Cum arătau întinsele păduri seculare din România. Milioane de hectare au fost defrișate în două secole
0România a pierdut, în ultimele două secole, suprafețe întinse de păduri, în special din rândul codrilor seculari, iar planurile de regenerare a fondului forestier s-au dovedit, în mare parte, ineficiente.
Timp de secole, ținuturile actuale ale României au fost acoperite cu păduri seculare, iar numeroase locuri au păstrat toponime inspirate de bogăția forestieră a țării. Regiunile Bucovinei, Tisei și Transilvaniei sunt cele mai bune exemple.
Pădurile întinse de arbori seculari au rezistat până în epoca modernă, dar rămășițele lor au fost exploatate intens în secolul XX. În prezent, fondul forestier din România ocupă 6.616.931 de hectare, iar suprafața pădurilor 6.462.196 de hectare, conform statisticilor publicate în 2025 de Institutul Național de Statistică.
Aproape 30 la sută din suprafața țării este acoperită cu păduri, iar în ultimii ani spațiul ocupat de acestea a fost într-o ușoară creștere față de 1990, când cuprindea 6.371.000 de hectare.
România se află între primele zece state din Uniunea Europeană ca suprafață acoperită de păduri, însă procentul ocupat de acestea în raport cu teritoriul țării este mai mic față de media statelor europene, de aproximativ 40 la sută.
Cum arătau în trecut pădurile seculare
La sfârșitul secolului al XIX-lea, călătorii din Munții Carpați puteau rătăci încă prin imensitatea unor păduri seculare, rar străbătute de oameni.
„Pe panta acestui munte, în liniștea profundă a pădurii de brad, poteca urcă în serpentine. Trunchiuri uriașe zac culcate pretutindeni, răpuse de propria greutate, de bătrânețe sau de furtuni. Unele sunt deja putrezite și se fărâmițează bucată cu bucată, amestecându-se iar cu pământul. Altele sunt încă întregi; dacă le-ai putea coborî, ai primi bani frumoși pe ele. Unele au murit în picioare: crengile le-au căzut rând pe rând, apoi vârful, iar coaja le-a fost jupuită de vânt; stau așa, ca niște schelete”, informa în 1882 publicistul Rethi Lajos, după o călătorie prin pădurile virgine de atunci din Munții Retezat.
Potecile și puținele drumuri înființate pe văile pârâurilor din Retezat afectau rar înfățișarea pădurilor seculare ale masivului. Arborii acopereau în scurt timp cicatricile lăsate de oameni.
„Trunchiurile doborâte acoperă chiar și poteca. Unele au căzut de-a lungul ei și formează un sprijin ca o balustradă, de partea prăpastiei. Altele au căzut de-a curmezișul drumului. Trebuie trecut peste ele călare. Unde nu se poate trece peste trunchi, îl ocolesc și bat o potecă nouă. Iar uneori nici asta nu este permis de stâncă; în astfel de locuri trunchiul a trebuit tăiat, ca să nu fie blocată trecerea. Sunt și copaci care au căzut atât de sus peste potecă, încât formează ca o poartă de triumf deasupra ei. Iar printre ruine se înalță iarăși viața și triumfă asupra pieirii. Trunchiurile puternice, aflate în plină vigoare, și brazii tineri, care abia prind putere, foșnesc abia auzit, în verdele lor, fluturând în vârf conurile roșii de brad”, arăta publicistul, în ziarul Hunyad.
Pădurile Retezatului, întinse pe zeci de mii de hectare, au început să fie exploatate din secolul al XIX-lea, odată cu deschiderea primelor mine de cărbune din Valea Jiului și a uzinelor metalurgice. Activitățile industriale s-au extins la începutul secolului XX, însă masivul a avut avantajul de a rămâne greu accesibil oamenilor, fiind la distanță de orașe mari, străbătut de puține drumuri și cu pante abrupte, nepotrivite pentru întemeierea unor așezări permanente.
În prezent, Retezatul este unul dintre puținele masive din România care păstrează suprafețe mari de păduri seculare, neatinse. Un astfel de loc este Rezervația științifică Gemenele, de aproape 2.000 de hectare, unde accesul turiștilor a fost interzis de la începutul anilor ’50.
Pădurile antice au rezistat până în epoca modernă
Pădurile antice au dispărut treptat, uneori violent, începând din secolul al XVIII-lea, arătau unii istorici. Până atunci, vreme de secole ținuturile pe care le acopereau au fost aproape neatinse. În urmă cu două milenii, peste două treimi din suprafața actuală a României era acoperită cu păduri.
Dacii își găseau adăpost și hrană în pădurile care acopereau atât munții, dar și o mare parte a câmpiei, până în luncile întinse ale Dunării și Tisei.
„Transilvania, al cărei nume însuși implică existența pădurilor mari ce o despărțeau de vasta câmpie a Dunării și a Tisei, Moldova, unde codrii uriași acopereau dealurile, coborând până la vărsarea Siretului și Prutului, Muntenia sau Țara Românească, unde, cu excepția Bărăganului și a stepei Burnazului puteai să mergi de la munte până la Dunăre numai prin codrii, erau țări de pădure, cu codrii uriași. Oamenii erau puțini, iar pădurea imensă”, arăta istoricul Constantin Giurescu, în volumul „Istoria pădurii românești”(1976).
Spre sud, pădurile din Dacia ajungeau neîntrerupt până la Dunăre unde se legau de pădurea de luncă a fluviului. Banatul era acoperit aproape complet de păduri, cu excepția zonelor inundabile din bazinele Tisei și Timișului.
„Maramureşul era în întregime păduros şi până târziu, în secolul al XIII-lea, pădurile lui au fost greu accesibile formând o fortăreaţă naturală. Și în Dobrogea, pădurile de lângă Dunăre și întinsul codru din partea de miazănoapte au oferit locuri bune de adăpost și de apărare”, arăta istoricul.
Până la finalul Evului Mediu, ținuturile actuale din România au fost dominate de păduri, multe din ele neatinse de secole. Călătorii străini rămâneau adesea fascinați de întinderile nemărginite ale codrilor din regiunile istorice ale României. În secolul al XVIII-lea, unele locuri păstrau încă păduri antice legendare.
„Despre pădurea de la Polovragi, din Oltenia, aflăm în raportul din 1727 decembrie, din timpul ocupaţiei austriece, trimis de administratorul Tige consiliului de război de la Viena. Referindu-se la numita pădure, ai cărei copaci, groşi, se înalţă mândri, spune că românii localnici o numesc Romanii, deoarece există tradiţia că ar fi fost sădită de către romani. Nimic nu ne împiedică să acceptăm temeinicia acestei tradiţii”, informa istoricul Constantin Giurescu.
Milioane de hectare de pădure, pierdute
De la începutul secolului al XIX-lea, situația pădurilor românești începe să se schimbe, unul dintre motive fiind cererea tot mai mare de grâne. Zeci de mii de hectare de păduri dispăreau anual pentru a lăsa loc noilor ogoare. În unele cazuri, lemnul nici măcar nu mai era valorificat.
„Economia pădurilor de pe Valea Bistriței se află în cea mai tristă stare. Prin necumpătata exploatație a lemnului, prin numeroasele ferăstraie, toată valea cea mare a Bistriței cu ale ei lăturalnice văi se vede stârpită de lemne. Spre a mai lăți locurile de pășunat pentru oi și vite, albe se aprind îndănis întregi păduri de mai multe sute de falci și, în acest chip, în puține ceasuri, se pierd cei mai frumoși copaci, rodul de sute de ani”, informa, în 1840, profesorul K. Mihalik.
Câțiva ani mai târziu, Charles Guebhard, un botanist străin, observa dezastrul care cuprinsese pădurile din sudul Moldovei.
„Pădurile care altădată acopereau aproape totalitatea solului în Moldova de Jos nu mai ocupă azi decât o minimă parte. Această despădurire este motivată de unii proprietari prin nevoia de ogoare, dar, la cei mai mulți, interesele speculei sunt de natură a nu opri întru nimic râvna nemăsurată, dat fiind că se construiește și în Moldova, iar prețul lemnului crește din an în an”, nota acesta.
Istoricul Constantin Giurescu afirma că, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în 1918, suprafața forestieră a fost în continuă scădere. S-au defrișat numeroase păduri de șes și de deal, stejărișurile având cel mai mult de suferit, iar exploatarea pădurilor montane a fost sălbatică, vizând în primul rând rășinoasele.
„Este greu de dat o cifră, chiar aproximativă, a micșorării domeniului forestier românesc în intervalul 1781—1918. Ținând seamă de defrișările masive însă, din regiunile de șes și de deal, precum și de tăierile din munți, credem că cifra de 2.500.000 hectare nu e exagerată”, arăta acesta.
Reducerea domeniului forestier a fost explicată, pe de o parte, prin nevoia de ogoare noi pentru agricultură și de pășuni pentru creșterea vitelor, iar pe de altă parte, prin dorința oamenilor de a profita rapid de resursele naturale.
În 1918, România cuprindea o suprafață de 7,25 milioane de hectare de pădure. În perioada interbelică a pierdut peste un milion de hectare, în urma defrișărilor, ajungând la un minim istoric de 5,95 milioane de hectare în anul 1938.
Cele mai bune păduri, devastate de sovromuri
După Al Doilea Război Mondial, cele mai valoroase păduri ale României au fost exploatate intens prin Sovromlemn, una dintre societățile româno-sovietice (sovromuri) înființate în primii ani ai comunismului pentru a extrage resursele naturale ale României și a controla industria și infrastructura țării în favoarea Uniunii Sovietice.
Zeci de mii de oameni au fost angajați în exploatările forestiere, iar cea mai mare parte a lemnului și a mărfurilor rezultate era trimisă în URSS ca despăgubiri de război sau în urma unor schimburi comerciale la prețuri derizorii. Păduri virgine, seculare și din ariile protejate au fost rase în acei ani, pentru totdeauna, potrivit documentelor de arhivă. Doar materia primă și produsele de cea mai bună calitate erau acceptate la export.
„Guvernul comunist a fost de acord să aplice Planul Sovietic pentru distrugerea completă a pădurilor, iar lemnul tăiat în România este exploatat fără reguli și fără limite. Păduri antice sunt retezate la pământ, fără a mai exista vreun ordin de reîmpădurire. În acest ritm va mai fi nevoie de 60 de ani pentru ca pădurile să își revină la normal. Tot lemnul este exportat în beneficiul Uniunii Sovietice, ca reparații de război”, arăta un raport din 1952, păstrat în arhivele RFE (Radio Europa Liberă).
Uzinele forestiere aveau mii de angajați, dar erau conduse de sovietici sau de persoane fără experiență, membri de partid, în timp ce foștii pădurari erau alungați, fiind acuzați de comportament „burghez”.
De pe Valea Bistriței, Sovromlemn exporta zilnic 30 de vagoane de bușteni, arăta un document păstrat în arhivele digitalizate ale Agenției Centrale de Informații a SUA, în 1951.
„Se muncește zi și noapte. Toate pădurile sunt distruse fără a se ține cont de cerințele viitoare. Tancuri de armată sunt folosite pe post de tractoare. Circa 1.000 de muncitori sunt angajați aici”, nota documentul din 1951.
Două treimi din cheresteaua folosită în construcții era exportată în URSS sau prin URSS în Cehoslovacia și Ungaria, restul rămânând în folosință locală.
În anii ’50, Sovromlemn controla 30 de uzine forestiere, unele naționalizate, și peste 100 de gatere, toate lucrând pentru exportul către URSS. Produceau anual peste 1,25 milioane de metri cubi de cherestea rotundă, iar 90% era trimisă în est.
Până la desființarea trustului româno-sovietic, la mijlocul anilor ’50, au dispărut suprafețe uriașe de păduri seculare. Două decenii mai târziu, marile inundații din anii ’70 au fost privite ca o consecință a defrișărilor. În 1975, Nicolae Ceaușescu anunța planul de regenerare a pădurilor din România, care viza ca până în 2010 suprafața împădurită să ajungă din nou la 40 la sută.
La cinci decenii de la inițierea planului, ar mai fi nevoie de peste 2,5 milioane de hectare de pădure pentru ca România să atingă suprafața împădurită propusă atunci.
Se încarcă comentariile...
