la curent cu intrigile de la curte și cu detaliile vieții personale a suveranului.

Când împăratul participa la o campanie militară, era însoțit de un detașament de pretorieni, condus de unul dintre prefecți. Acești comandanți, aflați în vârful ierarhiei ecvestre, au devenit membri ai consiliului consultativ imperial și au primit atribuții judiciare, financiare și de logistică militară. Numărul lor a variat, ajungând la cinci în timpul domniei lui Constantin I.

De privilegii beneficiau și soldații de rând ai gărzii. Aceștia primeau o soldă de peste trei ori mai mare decât cea a legionarilor. Diferența de statut se reflecta și în testamentul lui Augustus: împăratul a lăsat fiecărui pretorian câte 1.000 de sesterți, față de cei 300 acordați unui legionar.

Alți împărați le-au oferit avantaje suplimentare. Vespasian, de exemplu, i-a scutit de impozitele pentru terenurile primite la încheierea serviciului militar.

Începând cu secolul al II-lea d.Hr., Garda Pretoriană a fost folosită tot mai des ca forță de rezervă în campaniile militare. Participarea la lupte le-a adus soldaților experiență și a consolidat rolul militar al acestei formațiuni.

Puterea militară, privilegiile și apropierea de suveran au transformat însă garda într-o amenințare chiar pentru cel pe care trebuia să-l apere. Pretorienii au intervenit în luptele pentru succesiune, susținând candidați care le promiteau recompense și participând la înlăturarea sau asasinarea unor împărați.

În anul 41 d.Hr., de exemplu, membri ai Gărzii Pretoriene au participat la asasinarea lui Caligula. Succesorul său, Claudius, a căutat să le câștige sprijinul oferindu-le câte 15.000 de sesterți fiecăruia.

Claudius făcut împărat de Garda Pretoriană Foto: wikipedia

Pentru a consolida această relație, Claudius a ordonat baterea unei serii de monede pe care pretorienii erau înfățișați salutându-l ca împărat.

De teama lor, mulți împărați le ofereau recompense generoase și li se adresau personal pentru a le câștiga sprijinul. Deși Garda Pretoriană nu avea un rol politic oficial, influența sa asupra puterii imperiale devenise considerabilă.

Spre sfârșitul secolului al II-lea d.Hr., în timpul domniei lui Commodus, garda ajunsese o forță militară tot mai greu de controlat.

În anul 193 d.Hr., pretorienii l-au asasinat pe Pertinax, nemulțumiți de recompensa de 12.000 de sesterți promisă fiecăruia la urcarea sa pe tron. Apoi și-au oferit sprijinul celui dispus să plătească mai mult, scoțând practic tronul imperial la licitație. Câștigătorul a fost Didius Julianus.

Acesta a promis câte 25.000 de sesterți fiecărui pretorian, echivalentul soldei pe cinci ani. După proclamarea sa ca împărat, a mărit suma la 30.000 de sesterți de om.

Bilanțul intervențiilor sângeroase ale gărzii a fost de șapte împărați uciși, alături de alți 15 pretendenți la tron sau lideri militari romani.

Garda Pretoriană a fost desființată de Constantin cel Mare după Bătălia de la Podul Milvian, din octombrie 312 d.Hr., în care pretorienii luptaseră de partea rivalului său.