Athosul românesc de la Botoșani. Mănăstirile ascunse în pădurile din nordul României unde au slujit sfinții Cleopa, Paisie sau Onufrie

În punctul nordic al României, în pădurile dese ale Botoșaniului, se ascunde un ținut al sihaștrilor, al mănăstirilor și al poveștilor despre minuni. De-a lungul secolelor,aici și-au găsit liniștea călugări români, ruși și ucraineni, iar din această zonă s-au ridicat oameni care au fost canonizați.

Micul paraclis de la Cozancea al lui Paisie Olaru FOTO Cosmin Zamfirache

De-a lungul secolelor, spiritualitatea a jucat mereu un rol major în viața românilor. Într-un teritoriu dominat de păduri dese, ostroave și munți înalți, cu multe locuri uitate de lume, a apărut încă din Evul Mediu o puternică mișcare isihastă atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Mii de oameni – români, ruși, greci, bulgari, sârbi – care își doreau pacea sufletului, a minții, dar și o legătură cu divinitatea, au căutat locurile cele mai ascunse pentru a se desăvârși spiritual.

Acest isihasm românesc, marcat de o tradiție de liniștire și rugăciune neîncetată a inimii, a dus la apariția unor personaje aparte în lumea ortodoxismului, sfinți făcători de minuni, ghizi spirituali, profeți și surse de înțelepciune pentru sute de mii de credincioși care căutau răspuns pentru frământările lor. Tocmai de aceea, în România există câteva locuri faimoase care păstrează și cinstesc memoria acestor duhovnici, canonizați în cele din urmă de Biserica Ortodoxă Română. Este de ajuns să amintim Ținutul Neamuțului și Munții Stânișoarei, cu salba de mănăstiri și chilii ascunse în pădurile dese, un triunghi duhovnicesc renumit pentru poienile ascunse și tradiția seculară bisericească. Nu trebuie uitate nici Bucovina, dar nici Munții Buzăului, cu biserici, chilii și tot felul de locuri de rugăciune dăltuite în piatră. Dincolo de aceste locuri foarte cunoscute și de altfel vizitate de zeci de mii de turiști anual, departe, către frontiera de nord a României, în județul Botoșani, se află un tărâm mai puțin știut al sfinților septentrionali, un alt fel de Athos românesc – autentic, pătrunzător, despre care se spune că are o putere spirituală aparte, capabilă să schimbe sufletul omului.

Pădurile care te îndeamnă la sihăstrie

Județul Botoșani este cel mai nordic din România și probabil una dintre zonele cele mai subevaluate din punct de vedere turistic de la noi din țară. Este un teritoriu enigmatic, acoperit cu păduri dese, cu zăvoaie sălbatice pe malurile idilice ale Prutului, cu masive de calcar ascunse în codrii bătrâni și formațiuni de relief spectaculoase la care nu te-ai aștepta într-o zonă de silvo-stepă și deal. Poate cele mai spectaculoase creații ale naturii, la Botoșani, sunt pădurile sale preistorice, considerate printre ultimele păduri cu adevărat sălbatice de la frontiera României.

Aceste teritorii uitate de lume au devenit locurile preferate de numeroși sihaștri şi călugări care fugeau de tot ceea ce era lumesc pentru a se scufunda în rugăciune și meditație. În pădurile județului Botoșani și-au găsit sălaș de-a lungul secolelor mai ales călugări ucraineni, ruși și români. Fie au întemeiat comunități monastice, retrase, fie au săpat chilii în calcar sau în adâncul codrilor. Alții doar au trăit revelații importante privind rostul lor lumesc și spiritual, plecând acolo unde i-au purtat viziunile și chemarea.

Mănăstirea Vorona FOTO Cosmin Zamfirache

În județul Botoșani s-au născut cinci ieromonahi care au ajuns să fie trecuți în rândurile sfinților: Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț (sau Hozevitul) născut în comuna Păltiniș, Sfântul Cuvios Dionisie Vatopedinul de la Colciu născut la Vorniceni, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, născut la Sulița, și Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, născut în comuna Lunca. Majoritatea acestor sfinți provin din familii de țărani, cu mulți copii și situație materială precară. O bună parte și-au început ucenicia în schituri din județul Botoșani, dar toți au ajuns la mari centre monastice din România, Grecia şi Israel. În câteva cazuri, aceștia vin din comunități laice sau monastice care le păstrează și astăzi amintirea, fiind locuri de pelerinaj foarte căutate de credincioșii ortodocși, renumite pentru puterea lor spirituală.

Din Ucraina la Vorona. Povestea aristocratului rus devenit sfânt

O caracteristică importantă a acestor mănăstiri care păstrează amintirea sfinților este reprezentată de autenticitatea, liniștea și profunzimea experienței. Nu sunt locuri atinse de comercial, de forfota și de aglomerația specifică zonelor foarte turistice, ci mai degrabă sunt cotloanele în care poți medita în voie, ore în șir, fără să-ți tulbure cineva gândurile, rugăciunea, visarea. În cele mai multe cazuri, te acompaniază doar un miros discret de mir sau de tămâie și o lumină diafană care pătrunde în aceste lăcașuri de cult, mici, arhaice, care păstrează un univers întreg încărcat de promisiunea miracolului.

Unul dintre aceste tărâmuri ale meditației și rugăciunii se află în comuna Vorona, la aproximativ 20 de kilometri de municipiul Botoșani. Este un grup de trei mănăstiri care se întind de-a lungul unuia dintre cele mai frumoase drumuri forestiere de deal și câmpie din România, prin mijlocul unor codri seculari. Venind dinspre Botoșani și urmând indicatoarele, prima dată veți ajunge la Mănăstirea Vorona, o comunitate de maici, care adăpostește un muzeu impresionant de carte veche, o mulțime de povești din vremuri de multe trecute, legate inclusiv de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar și o tradiție monastică aparte.

Grota Sfântului Onufrie Vorona FOTO Cosmin Zamfirache

Urmând drumul pe lângă mănăstire, prin pădure, încălecând coama dealului, prin mijlocul unui spectacol al naturii, ajungem de fapt la destinația noastră, Sihăstria Voronei, un schit locuit de călugări, ferit de privirile trecătorilor, ascuns de pădurile care-l înconjoară. La el se ajunge destul de rapid, pe un drum forestier, care se desprinde la dreapta din șoseaua principală. Sihăstria Voronei adăpostește moaștele Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona, un om cu o poveste fabuloasă și cu un destin aparte. Spre deosebire de ceilalți sfinți din județul Botoșani, Onufrie nu era român și nici nu provenea dintr-o familie de țărani. A fost un aristocrat rus, despre care se zvonea că ar fi avut inclusiv importante funcții administrative. Nu-i este cunoscut numele de mirean şi nici de unde venea cu exactitate, dar se știe că a ajuns în Moldova pe la 1749, pe când avea între 30 și 40 de ani.

Mormântul cuviosului Onufrie la Sihăstria Voronei

Se spune despre el că în viața de mirean ar fi fost guvernator al unei provincii din Ucraina de astăzi, și că ducea o viață boemă, după moda franțuzească, cu baluri și numeroase alte distracții. Nu știm dacă era căsătorit sau nu. Cert este că la un moment dat, acest mare aristocrat rus renunță brusc la viața sa, pleacă din Ucraina și se face pustnic în Moldova. Faptul că provenea dintr-o familie aristocrată era dovedit şi de situaţia sa, avea o cultură solidă, ştia să scrie deosebit de frumos şi în plus reuşea să facă traduceri foarte bune din diferite lucrări religioase. Venirea sa este semnalată de importanţi ieromonahi ai vremii precum Paisie Velicicovski.

Minuni din vremea lui Mihai Sturdza

După 15 ani de stat prin zona Bucovinei, în special la Dragomirna, ajunge în codrii Voronei. Se stabilește într-o grotă de calcar, situată la câțiva kilometri de Sihăstria Voronei, un schit întemeiat pe la începutul secolului al XVII-lea de câțiva călugări ruși. Cuviosul Onufrie petrece 25 de ani în pădurile Voronei, trăiește doar din ceea ce îi oferea natura, iar în peștera sa face un adevărat altar. După ce a murit, călugării de la Sihăstria Voronei l-au îngropat sub un măr. Acolo ar fi avut loc prima minune, spune tradiția locului. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al domnului Mihai Sturdza, despre care se spune că a ajuns la Sihăstria Voronei în anul 1846. Aici a primit un măr din copacul de lângă mormântul sfântului şi i s-a spus să-l dea fiicei sale bolnave de epilepsie. Copila a mâncat mărul şi s-ar fi vindecat. Domnul a cerut atunci dezgroparea osemintelor lui Onufrie, descoperind că trupul cuviosului nu era putrezit. Moaştele sale au fost prima dată depuse în altarul Mănăstirii Vorona, pe atunci mănăstire de călugări. Câțiva ani mai târziu, în urma unui vis avut de stareţul Mănăstirii Vorona, moaştele Cuviosului Onufrie au fost duse la Schitul Sihăstria Voronei. În 2005, el a fost trecut în rândul sfinţilor şi prăznuit pe data de 9 septembrie.

La Sihăstria Voronei

Nu trebuie ratată la Sihăstria Voronei o icoană unică în lumea creștină. „Această icoană este unicat! Nicăieri nu apare această reprezentare. De obicei Maica Domnului este reprezentată cu pruncul în braţe. Aici este vorba de o ipostază unicat, apărută nu întâmplător, ci în urma unei viziuni a celui care a realizat-o şi este încărcată de semnificaţii“, preciza Ghedeon Huţănaşu, starteţul Mănăstirii Sihăstria Voronei. Mai precis, Fecioara este înfăţişată ţinând de mână copilul Iisus, dând impresia unei deplasări în pas alert. Icoana are o vechime de aproape două secole și a fost realizată de un călugăr necunoscut, din judeţul Botoşani. Icoana de la Sihăstria Voronei este considerată de altfel o adevărată făcătoare de minuni, capabilă să prevestească dezastrele. Călugării spun că în anii ’80, icoana a prevestit un cutremur: a început să plângă cu lacrimi reale.

Locul de rugăciune ascuns al cuvioșilor Paisie și Cleopa

După ce ne îndepărtăm de Sihăstria Voronei, putem continua periplul ecumenic pe același spectaculos drum forestier. Putem face un popas la oaza de liniște reprezentată de Schitul Oneaga, o altă sihăstrie din mijlocul pădurii. Ulterior, virând la stânga către Coșula, trecem pe lângă o mănăstire de secol XVI, unicat în România – ctitoria vistiernicului Mateiaș, om de încredere al lui Petru Rareș. Complexul monastic este spectaculos și, la fel ca Mănăstirea Voroneț, cu al său albastru unic, Coșula se poate lăuda cu un galben cu totul deosebit, recunoscut de specialiști și prezent în multe picturi din interiorul bisericii principale. Urmându-ne drumul, ieșim pe șoseaua Iași-Botoșani, către Copălău. Străbătând ulițele satului, și apoi urmând un nou drum prin pădure, ajungem la o intersecție și ținem drumul către comuna Lunca.

Mănăstirea Cozancea FOTO Cosmin Zamfirache

Depășind vatra satului Lunca, atenți la indicatoare, virăm la stânga pe un drum către Cozancea, unul dintre cele mai faimoase schituri din județul Botoșani datorită faptului că aici au intrat în mănăstire și și-au făcut ucenicia doi dintre cei mai importanți duhovnici români din secolul XX și, totodată, doi dintre cei mai recenți sfinți din calendarul ortodox: Cuviosul Paisie de la Sihăstria și Cuviosul Cleopa de la Sihăstria. Pe scurt, înainte de canonizare, aceștia se numeau Paisie Olaru și Ilie Cleopa, doi pustnici căutați de oameni pentru înțelepciunea și darul lor profetic. Drumul până la schit este anevoios, căznitor, ca un soi de test al credinței. Dacă este uscat, drumul este accesibil și cu autoturismele (mai puțin cele foarte joase, sport). Dacă plouă, este necesar un SUV sau mai degrabă o mașină de teren. În orice caz, calea către mănăstire este impresionantă. Străbate câmpuri pitorești, pentru ca apoi să se scufunde prin pădurea deasă. De cele mai multe ori ai ocazia să dai de grupuri de căprioare care ies din pădure și străbat maiestuos câmpia până către un alt pâlc de arbori. La capătul acestui test al răbdării, călătorul descoperă o gură de rai. În mijlocul pădurii, lângă un iaz desprins parcă din povești, se află o bisericuță și câteva construcții tradiționale.

Ilie Cleopa FOTO crestinortodox.ro

Schitul Cozancea a fost întemeiat la sfârşitul secolului al XVII-lea de trei călugări veniţi tocmai din zona Donului. În 1732, marele boier Vasile Balş ridică şi o biserică de piatră, care s-a păstrat până astăzi. Datorită izolării, a liniștii depline, în pădurile de la Cozancea şi-au găsit sălaşul mulţi pustnici și numeroşi ieromonahi faimoşi, printre care Vasian Bucovineanul, Varlaam Vantil şi Lavrenţie.

Chilia din inima pădurii

Cei mai importanți sihaștri de la Cozancea au fost Paisie Olaru și Ilie Cleopa. Paisie Olaru s-a născut în anul 1897, în comuna Lunca, judeţul Botoşani, în familia unui pădurar cu cinci copii. Se numea de fapt Petru şi până la 24 de ani a trăit ca mirean. Atunci a simţit o chemare că trebuie să meargă la mănăstire, să se retragă în pădurile de la Cozancea. Trăieşte în obştea mănăstirească de la Cozancea şi devine un duhovnic cunoscut, dar şi un mare îndrumător pentru călugării tineri. Aici, Petru va deveni Paisie. În 1947, Paisie Olaru va pleca la Mănăstirea Sihăstria în judeţul Neamţ, devenind duhovnicul acelei comunităţi, iar mai apoi se retrage ca sihastru la Sihla, pentru ca în 1985 să revină la Sihăstria. A murit în 1990.

Icoana Sfintei Fecioare de la Cozancea FOTO Cosmin Zamfirache

Ilie Cleopa, fostul ucenic al lui Paisie Olaru la Cozancea, s-a născut în 1912 şi, la fel ca mentorul său, provenea dintr-o familie de ţărani, cu cinci copii, din satul botoșănean Suliţa, comună vecină cu Lunca. La trei ani după ce termină şcoala primară intră ca ucenic al lui Paisie Olaru la Cozancea, iar în 1929, alături de fratele său Vasile pleacă la Sihăstria, în judeţul Neamţ. De acolo va începe să fie cunoscut ca un mare duhovnic al ortodoxiei româneşti contemporane. A murit în 1998.

Cei doi mari duhovnici au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română în luna iulie a anului 2024, proclamarea solemnă a canonizării lor având loc la Mănăstirea Sihăstria în data de 7 august 2025. Interesant este că, de la Mănăstirea Cozancea, urmând un indicator discret către poteca pădurii, poți ajunge la chilia în care a stat Paisie Olaru în anii săi de sihăstrie din codrii Zamostei. Practic, chilia se găsește într-o poiană idilică, unde oricine se poate odihni, medita și chiar poate intra și studia în cămăruța în care a trăit Cuviosul Paisie. Nu puteți pleca de la Mănăstirea Cozancea fără să admirați pictura bisericească, dar nici fără să aruncați un ochi la pangarul bisericesc plin cu leacuri din plante, siropuri, sucuri naturale și câte și mai câte bunătăți absolut naturale.

„Cocuța” și misterele Cozancei

Aici, la Cozancea, se află și una dintre cele mai misterioase și totodată importante icoane făcătoare de minuni, singura icoană din Moldova investigată de autorități. Povestea a început la finele secolului al XIX-lea, atunci când călugărul Conon, pătruns de credință, se ruga stând într-un picior, ore în șir, cu ochii nedezlipiți de chipul icoanei cu Fecioara Maria. Conon alinta icoana și îi spunea „Cocuța“, iar după nopți întregi de rugăciuni, Fecioara i-ar fi răspuns: ar fi început să curgă două șuvoaie de lacrimi și nu s-ar fi oprit zile în șir. Minunea a făcut înconjurul țării. Ziarele din anul 1882, precum „Universul“ de la București, au scris despre această minune. O comisie, în frunte cu prefectul Botoșaniului, a investigat acest caz. Se spune că icoana a fost închisă într-un loc și păzită pentru a fi dată în vileag o posibilă înșelăciune, însă icoana ar fi plâns în continuare, timp de câteva săptămâni.

Dintr-un sat de la marginea României în pustiul Țării Sfinte

După pelerinajul de la Cozancea, în capătul celălalt al județului Botoșani, la mai bine de o oră de municipiul reședință de județ se află un alt loc cu o puternică rezonanță spirituală. Este vorba despre Horodiștea, o localitate din comuna Păltiniș. Se ajunge acolo pe drumul de la Botoșani la Dorohoi și apoi mai departe către Darabani, cel mai nordic oraș din România. Pentru a ajunge la Horodiștea trebuie să treceți de Darabani și să continuați pe frontiera de nord. Este un peisaj idilic, făurit de magia Prutului, care a dat naștere zăvoaielor, insulelor și tuturor minunilor de pe malurile sale. Aici, în acest teritoriu sălbatic, dar inimaginabil de frumos, s-a născut Ilie, fiul lui Maxim și al Ecaterinei, doi țărani din Horodiștea. Acest copil blond și firav, cum a fost descris de apropiați, va ajunge unul dintre cei mai importanți sihaștri români din pustiul Hozeva, Țara Sfântă. A fost canonizat sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Hozevitul.

Mănăstirea dedicată lui Ioan Iacob Hozevitul FOTO Cosmin Zamfirache

Sfântul Ioan Iacob s-a născut în 1913 și a avut o copilărie foarte grea. A rămas orfan de mamă de la vârsta de 6 luni. Mai apoi, la numai doi ani și jumătate, rămâne orfan și de tată, mort în Primul Război Mondial. Rudele apropiate l-au luat în grijă, însă a suferit mult din cauza lipsei părinților. „Un om bun, cum nu se mai găseşte nicăieri. Dacă erai gol, te îmbrăca cu ce avea şi umbla el în frig. Nu a spus niciunui om un cuvânt rău, numai a mângâiat pe alţii şi el a suferit. Era un copil slăbuţ, timid şi bălai la început. Când s-a făcut om matur, s-a înnegrit la păr. A dus o viaţă plină de amar încă din leagăn“, povestea Georgeta Bajureanu, verișoara lui Ioan Iacob Hozevitul. A fost un elev foarte silitor și unchiul său dorea să-l facă preot. Iliuță, cum îi spuneau oamenii din sat, avea însă alte gânduri. Se spune că a auzit un glas de Sus care i-a spus răspicat „Mănăstirea“ și nu a mai stat pe gânduri.

Până pe meleagurile sfinte

Ioan Iacob Hozevitul a fost călugăr la Neamț, dar a dorit să trăiască asemenea sihaștrilor din primele secole ale lumii creștine. Așa că a decis să plece în pustiul de la Hozeva, lângă orașul Ierihon. Acolo a dus viața unui ascet, dormea puțin, mânca te miri ce, dar se ruga constant. În Hozeva a îndurat pericole, boli și privațiuni. A ajuns renumit pentru talentul său medical și a tratat deopotrivă musulmani și creștini, fără deosebire. A murit la numai 47 de ani. „Corpul Părintelui Ioan era întreg, cu miros plăcut, cu hainele neputrede, epitrahilul şi schima întregi şi pielea uscată pe oase şi arăta ca şi cum ar dormi, cu faţa curată, cu barba neagră întreagă, faţa plăcută“, preciza Ioanichie, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, în notele de la lucrarea „Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la cer“.

Ioan Iacob Hozevitul

Pe data de 21 iunie 1992, Ioan Iacob Hozevitul a fost trecut în rândul sfinților sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ“, fixându-i-se zi de prăznuire data de 5 august. Deși moaștele sale se află la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul“ din Pustiul Hozeva, pe Valea Pârâului Cherit, în Israel, acasă la Horodiștea, Iliuță a rămas în memoria localnicilor. Prima dată, a fost amenajată o casă memorială, acolo unde a locuit acesta până la 18 ani. Casa memorială este organizată sub forma unei locuințe țărănești de la început de secol XX și impresionează prin acuratețe și calitatea expoziției. Toate sunt la locul lor – până și ștergarele sau obiectele de scris ale lui Ioan Iacob Hozevitul. Lângă casa memorială, în 2018 a fost construit un schit, ridicat la rang de mănăstire în 2020 – un loc impresionant, atât prin frumusețea arhitectonică, cât și prin valoarea sa sentimentală. Nu departe de mănăstire curge Prutul înconjurat de spetaculoasele sale zăvoaie.

Și dacă tot are loc o vizită turistică în județul Botoșani, cu temă ecumenică, nu trebuie ratate ctitoriile lui Ștefan cel Mare – Mănăstirea Popăuți din municipiul Botoșani și Mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc de la Dorohoi – sau cele ale Elenei Rareș, soția voievodului Petru Rareș: „Sfântul Gheorghe“ și „Uspenia“ – locul unde a fost botezat Mihai Eminescu –, ambele de la mijlocul secolului al XVI-lea.