SPECIAL 50 de ani de la apariția filmului „Păcală“, poznașul care a cucerit toate generațiile
0După încercările mai multor regizori de a-l aduce pe marele ecran pe poznașul Păcală încă din 1914, operațiunea a fost una de mare succes sub bagheta lui Geo Saizescu: în urmă cu jumătate de secol, Sebastian Papaiani dădea viață unui personaj care avea să umple cinematografele comuniste.
Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la premiera filmului „Păcală“, regizat de Geo Saizescu, a doua cea mai vizionată peliculă românească din toate timpurile, în condiţiile în care a vândut 14.644.029 de bilete în cinematografe, cu doar 1.557 mai puţine decât „Nea Mărin miliardar“, lungmetrajul lui Sergiu Nicolaescu. Filmul a reuşit totodată performanţa ca, în anul 1976, într-o singură difuzare, să atragă 7.000.000 de spectatori la Televiziunea Română, situându-se pe locul al treilea în acel an.
O idee dodoloață
Intenţia realizatorilor autohtoni de a ecraniza peripeţiile lui Păcală, legendarul erou comic popular, a apărut încă din epoca romantică a cinematografiei. Primul proiect datează din anul 1914, când a fost înființată o societate de producție intitulată „Filmul național românesc“, finanţată de industriaşul Bessel, care intenționa să realizeze mai multe comedii, printre care și „Din viața lui Păcală“, scenariul și regia urmând a-i fi încredințate lui Pierre d’Allyer. Distribuția viza nume mari ale epocii, precum Aurel Athanasescu şi Elvira Popescu, însă filmul n-a intrat niciodată în producție. Ulterior, primul film de animaţie românesc, pierdut astăzi, s-a numit „Păcală în lună“ şi a avut premiera la 4 aprilie 1920, la Cercul Militar Naţional, realizator fiind Aurel Petrescu.
Succesul înregistrat avea să-i dea aripi regizorului, care a recidivat cu un nou film de animație, „Păcală amorezat“ (1925), după care şi-a încercat norocul şi în filmul cu actori, turnând în toamna anului 1925, pe Valea Oltului şi pe Valea Prahovei, scurtmetrajul „Păcală şi Tândală la Bucureşti“, cu Ion Manu (Păcală) şi Aurel Athanasescu (Tândală), care a avut premiera la 15 februarie 1926, la cinematograful „Vlaicu“. În aceeași peliculă a mai apărut și Alexandru Giugaru, mai cunoscut la vremea respectivă sub pseudonimul Sandy Giugaru-Huși.
Tot în perioada interbelică, Jean Mihail a fost şi el tentat să realizeze un film despre Păcală, intenţiile sale fiind prezentate în câteva articole publicate în revista „Rampa“. Totuşi, acesta a renunţat ca urmare a apariţiei scurtmetrajului lui Aurel Petrescu. În memoriile sale, Jean Mihail îşi manifesta regretul că nu fusese realizat încă un film reprezentativ cu acest personaj emblematic pentru români: „O să rămână oare Păcală, până la urmă, în încurcătură – pentru prima oară în existenţa sa – fiindcă a ajuns să aibă de furcă cu cinematograful?“.
În 1944, în timp ce turna „Visul unei nopţi de iarnă“ pentru societatea „Cineromit“, regizorul Jean Georgescu a început să lucreze un nou scenariu, „Păcală“, inspirat după scrierile lui Petre Dulfu, intenționând să-l distribuie în rolul titular pe celebrul Grigore Vasiliu-Birlic, în timp ce Tândală ar fi urmat să fie interpretat de către Radu Beligan. În scena împărţirii moştenirii, Jean Georgescu voia să facă apel atât la tatăl lui Birlic, cât şi la fratele acestuia, sculptorul Vasile Vasiliu-Falti, asemănarea dintre ei fiind uluitoare. Chiar şi pentru al treilea frate, regizorul găsise o figură asemănătoare. Însă, după terminarea filmului „Visul unei nopţi de iarnă“, societatea producătoare s-a dizolvat, astfel că și scenariul lui Jean Georgescu a rămas la sertar.
„Păcală şi Tândală“, oprit la jumătatea filmărilor
În 1950, Victor Eftimiu a scris la rândul său un scenariu, „Păcală şi Tândală“, pe care l-a vândut cu 60.000 de lei Studioului Cinematografic „Bucureşti“. Pelicula a intrat în producţie în anul 1955, sub comanda lui Gheorghe Turcu, însă filmările s-au oprit la jumătate, după ce se cheltuise deja un milion de lei, din cauza unor „greșeli și lipsuri artistice şi ideologice“, în ciuda faptului că atât regizorul, cât și operatorul-șef, Guttman Lupu, erau absolvenți ai Institutului Unional de Cinematografie de la Moscova. Din distribuția filmului făceau parte nume ca Ștefan Ciubotărașu, Aurel Cioranu, Eugen Tănase şi Ileana Gorea.
Proiectul n-a mai fost reluat niciodată, însă ideea unui film despre Păcală a plutit în continuare în aer. După premiera filmului „Un surâs în plină vară“ (16 martie 1964), când criticul Călin Căliman a scris că personajul interpretat de Sebastian Papaiani este „un Păcală modern, numit pentru uzul acţiunii Făniţă“, regizorul Geo Saizescu a hotărât să-şi încerce și el norocul. După ce vizase inițial o colaborare cu poetul Tudor Arghezi, Saizescu a scris scenariul împreună cu scriitorul D.R. Popescu, alături de care lucrase atât la „Un surâs în plină vară“, cât şi la următoarele sale proiecte, „La porţile pământului“ (1966) şi „Balul de sâmbătă seară“ (1968). Mai târziu, scenaristul avea să spună: „Păcală este un pelegrin. Drumul lui începe la infinit şi se sfârşeşte la infinit. Ca şi Don Quijote, el porneşte în lume să se bată cu morile de vânt, cu Prostia – un balaur cu o mie de capete. Lupta lui e grea şi fără de sfârşit, pentru că adversarul se alimentează cu o hrană miraculoasă care-i multiplică forţa şi chipul la nesfârşit. Trufia, viclenia, slugărnicia, naivitatea, credulitatea, arivismul sunt tot atâtea capete ale monstrului care trebuie răpus“.
Prima variantă de scenariu a fost achiziţionată de Studioul Cinematografic „Bucureşti“ în decursul anului 1969, iar după înfiinţarea caselor de filme proiectul a fost preluat de Casa de Filme nr. 5. Deşi iniţial se dorea realizarea unui serial de patru-cinci episoade, s-a renunţat în cele din urmă la această variantă şi s-a aprobat intrarea în producţie a unui film în două serii.
Papaiani, travestit în preot cu o barbă împrumutată de la un ţap
Filmările au început pe 8 august 1972 şi s-au desfăşurat în zona Râmnicu Vâlcea-Păuşeşti, Govora, Ioneşti, Bălceşti, iar regizorul Geo Saizescu a ţinut un adevărat „jurnal de culise“, publicat ulterior: „Istoria dramatică a unui film comic“. „L-am filmat pe Păcală travestit în preot, ca să nu fie prins de bandiţi. Papaiani a filmat cu o barbă împrumutată de la un... ţap. (I-am ras ţapului barba, l-am machiat pe Papas cu ea şi, ca să nu se supere cumva stăpânul ţapului, la înapoiere i-am lipit-o adevăratului posesor, adică ţapului la loc!)“, scria Saizescu la finele primei zile de filmare. Pe lângă Sebastian Papaiani, distribuţia filmului a inclus peste 200 de actori, printre care Ştefan Mihăilescu-Brăila (Pădurarul), Mariella Petrescu (Păcăliţa), Vasilica Tastaman (Nevasta pădurarului), Octavian Cotescu (Perceptorul), Mariana Mihuţ (Nevasta perceptorului), Aurel Cioranu (Ion, fratele lui Păcală), Cosma Braşoveanu (Gheorghe, fratele lui Păcală), Tanţi Cocea (Mama lui Păcală), Ion Besoiu (Şeful bandei de hoţi), Ovid Teodorescu (Banditul gras), Ştefan Bănică (Banditul slab), Geo Saizescu (Judecătorul), Ileana Stana Ionescu (Nevasta judecătorului), Nucu Păunescu (Cârciumarul), Dorina Lazăr (Cârciumăreasa), Ion Vîlcu (Călăul), Teodor Pîcă (Preotul) şi Mihai Mereuţă (Primul toboşar).
Cotescu: „Unde-i obsesia sexuală, este şi Brăila“
„Mare scandal făcut de Ştefan Mihăilescu-Brăila, că cineva i-a băut din apa lui minerală, pe care scria...«Brăila». Am discuţii cu el pe teme ca: «Nu pot privi în blende» şi «Nu pot să stau în genunchi că mă mănâncă musculiţele». (...) Cotescu îl tachinează amical pe Brăila cu o replică tare: «Unde-i obsesia sexuală, este şi Brăila» (asta pentru că Brăila tot timpul este pus pe aluzii pornografice). Înjurăturile lui Brăila, cu privire la apa băută, au fost zadarnice: din sticla maestrului băuse chiar... fiul său, fiu de Brăila“, scria regizorul după a doua zi de filmare.
Una dintre secvenţele cele mai dificile, care putea avea un final tragic, a fost cea legată de „aruncarea proştilor în Olt“. Nimeni nu dorea să se arunce de fapt în apele învolburate ale râului. „Simt că lumea actoricească nu vrea să se arunce în Olt. Vîlcu lansează un banc prost, dar cu efect la asistenţă: coşciugarii din Râmnicu Vâlcea au făcut grevă, iar noi, cu înecul colectiv, o să le rezolvăm nevoile salariale! Nu ştiu ce să fac. Tăcerea din jurul meu mă înnebuneşte. Nicio iniţiativă a nimănui. Încep şuşoteli în jurul meu: «Aha! Noi să ne rupem gâtul şi el... să ne admire de pe mal. Ei bine, nu sărim!». Sesizez momentul delicat şi, brusc, le arunc în faţă ideea că nu mă dau în lături şi că eu voi conduce, cum ironizau ei... grupul de sinucigaşi. Toţi se înviorează. Caută să-şi găsească fiecare câte un comportament comic, şi nu întârzie să apară fel de fel de procedee personale în stare să declanşeze râsul, iar eu mă plimb printre ei, ca un comandant de oşti, îmbărbătându-i. «La atac!». Se declanşează, cu mine şi în jurul meu, o nebunie, o avalanşă umană care, neţinând cont de nicio frică, de nicio spaimă de ce se poate întâmpla cu fiecare dintre ei, năvăleşte în Olt, neuitând a lansa şi strigăte de luptă... Simt că mă înec. Stau sub apă, mă lipesc de pietriş cu picioarele, încerc să rezist atât timp cât să nu stric cadrul, pierd în schimb nelipsita mea pălărie şi bastonul. Nu pot nici să strig ajutor. Dădusem indicaţie precisă – orice se întâmplă în cadru, neprevăzut, să fie rezolvat pe loc, firesc, să nu se oprească acţiunea până la «Stop»... Mă salvează Costică Diplan, căci eram... de salvat. Din buzunarul personal, tuturor celor îngheţaţi de apa rece a Oltului le dau... vodkă, deşi dădusem dispoziţii severe să nu existe alcool la filmare. Îmi calc pe inimă şi-i omenesc şi pe ceilalţi membri din echipă. Mă omenesc şi eu, îl îmbrăţişez pe Costică Diplan şi-i promit că, odată şi-odată, am să-l servesc“, povestea Geo Saizescu.
„Filmările combinate s-au realizat la Kiev, în studiourile «Dovjenko». Acolo oamenii erau obişnuiţi să meargă la prânz, încolonaţi, fix la ora 13.00. În ziua în care filmam scena cu barza, eram atârnat la 15 metri înălţime, dar asta nu a interesat pe nimeni în clipa în care s-a dat semnalul pentru a se pleca la masă. Am rămas atârnat o oră şi jumătate, că nu avea cine să mă dea jos!“, își amintea și Sebastian Papaiani, interpretul rolului principal.
30 de lei, un bilet la suprapreţ
Filmările au fost oprite la 15 noiembrie 1972, din cauza vremii nefavorabile – 42 de zile ploioase la rând –, reluându-se la 14 mai şi finalizându-se la 5 august 1973. Până să ajungă la public, filmul a avut de înfruntat şi cenzorii vremii, care nu s-au lăsat deloc uşor înduplecaţi să aprobe difuzarea peliculei lui Saizescu. Între 14 noiembrie şi 21 decembrie 1973 au avut loc nu mai puţin de şase runde de vizionare, cerându-se de fiecare dată, „pentru ridicarea calităţii artistice a filmului“, numeroase modificări.
Premiera a fost programată la 11 martie 1974, la cinematograful „Patria“, acolo unde bucureştenii au dat efectiv năvală. „Lumea voia să râdă, iar Păcală era un argument suficient pentru a se crea cozi interminabile. S-au creat busculade, s-au mai spart şi geamuri. La «Patria» erau pe vremuri doar două case de bilete, în holul mic. Nu puteau face faţă, lumea se enerva, aşa că au mai aplicat nişte spărturi în peretele dinspre «Melody Bar», ca să poată improviza încă două-trei case, să se liniştească cetăţenii“, şi-a reamintit cascadorul Adrian Ştefănescu, nelipsit din distribuţiile filmelor lui Geo Saizescu.
„20.30. Marea Gală. Premiera la «Patria». Este o nebunie! Miliţia călare! 30 de lei biletul la suprapreţ, dar de unde bilete?“, nota şi Saizescu în jurnalul său. În perioada respectivă, preţul unei călătorii cu tramvaiul costa 1 leu, iar un bilet la cinematograf se putea achiziţiona în mod oficial contra sumei de 6 lei.
„Păcală se întoarce“ n-a mai convins cinefilii
Geo Saizescu și-a dorit să profite de succesul filmului, continuând aventurile lui Păcală pe marele ecran. „Trebuie să mărturisesc că doresc să realizez mai multe filme cu Păcală, unul, poate, «Păcală şi Tândală la război», cu două existenţe care se completează, chiar şi un «Păcală ’70», un Păcală printre noi, mergând pe ideea că nimic nu este mai actual decât prezentarea artistic-expresivă a spiritualităţii româneşti“, spunea regizorul după premieră. Totuși, el n-a reușit să-și împlinească visul decât după trei decenii.
„Păcală se întoarce“ a fost filmat în vara anului 2004, îndeosebi în judeţul Vâlcea, ca şi prima parte, în locuri precum Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, la Conacul Bălceştilor din satul Valea Bălcească, dar şi în localitatea Iepureşti din judeţul Giurgiu. Distribuţia i-a inclus pe Sebastian Papaiani (Bătrânul Păcală), Denis Ştefan (Tânărul Păcală), Anemona Niculescu (Păcăliţa), Adela Mărculescu (Mama Păcăliţei), Valentin Teodosiu (Răspopitul), Magda Catone (Soţia răspopitului), Şerban Ionescu (Primarul), Ştefan Sileanu (Preotul), Nicodim Ungureanu (Cârciumarul), Virgil Ogăşanu (Vameşul român), Alexandra Velniciuc (Fata vameşului român), Georgiana Saizescu (Fata răspopitului), Eusebiu Ştefănescu (Deputatul „Câinii cu covrigi în coadă“), Ileana Stana Ionescu (Soţia deputatului), Adriana Trandafir (Amanta bătrânului Păcală), Ruxandra Sireteanu (Soţia vameşului român), Viorel Comănici (Vameşul ungur), Erzsébet Ádám (Soţia vameşului ungur), Gheorghe Şimonca (Pipirig), Mitică Popescu (Ţăranul), Geo Saizescu (Deputatul „Cioara de pe gard“) şi Vasile Popa (Vizitiul).
Nici de această dată filmările n-au fost lipsite de peripeţii. „Filmam într-un spaţiu deschis, aşa că am fost înţepat de albine de nu mai ştiu câte ori. Apoi, a trebuit să conduc o maşină foarte veche, cu care transportam o măgăriţă şi o capră, numai că nu-i funcţiona nici frâna, nici direcţia, aşa că era să intru într-un copac. Măgăriţa muşca pe oricine se aşeza în dreapta mea în maşină. Jurai că face crize de gelozie. Vă daţi seama ce distractiv a fost pentru partenerii mei să dea replicile, căci erau mai degrabă atenţi la ea. Şi căpriţa făcea nebunii, obişnuia să mănânce pachetele de ţigări ale celor care nu erau atenţi“, a povestit amuzat actorul Denis Ştefan. Premiera a avut loc la 9 iunie 2006, însă „Păcală se întoarce“ n-a adunat decât 11.884 de spectatori în cinematografe.
Nasul lui Păcală, subiectul unor dispute ideologice
Păcală este, poate, cea mai izbutită întruchipare a umorului popular românesc. Ca şi Till Buhoglindă din folclorul german, Nastratin Hogea din cel turcesc sau Bertoldo din folclorul italian, este personajul pozitiv, care ţine piept cu istețime şi curaj tuturor acelora înspre care se îndreaptă ura și disprețul poporului.
În folclor, poznele lui Păcală sunt reunite într-un ciclu de snoave, care stau la baza prelucrărilor ulterioare ale lui Petre Dulfu („Isprăvile lui Păcală“) și Iosif Nădejde („Năzdrăvăniile lui Păcală“). Și alți scriitori, precum Ion Creangă („Păcală“) sau Ioan Slavici („Păcală în satul lui“) au scris despre acest personaj. Păcală a fost și erou de benzi desenate, un serial avându-l ca protagonist, fiind publicat, începând cu anul 1968, în revista „Luminița“, editată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist și, ulterior, sub egida Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor.
Ideea serialului i-a aparținut cunoscutului artist Sandu Florea, la vremea respectivă student al Institutului de Arhitectură din Bucureşti. „Păcală era eroul nostru popular, care îl păcălea pe boierul la care era slugă scoțând în evidență prostia, lăcomia și avariția acestuia. Redacția nu putea refuza un astfel de serial, care era beton din punct de vedere politic. S-au legat însă de nasul lui Păcală, care era prea lung, semănând prea mult, după spusele lor, cu nasul lui Pinocchio. Le-am satisfăcut dorința și i-am schimbat nasul lui Păcală cu unul având o dimensiune normală. Spre surprinderea mea, au zis că l-am scurtat prea mult și au cerut o altă rectificare, o lungire a nasului. Aceste scurtări și lungiri s-au desfășurat pe parcursul a mai multor săptămâni și, în final, rațiunea a învins și am rămas la lungimea inițială a nasului lui Păcală“, a povestit Sandu Florea, unul dintre cei mai prolifici artiști de bandă desenată din țara noastră. Apariția, în 2009, a noii serii a revistei „Luminița“, la Ploiești, a determinat editorii să publice și bandă desenată, iar printre personajele de succes care au fost reluate s-a numărat și Păcală, desenat de această dată de către Șerban Andreescu.
Se încarcă comentariile...
