Povestea lui Petre Dulfu, omul din spatele lui Păcală: cum a ajuns celebru și de ce a fost uitat
0Petre Dulfu a fost unul dintre cei mai citiți autori români: manuale, povești, biblioteci de sat. Generații întregi l-au citit. Astăzi, numele lui apare rar, deși personajele lui au rămas.
Un autor care a ajuns în sate, în școli, în manuale – dar pe care azi mulți nu-l mai pot numi. „Weekend Adevărul“ vă face cunoștință cu Petre Dulfu, unul dintre cei mai citiți autori români de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, dar și unul dintre cel mai puțin recunoscuți astăzi. Cărțile lui au circulat în ediții numeroase, au ajuns în biblioteci populare și în clase, au fost citite de copii și de adulți deopotrivă.
A scris pentru un public larg, dincolo de cercurile literare: pentru elevi, pentru învățători, pentru oameni care nu aveau neapărat acces la literatură „înaltă“, dar aveau nevoie de povești și de explicații. Tocmai de aceea, a fost citit masiv. Astăzi, însă, numele lui s-a retras aproape complet din memoria publică. Textele au rămas, personajele au rămas, dar autorul – nu.
Un copil dintr-un mic sat îl descoperă pe Alecsandri
Petre Dulfu se naște în martie 1856, în Tohat, un sat din Maramureș, într-o familie de țărani cu legături puternice cu lumea bisericii. Tatăl era unul dintre gospodarii înstăriți ai locului, iar mama provenea dintr-o familie de preoți. În acest context, școala apare devreme în viața lui. Inteligența sa atrage atenția rapid, la fel și timiditatea, remarcată de cei din jur încă din copilărie. Primele lecții le face cu unchiul său din partea mamei, Grigore Bran, învățător în sat, cel care insistă pe lângă familie să fie trimis mai departe la școală.
Ajunge la Baia Mare, unde urmează clasele primare și gimnaziale, într-un sistem în limba maghiară – cadrul obișnuit al Transilvaniei de atunci. În paralel, începe să caute contactul cu limba română în afara școlii, prin lecturi. Momentul important vine odată cu intrarea într-o societate de lectură a elevilor români. Biblioteca acesteia era mică, cu doar câteva zeci de volume la început, dar suficientă pentru a deschide un alt orizont. Acolo are, pentru prima dată, acces constant la cărți în limba română și la un spațiu în care lectura și scrisul devin activități comune, nu doar excepții. În acest context îl descoperă pe Vasile Alecsandri. Volumul „Doine și lăcrămioare“ îl impresionează puternic și îi declanșează dorința de a scrie. Astfel, literatura capătă pentru el o direcție concretă, nu mai rămâne doar o fascinație.
În paralel, devine activ în aceeași societate de lectură: recită, traduce, citește texte proprii, este ales chiar și în funcții interne ale grupului. În registrele societății apare ca unul dintre elevii implicați constant, cu intervenții și texte prezentate în ședințe. Spațiul acesta devine locul în care își exersează vocea: începe să se contureze un Petre Dulfu interesat de scris, într-un mod asumat și vizibil.
Studentul care își construiește drumul spre literatură
Drumul lui continuă la Cluj-Napoca, unde urmează liceul și apoi Facultatea de Litere și Filosofie, într-un mediu care îi oferă, pentru prima dată, o formare intelectuală solidă. Din elev curios care citește pe cont propriu, ajunge parte dintr-un cerc universitar în care literatura și studiul ei capătă rigoare. Aici este remarcat de profesorul Grigore Silași, un filolog și folclorist important al vremii, care îi recunoaște potențialul și îl susține. Relația dintre cei doi merge dincolo de sala de curs: Silași ajunge să trimită unele dintre textele lui Dulfu lui Vasile Alecsandri, aflat atunci în plină afirmare literară. Răspunsul „bardului de la Mircești“, favorabil, funcționează ca o confirmare decisivă. Scrisul lui Dulfu nu mai circulă doar în cercuri restrânse, ajunge să fie văzut și validat de una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române din epocă. În punctul acesta, literatura capătă pentru el o miză clară și o direcție concretă.
Apoi, în acești ani de studenție, publică în reviste precum „Familia“, „Amicul Familiei“ şi „Cărțile săteanului român“ și își construiește treptat un profil. Scrie poezie, discursuri și texte cu adresă directă către publicul larg, participă activ în societăți studențești și citește în fața colegilor. Parcursul lui se consolidează prin continuitate și vizibilitate: literatura devine direcția principală. Momentul care fixează această direcție vine în 1881, când își susține doctoratul în filosofie, cu o lucrare dedicată lui Vasile Alecsandri, despre activitatea lui în literatura română. Alegerea nu e întâmplătoare. Autorul care l-a făcut să scrie în adolescență devine acum obiect de studiu academic. E un fel de continuitate între descoperirea personală și construcția intelectuală.
Momentul rupturii: plecarea în România
În 1881, după ce își susține doctoratul la Cluj-Napoca, Petre Dulfu pleacă din Transilvania și ajunge la București. Mai târziu, va descrie această trecere simplu: „Din Transilvania, stăpânită pe atunci de unguri, în România liberă, la București“. Formularea spune destul de clar cum vedea el această mutare. Decizia are o greutate reală pentru felul lui de a fi. Fiind o persoană retrasă, obișnuită cu un cadru stabil, mutarea într-un oraș mare, fără sprijin și fără relații, a însemnat un pas important, după cum reiese din scrierile fiului său, inginerul Petre P. Dulfu. Alegerea a venit dintr-o nevoie clară: își dorea un spațiu în care să poată scrie și să își exprime ideile liber, într-un mediu în care limba și cultura română au loc.
Ajuns în Capitală, intră rapid în învățământ. Primește catedra de pedagogie la Școala Normală „Carol I“ din București, unde începe să lucreze cu viitori învățători, la rugămintea ministrului Instrucțiunii, V.A. Urechia. La scurt timp, este trimis la Școala Normală din Turnu Severin, unde preia funcția de director și susține discursuri despre rolul educației și importanța școlii în formarea societății. După desființarea școlii din Turnu Severin, revine la București și continuă să predea la Azilul „Elena Doamna“, unde predă istorie, geografie și limba română, și la Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român, unde se ocupă de formarea viitorilor învățători. În paralel, rămâne activ în mediul cultural al orașului și intră în contact, prin Ioan Slavici, cu figuri importante ale epocii, precum Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, Alexandru Odobescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Profesorul „cu chip de bunic“ și Regina Elisabeta
În anii care urmează, Petre Dulfu își leagă întreaga activitate de școală. Predă pedagogie, formează învățători și ajunge să influențeze direct modul în care educația este înțeleasă și transmisă mai departe. Pentru el, învățământul înseamnă un proces prin care societatea se schimbă din temelie. Profesoara Cella Pop, care i-a fost elevă la Azilul „Elena Doamna“, spunea despre blândul dascăl: „Cu chip de bunic din lumea basmelor, ţinând catalogul strâns lipit de trup, de parcă făcea parte din însăşi fiinţa lui, cu privirea veşnic pierdută în gol, cu pasul rar, coborând ori urcând scara principală spre cancelarie ori spre clase, aşa mi-a rămas în minte profesorul Dulfu. (...) Odată, la o serbare, venise Regina Elisabeta. În stânga stătea profesorul. Piciorul Reginei mişca nervos un colţ de trenă şi din mişcare scânteierea pietrelor scumpe de la pantofi ne atrăsese ochii. Dar Majestatea Sa, cu zâmbetu-i neuitat, spuse ceva profesorului. A fost întâia oară când am văzut pe d. Dulfu râzând. Şi tot de atunci toate stăruinţele camaradelor de a-l mai imita au fost zadarnice. Profesorului Dulfu îi vorbise o Regină şi din ziua aceea altul era în mintea mea“.
SPECIAL 50 de ani de la apariția filmului „Păcală“, poznașul care a cucerit toate generațiileÎn paralel, scrie manuale de limba română, aritmetică și geografie, dar și lucrări precum „Etica sau morala filosofică“ (1889), „Noțiuni de estetică“ (1891) și „Foloasele învățăturii“, gândite pentru elevi și pentru cei care predau. Discursurile lui merg în aceeași direcție. Vorbește despre educație ca despre o forță care poate scoate oamenii din ignoranță și poate construi o societate mai stabilă, mai echilibrată. Ideea revine constant: viitorul unei țări depinde de nivelul de educație al oamenilor săi. Într-un discurs ținut în fața elevilor și a profesorilor, formulează lucrurile direct: în locul forței militare, adevărata putere vine din școală. Educația devine instrumentul care oferă stabilitate și respect unui stat, prin oamenii pe care îi formează. În centrul acestei viziuni stă învățătorul. Dulfu vede în el figura esențială a satului, omul care duce mai departe cunoașterea și care are un rol direct în viața comunității. Munca lui nu se oprește la clasă, la final de zi, ci continuă în felul în care modelează oameni și direcții.
Scriitorul care a creat o punte între folclor și țară
Pe lângă textele școlare și lucrările pedagogice, Petre Dulfu dezvoltă și o zonă literară consistentă, construită în jurul folclorului și al poveștilor populare. Scrisul lui pornește dintr-un material deja cunoscut – snoave, basme, legende – pe care îl reorganizează și îl aduce într-o formă coerentă, ușor de urmărit.
Cele mai importante cărți ale lui se așază în această direcție. „Isprăvile lui Păcală“ rămâne textul central, cel care îi aduce cea mai mare răspândire și care îl fixează în imaginarul public. Cartea funcționează ca o construcție amplă, în care episoade fără legătură între ele din folclor sunt adunate și puse cap la cap, cu un fir roșu clar și cu personaje ușor de recunoscut. În aceeași zonă intră și „Gruia lui Novac“, unde lucrează cu materialul baladelor de vitejie, și „Povestea lui Făt-Frumos“, o rescriere a unor motive clasice din basm. Volume precum „Ion Săracul“, „Zâna florilor“ şi „Cei doi feți-logofeți cu părul de aur“ continuă această linie, fiecare dezvoltând câte o poveste cu rădăcină populară, într-o formă accesibilă.
Locul acestor texte în imaginarul lui Dulfu este destul de clar: literatura devine un mod de a organiza și transmite mai departe poveștile deja existente. El nu inventează lumi complet noi, lucrează cu ceea ce circulă în comunități și construiește din acest material texte care pot ajunge la cât mai mulți cititori. În ansamblu, scrisul lui funcționează ca o punte între folclor și cititorul obișnuit. Poveștile își păstrează structura de bază, dar capătă o formă mai stabilă, mai ușor de citit și de transmis mai departe.
Un autor foarte citit, dar nu neapărat „clasic“
La finalul secolului XIX și începutul secolului XX, Petre Dulfu era peste tot. Cărțile lui apăreau în multe ediții și ajungeau ușor la cititori. Se găseau în școli, dar și în așa-numitele biblioteci populare – mici colecții de cărți puse la dispoziția oamenilor din sate și orașe mici.
O parte importantă din această circulație venea prin rețeaua ASTRA, o asociație culturală care trimitea cărți în comunități românești din Transilvania și nu numai. Prin aceste biblioteci, volumele lui Dulfu ajungeau la oameni care nu aveau acces la librării sau la alte forme de cultură scrisă.
Cărțile lui se citeau mult și ușor. Ajungeau la copii, la elevi, la învățători, dar și la oameni care citeau seara, după muncă. Era un autor prezent în viața de zi cu zi, accesibil, nu doar în anumite cercuri. Un exemplu clar este „Isprăvile lui Păcală“, apărută în 1894, care ajunge la 23 de ediții în aproximativ 70 de ani. Cartea circulă constant și ajunge la cititori din generații diferite. În multe cazuri, oamenii cunosc povestea și personajul, iar numele autorului rămâne în plan secundar. Păcală este recunoscut, Dulfu apare mai rar în discuție. Locul lui în literatură se vede clar în această diferență: unii autori sunt studiați, comentați și analizați în școli și în cărți de specialitate, alții sunt citiți pe scară largă. Dulfu intră în a doua categorie. Este un autor care ajunge la public și este folosit, recitit și transmis mai departe.
De ce a fost uitat
În timp, Petre Dulfu iese treptat din atenția publicului. Procesul începe în prima jumătate a secolului XX și continuă până astăzi, pe măsură ce apar schimbări în jurul literaturii. Lumea începe să citească alte tipuri de texte, iar cărțile lui rămân legate mai ales de școală și de lectura pentru copii. Interesul se mută în alte direcții, iar locul lui în peisajul literar se restrânge.
După perioada în care cărțile lui circulă intens (sfârșitul secolului XIX - prima parte a secolului XX), apar din ce în ce mai puține ediții noi. Fără reeditări și fără prezență constantă în librării sau în programele școlare, cărțile lui ajung tot mai rar la cititori. Vizibilitatea scade, iar numele lui devine mai puțin prezent.
Se schimbă și felul în care circulă literatura, mai ales în a doua jumătate a secolului XX și în prezent. În trecut, cărțile ajungeau la oameni prin școli și biblioteci locale, direct în comunități. Astăzi, circulația depinde de edituri, librării și promovare, iar autori ca Petre Dulfu nu mai ajung ușor în acest circuit. În paralel, scade și interesul pentru readucerea lui în discuție, în special în perioada recentă. Ocazional, mai apar ediții noi, dar mai ales în zona lecturilor pentru copii. În acest context, Petre Dulfu se retrage din memoria publică. Deși numele lui s-a estompat, poveștile lui continuă să circule, iar Petre Dulfu rămâne prezent prin ele.
Se încarcă comentariile...
