Foto Animalele legendare care au stăpânit pădurile Carpaților. Cum au dispărut bourii și au fost salvați zimbrii

România păstrează una dintre cele mai mari populații de zimbri din Europa, ale căror povești au început în urmă cu aproape șapte decenii, odată cu reintroducerea lor în Carpați. Bourii, alte animale legendare pentru români, au avut o soartă diferită.

Zimbri din Pădurea Slivuț. Foto: Romsilva

Au trecut aproape 70 de ani de la revenirea zimbrilor în România, iar în prezent, numărul exemplarelor acestei specii care populează pădurile și rezervațiile din Carpați se apropie de 400. Bourul (Bos primigenius), apropiat ca înfățișare de zimbru (Bison bonasus) și adesea confundat cu acesta, considerat strămoșul vitelor domestice, a dispărut pentru totdeauna, rămânând doar în legendele și tradițiile românilor.

„Ruda” sa a putut fi salvată de la dispariție la începutul secolului XX, când ultimele populații de zimbri mai supraviețuiau în pădurea Białowieża, aflată astăzi la granița Poloniei cu Belarus, și în Munții Caucaz. În toamna anului 1958 au fost aduși din Polonia în România primii zimbri, care aveau să fie găzduiți într-o rezervație amenajată în Pădurea Slivuț, de lângă Hațeg, în județul Hunedoara.

„Zimbrul a fost reintrodus în fauna României în anul 1958, de către silvicultorii români, prin aducerea, din Polonia, a doi zimbri, numiți Podarec și Polonka, după două secole de la dispariția acestuia din fauna țării. Treptat, s-au format mai multe nuclee de zimbri, iar zimbrii au reînnoit legătura cu pădurile noastre. Regia Nationala a Padurilor - Romsilva administrează trei nuclee de zimbri, la Bucșani, Hațeg și Vânători Neamț, cu un efectiv total de peste o sută de exemplare”, informa recent Romsilva.

1/12

Zimbri la Slivut Hateg Foto Romsilva (2) jpg Foto: Romsilva

Rezervația Slivuț, întinsă pe trei hectare, a devenit un important centru de reproducere a zimbrilor din România, unde, de-a lungul deceniilor, au trăit peste 50 de animale. Ultimii doi pui de zimbru s-au născut în ultimele luni.

În decembrie 2025, Direcția Silvică Hunedoara anunța nașterea zimbrului Romeo, al șaptelea zimbru găzduit în rezervație, iar la 14 iunie 2026 s-a născut Romanița, prima femelă venită pe lume aici după șapte ani în care se născuseră doar masculi.

Începând din anii ’60, specia a fost introdusă și în alte rezervații, iar în ultimele decenii au început programele de reintroducere a zimbrilor în libertate.

Potrivit organizației WWF România (World Wide Fund for Nature sau Fondul Mondial pentru Natură), dedicată conservării naturii, populația zimbrilor din țară depășește 350 de exemplare. Aproximativ 250 trăiesc în libertate în Munții Țarcu, în județul Caraș-Severin, unde programul de reintroducere a început în 2014.

„În prezent, estimăm o populație de aproximativ 250 de indivizi distribuiți pe 380 kilometri pătrați, dintre care aproximativ 150 s-au născut în libertate”, arată WWF România. Alte populații de zimbri au fost reintroduse în Parcul Natural Vânători-Neamț și în Munții Făgăraș.

Animalele străvechi de pe teritoriul României

În Antichitate, peste două treimi din actualul teritoriu al României era acoperit de păduri seculare, aproape neatinse de triburile care trăiau aici. De la hotarele de nord-vest ale Daciei și până pe valea Rinului, o pădure legendară era considerată în cronicile antice drept o graniță naturală greu de trecut pentru romani.

Zimbru într-o rezervație din Germania. Foto: Daniel Rosengren

„Pădurea Hercinică, care este nemărginită și cuprinde un lanț de munți, se întinde atât de mult încât, deși multe popoare o locuiesc, niciunul nu poate spune unde începe sau unde se sfârșește. Este de o vechime cu adevărat mitică, neatinsă de secole întregi de securea omului”, afirma cărturarul latin Plinius cel Bătrân, în secolul I d.Hr., în lucrarea Naturalis Historia.

Vastele păduri ale Carpaților erau refugii pentru oameni, dar mai ales pentru numeroasele specii de animale, iar zimbrul și bourul nu făceau excepție. Bourii din Pădurea Hercinică au fost descriși și de generalul roman Iulius Cezar (100 î.Hr. – 44 î.Hr.) în lucrarea sa De Bello Gallico, una dintre primele scrieri cunoscute în care sunt menționați dacii ca popor.

„Foarte mare le este puterea și foarte mare viteza, și nu cruță nici om, nici animal, odată ce le-au zărit. Germanii îi vânează cu mult zel, prin prinderea lor în gropi; prin astfel de muncă tinerii se întăresc și, prin acest fel de vânătoare, se antrenează, iar cei care au ucis cei mai mulți aduc coarnele lor într-un loc public ca mărturie și câștigă mare renume. Dar, chiar dacă sunt prinși foarte tineri, aceste animale nu pot fi îmblânzite sau obișnuite cu oamenii. Ca volum, formă și aspect, coarnele lor sunt foarte diferite de coarnele boilor noștri. Localnicii le adună cu mare grijă, le îmbracă marginile în argint, iar apoi le folosesc ca pahare la cele mai fastuoase ospețe”, nota Iulius Cezar.

Discuri de fier de la Piatra Roșie. Foto: PCA Alba

Zoologul A. B. Szalay amintea că, până în 1918, erau cunoscute 20 de locuri cu fosile de bour în Transilvania. Bourul apare și în numeroase reprezentări antice. Una dintre cele mai cunoscute este altarul roman dedicat zeului Mithras, descoperit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și păstrat la muzeul din Deva. Pe monument era reprezentat un taur pe care îl identifica drept bour, datorită înfățișării diferite de cea a vitelor domestice.

„Taurul merge spre dreapta și pășește înainte cu piciorul drept din față. Își ține coada pe spinare. Înspre cap, linia spatelui i se ridică simțitor! Are un cap neobișnuit de mare și de tare. Pe frunte are păr mare. Baza coarnelor e extraordinar de lată, ca aceea a fosilei Bos primigenius. Coarnele sunt lungi și încovoiate înapoi. Nici urmă de coamă nu are. O fizionomie într-adevăr sălbatică, cu ochi neobișnuiți”, scria A. B. Szalay.

Bourul sau zimbrul apare și pe obiecte prețioase descoperite în cetățile dacice din Munții Orăștiei, cum sunt discurile ornamentale de fier de la Piatra Roșie și matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia. Discurile de la Piatra Roșie, decorate cu reprezentări de animale reale și fantastice, ca grifoni, cerbi, bouri, păsări de apă și feline, au fost asociate de unii cercetători unor practici religioase.

„Bourul reprezintă o convenție locală în lungul șir de reprezentări mitologice întâlnite la sud și nord de Dunăre”, arătau arheologii Gelu Florea și Liliana Suciu în studiul „Observații cu privire la scutul de la Piatra Roșie” (1995).

Matrița din Sarmizegetusa Regia. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Astfel de animale sunt reprezentate și pe matrița de bronz descoperită în 2013 la Sarmizegetusa Regia, folosită în Antichitate la realizarea unor obiecte ornamentale din metale prețioase. Într-una dintre scene, animalul atacă un rinocer, în timp ce acesta este atacat de o felină. Se deosebește față de taurul reprezentat în altă parte a matriței prin coama bogată și părul lung de sub bărbie.

Prezența bourilor și zimbrilor este amintită și în folclorul și mitologia românilor, dar și în numeroasele toponime românești. 

Când au dispărut bourii și zimbrii

Dispariția populațiilor de bouri de pe teritoriul actual al României este plasată de istorici în perioada medievală. A. B. Szalay estima că ultimii bouri din Transilvania ar fi supraviețuit în Munții Călimani până în jurul anului 1380, iar cei din Moldova, până în jurul anului 1460. Regiunile împădurite și greu accesibile de la granița dintre Transilvania, Moldova și Bucovina ar fi oferit animalelor ultimele refugii.

„În Moldova s-a menținut bourul în stare de libertate mai mult ca oriunde în Europa, lucru care reiese din mulțimea numelor toponimice bour și din legenda lui Dragoș-Vodă. Dispariția lui din Moldova am putea-o fixa aproximativ la anul 1460”, mai arăta cercetătorul.

Specia a supraviețuit în alte regiuni ale Europei până în secolul al XVII-lea, ultimul exemplar cunoscut murind în 1627, în Polonia.

Zimbrii au supraviețuit în pădurile Carpaților mai mult timp decât bourii, fiind considerați printre cele mai impresionante și periculoase animale sălbatice.

Alexandru Ujfalvy (1792–1866), un nobil transilvănean pasionat de vânătoare, relata în memoriile sale, redactate în anii 1854–1855, că ultimul zimbru din Transilvania ar fi fost ucis în 1762, în Munții Bârgăului.

„În Ardeal cel din urmă zimbru a fost ucis în 8 Octombrie 1762, pe dealul Plai, din Munții Bârgăului. Socrul meu, acum mort, a fost de față la vânătoarea aceasta, pe care o aranjau tatăl-său subprefect al comitatului Dăbâcei. Totdeauna accentua că după anul arătat mai sus nu s-a mai văzut zimbru în cuprinsul Ardealului. Zimbrul din urmă era o vacă bine făcută, de vreo 10–12 ani. A cântărit cinci măji și 42 funți”, relata Ujfalvy.

Ujfalvy lega dispariția zimbrilor de defrișarea pădurilor, extinderea terenurilor agricole și pătrunderea oamenilor cu turmele de vite tot mai adânc în munți.

Naturalistul Ion Th. Simionescu arăta că zimbrii au supraviețuit în văile ascunse ale Munților Călimani până spre secolul al XVIII-lea, iar unii au fost îmblânziți.

„La 1740 groful Lazar, după Floericke, a luat parte la dieta din Sibiu, venind într’un car tras de doi zimbri îmblânziți, cu coarnele aurite și cu hamuri argintate; a stârnit uimirea tuturor”, scria Ion Th. Simionescu în „Fauna României” (1938).

Profesorul Eugen Botezat amintea și de un corn de zimbru folosit ca bucium, descoperit la o familie din Bucovina. Cornul purta inscripția „Iftymy Ziub” și anul 1808, fiind considerat de cercetător o mărturie a supraviețuirii zimbrilor în regiune.

Populația de zimbri a renăscut în Polonia

La începutul secolului XX, zimbrul european se afla în pragul dispariției. Ultimele populații sălbatice importante supraviețuiau în pădurea Białowieża, din Polonia, care fusese timp de secole un domeniu de vânătoare al regilor Poloniei și, ulterior, al țarilor Rusiei. Uciderea zimbrilor fără permisiune era aspru pedepsită, iar această protecție a contribuit la supraviețuirea lor. În 1860 trăiau aici aproximativ 1.500 de zimbri, în 1900 mai erau circa 750, iar în 1914 numărul lor ajunsese la aproximativ 735.

Primul Război Mondial și tulburările care i-au urmat au dus la dispariția zimbrilor sălbatici din Białowieża. Ultimul exemplar cunoscut din această pădure a fost ucis în 1919, iar populația sălbatică din Caucaz a dispărut în anii următori.

În 1929, autoritățile poloneze au început refacerea populației din Białowieża, folosind animale aduse din alte crescătorii. Pe măsură ce numărul zimbrilor a crescut, parcul a fost extins, iar eforturile de conservare au permis refacerea treptată a speciei și, în deceniile următoare, reintroducerea zimbrilor în pădurile din care dispăruseră.

Cum au revenit zimbrii în România

La mijlocul anilor ’30, zoologul Eugen Botezat propunea înființarea unei rezervații naturale în Carpați, care să adăpostească zimbri.

„Ce ar fi, dacă și noi am concepe ideea conservării naturii mai temeinic de cum ne-am străduit până acum? Ce i-ar strica poporului și statului român, dacă ar înființa un parc drept rezervațiune naturală într-o regiune mai puțin populată și puțin accesibilă culturii (adică pustiirii)? Și ce ar fi, dacă în ea am reintroduce zimbrul și elanul, precum au trăit aceste animale acolo nu tocmai de mult?”, scria naturalistul.

Profesorul indica Munții Călimani și ținuturile învecinate din Bucovina, precum Poiana Ștampei și Piatra Dornei, ca locuri potrivite pentru readucerea animalelor. Primele exemplare au revenit în România în 1958, în Pădurea Slivuț, de la marginea Hațegului. Podarek și Pulonka au fost aduși din Polonia la 8 noiembrie 1958.

„Astăzi, vizitând rezervația de lângă Hațeg (regiunea Hunedoara), vom avea ocazia să vedem în locurile unde sălășluiau odinioară zimbrii, din nou o pereche din aceste animale, primite în dar din R. P. Polonă (un mascul și o femelă). Ei au fost aduși cu scopul de a îmbogăți fauna țării noastre cu această specie, care era atât de numeroasă în trecutul îndepărtat”, informa „Revista Pădurilor” în 1959.

Pentru primirea zimbrilor fusese amenajat un teren împrejmuit de zece hectare, împărțit în două compartimente, în care se aflau păduri de foioase și poieni. Au fost construite o hrănitoare, o magazie pentru furaje, o pivniță și o fântână. Transportul animalelor din Polonia până în România s-a făcut cu trenul, într-un vagon special, iar de la gara Bretea Streiului au fost duse cu camioanele până la rezervație.

Podarek cântărea aproximativ 1.000 de kilograme, iar femela, 700 de kilograme. Primeau hrană de trei ori pe zi, alcătuită din fân, sfeclă, orz și muguri, completată cu vegetația consumată în pădure.

„După lansarea în parc, s-a putut observa din partea animalelor o cercetare minuțioasă a noului loc de trai. La hrană nu vin nechemați. Apropierea și ieșirea la liziera pădurii o fac destul de încet și abia după o verificare a terenului liber încep să fugă. În timpul hrănirii, fiecare își respectă hrănitoarea numai până la terminarea hranei din ea. Primul care termină caută să ia din hrana celuilalt, chiar împungându-se”, nota „Revista Pădurilor”.

În ciuda greutății lor, zimbrii erau surprinzător de agili.

„După ce se hrănesc, dacă nu se duc să mănânce fân, rămân să rumege, se tăvălesc sau încep să se joace. Deși destul de voluminoși (1.000 de kg și respectiv 700 kg), în jocul lor aleargă, se freacă de copaci, se enervează din nimicuri și iau poziții de atac foarte frumoase”, relata publicația.

La aproape șapte decenii de la data revenirii zimbrilor în România, țara noastră păstrează una dintre cele mai mari populații de zimbri din Europa.