Tineretea unui clasic

Sunt mai multe feluri de a scrie despre un autor devenit clasic. E modul hagiografic, infiorat-solemn, cu analize plate si un limbaj de lemn. Dupa comentariul intotdeauna mai lung decat rabdarea

Sunt mai multe feluri de a scrie despre un autor devenit clasic. E modul hagiografic, infiorat-solemn, cu analize plate si un limbaj de lemn. Dupa comentariul intotdeauna mai lung decat rabdarea cititorului, vine concluzia-stas: scriitorul respectiv e o chintesenta a geniului romanesc si, la o adica, a celui universal. La extrema cealalta se plaseaza modul demitizant, vioi si bascalios, in care se planeaza usor pe deasupra cartilor si autorilor fundamentali, in cautarea propriei inteligente. Clasicul (Eminescu, Creanga si altii ca ei...) devine un pretext, iar opera lui, un fel de block-start din care "comentatorul" tasneste, dar intr-o directie opusa. Caci scriitorul mare, traitor in secolul 19 si deci cam nationalist, ii blocheaza accesul catre Europa. Exact la mijlocul distantei dintre aceste puncte extreme as situa cercetarea literara autentica, profunda, aceea facuta in maruntaiele operei si vietii unui clasic, pentru a se extrage de acolo ceva nou. O astfel de exegeza, cu adevarat moderna ca metodologie si stilistica, a intreprins Dan Gradinaru in monografia intitulata, simplu, Creanga (Editura Allfa, 2002). Cu toata masivitatea ei (476 de pagini "pline"), cartea se citeste cu delectare, mai intai pentru ipotezele avansate de critic, si apoi pentru felul cum este scrisa. Autorul e si prozator, si scriitura sa critica e supla, "nervoasa", cu schimbari de registru si cu o anume dramatizare, punere in scena a ideilor. Iar acestea, ideile, sunt socante prin noutate, pana in momentul in care, in fata multelor argumente oferite, cititorul trebuie sa consimta ca sunt intemeiate. De pilda, teza lui Dan Gradinaru fiind aceea ca Ion Creanga are o masca (impusa in posteritate) si un eu profund (mult mai putin cunoscut), un capitol din monografie se intituleaza Cel umil si cel crud sau Creanga si Maiorescu. Criticul analizeaza cu multa finete comportamentul lui Creanga in fata (si in spatele!) mentorului Junimii, observand cum umilinta are grade ce merg pana la razvratire si cum ea, in general, functioneaza de fapt ca un paravan pentru marile ambitii de prozator ale lui Creanga. E inca staruitoare, mai ales in ochii intelectualilor "fini", prejudecata "taraniei" si a "inculturii" lui Creanga, datorata anume acelei masti a prozatorului. Cu un impresionant efort documentar, Dan Gradinaru a cautat, a descoperit si a "centralizat" suficiente probe contrare. Dar, poate, lucrul cel mai important pe care il demonstreaza in paginile monografiei sale este acela ca Ion Creanga n-a devenit un scriitor clasic "din greseala", fara sa vrea, eventual fara s-o stie. Stia bine ce face si ce pune pe hartie "ghidusul" si "pacalitorul" Creanga, "pururea zambitor", da, dar cu o "groasa vanitate" de scriitor...