Interviu Cum a educat Petre Dulfu românii prin „Isprăvile lui Păcală“. Filologă: „Se citea cartea și abia apoi se afla cine este autorul“

 „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Laura Temian, filologă și una dintre persoanele care au lucrat direct la recuperarea numelui lui Petre Dulfu, fiind autoarea volumului „Petre Dulfu: contribuții biobibliografice și documentare“ pentru a afla ce face cartea „Isprăvile lui Păcală“ diferită de alte povești populare și cum a ajuns să fie citită de generații întregi.

Fostă directoare a Bibliotecii Județene din Baia Mare, ea este și cea care a propus ca instituția să poarte numele lui. Alegerea a venit dintr-un motiv simplu: „a fost cel mai citit scriitor din literatura română, cu atât mai mult în Maramureș. Nu prin valoarea literară, ci prin mesajul transmis“. 

„Weekend Adevărul“: În cartea dumneavoastră îl prezentați pe Petre Dulfu din această postură de „pedagog al neamului“. În ce măsură rolul didactic influențează felul în care scrie Petre Dulfu? 

Laura Temian: Petre Dulfu s-a remarcat ca scriitor și pedagog. A fost un pedagog de excepție, pentru că lucrările sale au fost gândite în așa fel încât să ajungă la toți cititorii, indiferent de locul din țară sau de specialitate, profesii. El a dorit ca aceste scrieri să vină în sprijinul țăranilor, pentru că, zicea el, s-a străduit să îl facă pe săteanul român a vedea limpede, pe de o parte, multe neajunsuri care îl apasă, din pricina neștiinței sale.

Și de aceea să îl oblige, cumva, să vadă, cât de necesară este educația pentru el. Și aș vrea să continui – peste 2.000 de dascăli şi elevi care au devenit dascăli și au fost răsfirați pe tot teritoriul românesc, la sărbătorirea lui, și-au adus aminte cu deosebită bucurie despre calitățile lui de pedagog. El a fost foarte clar în ceea ce exprima, în așa fel încât fiecare să înțeleagă tot ceea ce el spune, iar crezul său a fost acela că omul, la începutul vieții sale, nu este nici bun, nici rău. Dar poate fi atât bun, cât și rău, și devine de obicei bun sau rău după cum a fost îndreptat prin educație. 

Culegător și organizator: cum lucrează Dulfu cu folclorul

În carte vorbiți și despre legătura lui cu folclorul și cu tradiția povestirilor. Cum ajunge Dulfu să lucreze cu acest material popular și ce-l atrage, de fapt, la el? 

El a cunoscut foarte bine creația populară, trăgându-se din popor. Deci, cunoștea ideile, cunoștea exprimarea, cunoștea totul, în așa fel încât, prin scrierile sale, el a reușit să creeze o adevărată școală poetică, o școală folcloristică românească. El nu a preluat ideile, el a prelucrat ideile folclorice referitoare la Păcală îndeosebi, personajul principal, și le-a scris în propria manieră, încât totul să fie înțeles din ceea ce el exprima.

Tânărul Petre Dulfu. FOTO: MNIR

Aici mă gândesc la un pasaj din cartea dumneavoastră, unde ați notat că Petre Dulfu nu este neapărat „un culegător de folclor, ci mai degrabă un organizator al acestuia“. 

Întocmai, Dulfu nu a povestit pur și simplu. El a avut o idee despre ceea ce vrea să fie prezentat din trăsăturile lui Păcală, pentru că în basme, să zicem așa, era vorba de cei trei fii de împărat; aici este vorba de cei trei fii ai bătrânului din sat. Cel mic se dovedește a fi un poznaș și nu îi este teamă să spună tot ce crede despre cei cu care vine în relație.

Râzi, dar înveți: ce spune, de fapt, Păcală

Dacă ne uităm la „Isprăvile lui Păcală“, vedem că nu e vorba doar de o poveste, ci de o construcție amplă, în 24 de episoade. Ce face Dulfu diferit față de alți autori care au scris despre Păcală?

El s-a oprit îndeosebi asupra mesajului pe care Păcală îl dă prin acțiunile sale. El a accentuat în cele 24 de capitole ale epopeii și a încercat să scoată în evidență antiteza dintre bine și rău. Cunoscând viața satului, a vrut să îi scoată în evidență pe cei care nu erau îndrăgiți – prostul, leneșul, preotul hapsân, boierul cel hain, soțul încornorat, femeia necinstită și așa mai departe. 

Despre snoavă, o povestire scurtă și amuzantă, știm că are un rol moralizator, dar și unul comic, în mod tradițional. Cum funcționează acest echilibru în „Isprăvile lui Păcală“? Practic râdem, dar ce ni se spune, de fapt – care ar fi, în linii mari, lecțiile? 

În povestea lui Păcală sunt prezentate isprăvile de pe pământ, care nu au pereche, dar pe care oamenii le joacă de fiecare dată. Dar ceea ce subliniază el încă de la început este că lectura, în general, are un rol terapeutic. Care face vremea să fie trecută mai ușor, obstacolele să fie înțelese și luate ca atare, pentru că, zice el, „ce s-ar face viața omului fără povești în lumea asta?“. Deci, totul este scris și văzut prin prisma dascălului, care se referă, inclusiv în „Isprăvile lui Păcală“, oamenilor de rând – ce e bine să facă și ce nu e bine să facă.

Rolul acesta terapeutic despre care spuneți, al povestirilor; de exemplu, dumneavoastră unde ați simțit că se simte cel mai tare?

Știți în ce se vede? Pentru că este printre puținii scriitori care au fost cunoscuți, în primul rând, prin „Isprăvile lui Păcală“, și apoi prin nume. Se citea „Isprăvile lui Păcală“ și abia apoi se afla cine este autorul. Cărțile lui au fost răspândite cu ajutorul ASTREI, prin biblioteca poporală și au ajuns destul de repede la masa țăranului, care seara, când venea obosit de la lucru, se delecta cu una dintre „Isprăvile lui Păcală“.

Păcală e despre glume, dar spune și adevărul, chiar dacă doare

Personajul despre care tot vorbim apare în mai multe ipostaze – uneori isteț și justițiar, alteori aproape absurd sau poate chiar crud. Cum explicați această dualitate a personajului?

Tocmai pornind de la alte scrieri, alte snoave care îl aveau ca personaj principal. În lucrarea lui Dulfu, el asta a dorit să spună, că există asemenea isteți – care au curajul să spună și să arate adevărul – cu un caracter moralizator; deci nu numai de povestitor, de haz de necaz, ci cu dorința nestrămutată de a transmite. „Aveți printre voi asemenea personaje negative, fiți atenți“ – eu așa cred că este mesajul prin care Păcală a reușit să pătrundă atât de puternic în rândul personajelor literaturii române.

De asemenea, ați amintit și de alte personaje pe parcurs, de preoți, de boieri. Avem toată această paletă de personaje din imaginarul lui Păcală. Ce spune asta despre lumea satului și despre valorile pe care le transmite textul?

Finalul lucrării, chiar dacă a descris pățaniile cu personajele negative, de care aminteați, este clar că este predominat de bine și de personaje pozitive, față de cele pe care le-a descris Păcală în cânturile sale. Deci, asta este ideea cu poporul român: are calități deosebite, morale, sufletești, etice.

Cum a ajuns Păcală peste tot și ce mai rămâne azi

Am observat că „Isprăvile lui Păcală“ a avut foarte multe ediții și o circulație largă – o carte populară, putem să spunem. Cum explicați această popularitate pe termen lung, pentru că vorbim aici de niște sute de ani?

Și acum încă mai este citit cu plăcere și folosit textul din foloasele învățăturii sau chiar fragmente din „Isprăvile lui Păcală“ pentru diverse scenete la școală. Deci, frumusețea exprimării lui Dulfu, claritatea mesajului au făcut să fie cel mai citit scriitor al vremii sale.

Dacă ar fi să-l aducem pe Păcală în prezent, în societatea de azi, mai funcționează acest tip de umor și de justiție populară? 

N-aș vrea să fiu o negativistă, dar după cât se citește astăzi, mai puțin pătrunde Păcală în casele românilor. Rămâne doar speranța că vor veni din nou vremuri în care cartea „Isprăvile lui Păcală“ va fi citită așa cum a fost scrisă. Nu numai lucrările lui Dulfu, literatura, în general, este mai puțin citită, mai puțin luată ca model de viață, prin scrieri, prin personaje, prin mesaje.