,,Cursa de șoareci”: piesa de teatru care se joacă non-stop de 58 de ani

De 58 de ani de când se joacă neîncetat pe scena londoneză, cea mai longevivă piesă a tuturor timpurilor încă reuşeşte să întreţină suspansul unei întrebări: „Cine este ucigaşul?"

Benjamin Franklin afirma în secolul al XVIII-lea că trei oameni pot ţine un secret cu o singură condiţie: doi dintre ei trebuie să fie morţi. Două secole mai târziu, Agatha Christie dovedeşte, post-mortem, că zece milioane de spectatori din 40 de ţări pot păstra un secret care li se tot dezvăluie - în 20 de limbi diferite! - şase zile din şapte, de mai bine de jumătate de secol.

Misterul ucigaşului din „Cursa de şoareci" („The Mousetrap") a supravieţuit testului timpului, iar deznodământul piesei încă mai suscită exclamaţii de uimire din partea spectatorilor care privesc cu sufletul la gură jocul actorilor de la St.Martin's Theatre din Londra. Din 1952, când piesa a fost pusă în scenă în West End-ul londonez, peste 382 de actori au intrat în pielea celor nouă personaje şi, conform statisticilor St.Martin's Theatre, s-au spălat şi călcat echivalentul a... 186 de kilometri de cămăşi şi costume.

Cât despre îngheţată, tradiţionalul desert servit în pauzele spectacolelor de teatru montate la Londra - aceasta a fost consumată în cantităţi industriale: 415 tone! Nu doar piesa şi-a adjudecat recordul de „cel mai longeviv spectacol al tuturor timpurilor", ci şi protagoniştii. David Raven a obţinut un loc în „Cartea Recordurilor" pentru cele 4.575 de reprezentaţii în rolul Maiorului Metcalf, iar Nancy Seabrooke şi-a petrecut 15 ani din viaţă ca... dublură. Deşi decorurile au fost schimbate şi modernizate în anul 2000, un scaun şi ceasul de perete s-au păstrat ca mărturii ale celor aproape 24.000 de spectacole din cei 58 de ani.

Copleşită de atâtea recorduri, am păşit în St.Martin's Theatre cu aceeaşi curiozitate cu care pusesem cu ani în urmă piciorul pe Tower Bridge sau în Westminster Abbey. „Cursa de şoareci" nu este doar o piesă, este o instituţie londoneză, cu spectacole care se joacă şase zile din şapte, cu casa închisă, în condiţiile în care cel mai ieftin bilet costă 30 de lire sterline, iar cel mai scump 50 de lire. Ca orice mister, „The Mousetrap" începe cu o crimă petrecută în miez de iarnă. În timp ce la radio se derulează ştirea că o bătrână din Londra a fost ucisă de un individ îmbrăcat într-o haină gri şi încălţat în pantofi negri, în hotelul Monkswell Manor proprietarul Giles Ralston tocmai îşi face agitat intrarea, lăsându-şi haina... gri pe spătarul scaunului şi curăţându-şi de zăpadă pantofii negri de lac.

În câteva minute îşi fac apariţia patru oaspeţi stranii: tânărul Christopher Wren, care recunoaşte că fuge de cineva sau de ceva; bătrâna şi ursuza doamnă Boyle, fost judecător; Maiorul Metcalf, retras din armată; Miss Casewell, o femeie cu aer trist care vorbeşte tot timpul despre copilăria sa nefericită, şi domnul Paravicini, un individ cu accent străin, care pare machiat pentru a părea mai bătrân decât este. Ultimul venit este sergentul Trotter, care ajunge pe schiuri până la hotelul înzăpezit, pentru a-i informa pe oaspeţi că ucigaşul doamnei se află în hotel.

LOVITURĂ DE TEATRU. Publicată iniţial cu titlul „Trei şoareci orbi" - aluzie la un sinistru cântecel de copii, reluat şi în piesă - povestea i-a fost inspirată lui Christie de un fapt real petrecut în 1945. Trei copii orfani - doi băieţi şi o fată - au fost plasaţi în grija unui cuplu de fermieri britanici care, în locul iubirii părinteşti, i-a bătut şi i-a înfometat până când cel mai mic dintre băieţi a murit. Acţiunea piesei are loc după după 20 de ani de la această tragedie.

Bătrâna doamnă ucisă în piesa Agathei Christie este soţia fermierului, iar nevasta proprietarului Monkswell Manor este fosta profesoară a băieţelului mort, care i-a ignorat strigătul de ajutor; doamna Boyle este judecătoarea care i-a plasat pe cei trei fraţi în grija fermierilor şi Miss Casewell este sora băieţelului ucis. Crima perfectă nu există, dar piesa lui Christie este un mister aproape perfect.

În două ore şi un sfert, identitatea ucigaşului se schimbă în mintea spectatorilor de cel puţin zece ori, iar finalul este, la propriu, o lovitură de teatru! Una care vine şi cu o rugăminte enunţată explicit de actori: „Vă rugăm să nu dezvăluiţi cine a comis crima, pentru ca şi viitorii spectatori să se poată bucura de misterul Agathei Christie". Spectacolul (şi misterul) trebuie să continue!

Citiți mai multe despre misterul cursei de șoareci în numărul 30 al revistei Forbes România.