PORTRET Păcatele patriarhului Iustin Moisescu. Epoca marilor demolări: de ce nu a salvat Mănăstirea Văcăreşti
0Hirotonit pentru a fi pus direct în cele mai înalte scaune arhiereşti, patriarhul Iustin Moisescu este acuzat că s-a lăsat ispitit de comunism. I se reproşează aservirea faţă de regimul Ceauşescu, faptul că a acceptat să fie deputat în Marea Adunare Naţională, că a făcut jocul propagandistic al comuniştilor şi că a colaborat cu Securitatea. În patriarhatul său, atârnă greu ruinele unor biserici-monument, dărâmate în anii ’80.
„Era un om frământat. Şi unul care a ţinut la onoarea lui“, l-a descris preotul Dumitru Stăniloae pe patriarhul Iustin Moisescu, în ianuarie 1987, într-o evocare a scriitorului Dan Ciachir pentru evz.ro. „Într-o zi, în 1968, Iustin, care era mitropolitul Moldovei atunci, mi-a spus la plecarea înspre oraş (n.r. – Iaşi): «Stăniloae, vino, te rog, cu mine în maşină». Ştii ce mi-a spus în maşină? «Stăniloae, noi nu ne facem datoria. Eu am impresia că înşelăm oamenii.» Atunci i-am povestit despre un cardinal francez care a lăsat totul şi s-a dus într-o leprozerie din Africa pentru a-i îngriji pe bolnavii de acolo. «Ăla este un om, nu noi», mi-a mai zis“, îşi amintea povestea Ciachir.
Despre al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) se discută arareori. Cu un patriarhat scurt, de numai nouă ani, din 1977 până în 1986, Iustin Moisescu adesea desparte apele: de o parte sunt cei care acuză pactul cu răul comunist, iar de cealaltă – aceia care nuanţează compromisurile în faţa regimului de dragul supravieţuirii Bisericii şi aduc în lumină numai succesele lui. De pildă, anul trecut s-au împlinit 33 de ani de la trecerea la cele sfinte a patriarhului, iar BOR a decis să declare 2019 Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti. În acest context, notabile au fost simpozioanele precum cel de la Arad, „Patriarhul Iustin Moisescu, promotor al dialogului ecumenic“, în care participanţii au adus informaţii inedite din arhivele Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva şi au vorbit despre modul în care patriarhul a reprezentat BOR în acest for şi în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene. Tot în semn de omagiu, a fost publicat, la editura Basilica, volumul „Patriarhul Iustin Moisescu – Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“. Cartea aprofundează viaţa şi opera prelatului, însă fără a atinge subiectele sensibile din biografia sa. „A fost un arhipăstor maiestuos şi sobru ca un voievod, iar în tăcere impusă, un neînfricat luptător până la moarte, ca un stâlp în mijlocul furtunii. Mai precis, când dictatorii comunişti voiau să mute sediul Patriarhiei la Mănăstirea Văcăreşti din Capitală, el a refuzat categoric. Era o îndrăzneală greu de tolerat din partea soţilor Ceauşescu“, scrie patriarhul Daniel în prefaţă, acesta fiind, de altfel, tonul întregului volum atunci când se abordează relaţia dintre conducătorul BOR şi regim.
Pilda unor gesturi patriarhale
Evocările martorilor şi relatările istoricilor aduc unele clarificări în ce priveşte înţelegerea şi perspectiva patriarhului asupra condiţiilor politice din România acelor ani. De exemplu, Dan Ciachir mărturisea că, după Revoluţie, un stareţ moldovean i-ar fi spus un sfat primit de la Iustin Moisescu: „Voi, faţă de ăştia (n.r. – comunişti), aşa trebuie să vă purtaţi: lauda şi blidul de linte. Lăudaţi-i, că le place, şi daţi-le să mănânce şi să bea“. Aşa a făcut patriarhul, conform memoriilor lui Ciachir, atunci când un înalt demnitar a venit să pună o vorbă bună pentru o rudă de-ale sale, care dorea un post vacant de episcop. Iustin Moisescu avea însă altă părere: „Da, domnule ministru – i-a spus patriarhul – e călugăr bun X, are studii, are chiar şi doctorat; întruneşte toate calităţile virtuale ale unui episcop. Dar – şi aici un rictus sau chiar o strâmbătură – dumneavoastră v-aţi uitat bine la el? E urât, săracu’! Cum să-l pui să vorbească credincioşilor?! Întristează poporul... Dar mai luaţi, excelenţă, coniac!“.
Altă dată, când preşedintele elen Konstantinos Karamanlis i-a propus lui Ceauşescu să trimită o sută de călugări la Athos, s-a petrecut următoarea situaţie: patriarhul, îngrozit de ofertă, căci în ţară nu existau atunci decât vreo şapte sute de călugări – şi aşa prea mulţi pentru gustul regimului, „a început să tremure şi, ca din greşeală, a răsturnat ceaşca de cafea în poala şefului statului“, conform lui Ciahir. „După această întâmplare n-a mai pomenit nimeni de trimiterea monahilor români în Grecia. Episodul este întru totul autentic. Ceea ce este interesant este că şi lui Zaharia Stancu i se atribuie o cafea vărsată pe pantalonii lui Ceauşescu într-o împrejurare asemănătoare“, continua scriitorul.
FOTO: Iustin Moisescu, alături de Nicolae Ceauşescu şi de alţi lideri comunişti, în ziua numirii sale în funcţia de patriarh; Sursa: Fototeca online a comunismului românesc
În ceea ce priveşte demolările de biserici, chiar dacă majoritatea acestora s-a produs în timpul păstoririi sale, sunt documente care arată frământările şi încercările sale de a salva totuşi zestrea arhitecturală a Capitalei. Deocamdată, aceste documente sunt încă puţine. George Eugen Enache, Adrian Nicolae Petcu, Ionuţ Alexandru Tudorie, Paul Brusanowski, într-un articol din revista „Studii Teologice“, 2009
Istoricii acuză: patriarhul a fost politruc
Mai puţin îngăduitori în conturarea portretului patriarhului au fost istoricii care au întocmit, în 2006, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. În acest document se susţine că Iustin Moi-sescu a fost un vechi simpatizant al Mişcării Legionare, motiv pentru care a putut fi constrâns să joace după cum cântau comuniştii: „În general sunt preferaţi între asociaţii Ministerului
(n.r. – Cultelor) nu atât fideli ai regimului, într-un fel sau altul, ci persoane care, prin trecutul lor, puteau fi şantajate. Între aceşti asociaţi se află, de exemplu, personalităţi ale Bisericii implicate în mişcarea legionară (Liviu Stan, Valerian Zaharia, Iustin Moisescu)“. În continuare, autorii Raportului îl definesc drept un „politruc“ şi un informator al Securităţii. Cu privire la cea din urmă calitate, istoricul Cristian Vasile comenta pentru „Cotidianul“: „Ni s-a dat un dosar foarte subţire, nu am intrat în detalii. Dosarul
l-am văzut la SRI, l-am putut citi, dar nu am avut voie să facem însemnări sau copii după el. L-am văzut în mare grabă, la sfârşitul documentării. Din câte îmi amintesc, erau puţine note informative în el.“
Aceste ipoteze sunt combătute, însă, de revista „Studii Teologice“, care în 2009 publica un articol în care preciza că Iustin Moisescu a fost, ca mulţi alţi clerici români, o victimă a Securităţii. „Acesta s-a văzut confruntat cu deciziile tot mai aberante ale lui Nicolae Ceauşescu, care, prin iniţiativele sale megalomanice, a mobilizat întreaga societate, sub anumite aspecte mai puternic decât la începuturile regimului comunist, fapt care a condus în cele din urmă la destructurarea oricărei urme de regulă a jocului social, inclusiv între Biserică şi Stat, fapt dovedit în cazul demolărilor de biserici din Bucureşti“, scriu autorii articolului, care continuă prin a subli-nia că patriarhul era urmărit de Securitate, sub numele de cod „Ecumenicul“. „În ceea ce priveşte demolările de biserici, chiar dacă majoritatea acestora s-a produs în timpul păstoririi sale, sunt documente care arată frământările şi încercările sale de a salva totuşi zestrea arhitecturală a Capitalei. Deocamdată, aceste documente sunt încă puţine.“
FOTO: Patriarhul a avut, deopotrivă, contestatari şi susţinători în timpul comunismului; Sursa: basilica.ro
Problema libertăţii religioase
Cert este că au existat, încă din perioada comunistă, destule voci atât din sfera teologiei, cât şi din afara ei care au l-au combătut pe Iustin Moisescu, acuzându-l de aservire faţă de regim. Alături de Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Richard Wurmbrand, una dintre aceste figuri disidente a fost Sergiu Grossu, scriitor şi teolog basarabean, fost membru al mişcării Oastea Domnului, care a plecat în exil în Franţa în 1969. „Înfeudarea Bisericii Ortodoxe Române idealurilor fundamentale ale regimului comunist atinge, prin comportarea dezonorantă a ierarhilor, sărăcia morală, dacă nu şi laşitatea“, scria Grossu într-un articol postdecembrist, ce poate fi accesat pe procesulcomunismului.com. Teologul dădea exemplu şedinţa Sfântului Sinod organizată cu ocazia aniversării centenarului autocefaliei BOR, când patriarhul Iustin Moisescu a citit o telegramă, pe care autorul o rezumă astfel: „Cu bucuria spirituală pe care o încercăm la aniversarea acestui act istoric de răsunet naţional al vieţii Bisericii noastre, vă aducem, scumpe Domnule Preşedinte (n.r. – Nicolae Ceauşescu), omagiul profundei noastre recunoştinţe pentru condiţiile de libertate religioasă deplină în care îşi duce activitatea Biserica Ortodoxă Română, ca toate celelalte culte, şi vă asigurăm de întregul nostru devotament, de stima şi dragostea noastră sinceră“.
Apropierea – făţarnică ori de voie – de regimul comunist este imputată şi de istoricul Lucian Boia, în volumul „Strania istorie a comunismului românesc“: „Înalţii ierarhi ortodocşi se comportau ca funcţionari disciplinaţi ai statului român. Mergeau în străinătate cu «mandat», aşa cum îl vedem în 1979 pe patriarhul Iustin Moisescu, în vizită în Suedia. «Mandatul» îi indica punct cu punct ce are de făcut: va înfăţişa marile înfăptuiri ale regimului, bunele raporturi dintre stat şi Biserică, punând în evidenţă deplina libertate şi egalitate asigurate cultelor, şi, fireşte, va insista asupra luptei pentru pace (cu referire expresă la contribuţia adusă de Ceauşescu)“, scria Boia, citând un raport al Securităţii. De asemenea, şi Sergiu Grossu puncta că „în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o consecvenţă de-a dreptul marxistă, (n.r. – patriarhii spuneau) că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale există o libertate religioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu“.
Pacea, o chestiune delicată
Există însă un aspect exploatat atât de Biserică, cât şi de criticii patriarhului, iar subiectul e reprezentat de o problemă simplă, dar vitală – pacea. Biserica şi-a povăţuit dintotdeauna credincioşii să trăiască în bună comuniune unii cu alţii şi împreună şi fiecare cu Creatorul, iar gestul liturgic al binecuvântării este adesea însoţit de cuvintele: „Pace tuturor!“. Comuniştii, pe de altă parte, au instigat lupta pentru pace, ca parte esenţială a propagandei împotriva capitalismului sălbatic. Aceste două viziuni s-au ciocnit în personalitatea patriarhului Iustin.
Istoricii atestă că prelatul a fost o rotiţă importantă a mecanismului comunist de luptă pentru pace, aducând în atenţia publică declaraţii precum: „«Nimeni nu poate să stea pasiv în faţa gravului pericol care planează asupra Europei şi a întregii lumi, asupra viitorului popoarelor», se spune în Apelul pentru dezarmare şi pace lansat de Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste din România, la 23 mai 1985, din iniţiativa neobositului luptător pentru pace, domnul Nicolae Ceauşescu, preşedintele ţării noastre. O nouă luare de poziţie împotriva cursei înarmărilor a devenit astfel cu totul necesară. (...) Sprijinim conducerea ţării noastre, în frunte cu preşedintele ţării, domnul Nicolae Ceauşescu, în tot ceea ce întreprinde pentru binele poporului, pentru progresul lui material şi spiritual, pentru apărarea păcii şi vieţii oamenilor“.
Clericii, totodată, văd în concepţia despre pace a patriarhului excepţionalismul misionar al acestuia. „Încă de la începutul deceniului al şaselea, în perioada atât de critică şi dăunătoare pentru relaţiile internaţionale a Războiului Rece, teologul Iustin Moisescu vestea, cu deosebită căldură sufletească, învăţătura noastră creştină despre pace“, nota mitropolitul Nestor Vornicescu în volumul omagial „Patriarhul Iustin Moisescu – Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“.
Patriarhul a făcut apel la pace nu doar de la amvon, ci şi din loja de deputat în Marea Adunare Naţională, aşa cum aminteşte şi mitropolitul Vornicescu. „Mişcarea mondială pentru apărarea păcii a crescut an de an în amploare. Se poate spune că lumea iubitoare de pace nu mai are astăzi graniţe: ea se întinde pe întreaga suprafaţă a pământului. Dezarmarea treptată şi acceptarea principiului coexistenţei paşnice de toate popoarele sunt primii paşi siguri pentru înscăunarea păcii trainice în lume“, spunea, în 1958, Iustin Moisescu, primul patriarh care a acceptat să fie şi deputat în forul legislativ al României socialiste. Orişicât, pentru unii, rămâne problematică pacea pe care Iustin Moisescu a făcut-o cu statul comunist, în vreme ce pentru alţii, atitudinea înaltei feţe bisericeşti nu a însemnat o capitulare, ci mai degrabă un armistiţiu necesar.
FOTO: Iustin Moisescu, în Catedrala Patriarhală, în ziua înscăunării
O moştenire grea: demolarea Mănăstirii Văcăreşti
FOTO: Vechea Mănăstire Văcăreşti ar fi putut găzdui un muzeu de artă religioasă; Sursa: Albumul „Un sfert de veac de la martiriul unui monument bucureştean: Mănăstirea Văcăreşti“
În 1985, într-un discurs oficial, patriarhul Iustin îl numea pe Nicolae Ceauşescu un ctitor, adăugând: „Înalţii ierarhi, clerul şi credincioşii... sunt uniţi strâns în jurul preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu, şi iau parte cu entuziasm la implementarea măreţei construcţii a noii Românii, România fericită“. Un an mai târziu,
s-a demonstrat însă că dictatorul nu avea veleităţi de mare fondator – dimpotrivă. În 1985, s-a început procesul de demolare a Mănăstirii Văcăreşti, din sudul Capitalei, unul dintre cele mai mari ansambluri mănăstireşti din sud-estul Europei.
„Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi“
Istoria mănăstirii, realizată în stil brâncovenesc, de domnitorul Nicolae Mavrocordat, în secolul XVIII, s-a precipitat la începutul anilor 1970. În 1973, s-a propus ca aici să fie găzduit un muzeu de artă religioasă, a povestit Alexandru Cebuc, fost director al Muzeului Naţional de Artă al României, într-un interviu cu Ştefan Mitroi pentru historia.ro. Cebuc a fost însărcinat cu organizarea noii instituţii, însă, planurile au fost deturnate de o vizită a cuplului prezidenţial, însoţit de patriarh.
Pe 2 decembrie 1984, Alexandru Cebuc le-a făcut turul mănăstirii. „Le-am vorbit despre importanţa istorică şi artistică a locului. Nicolae Ceauşescu asculta fără să pună vreo întrebare. Ea era total absentă. Eu insistam pe faptul că mai e puţin până la terminarea lucrărilor de restaurare şi că va fi cel mai mare muzeu de artă religioasă“, povestea Cebuc. Îşi amintea că Ceauşescu i-a spus patriarhului: „Uite, părinte, aveţi toate condiţiile să faceţi aici Institutul Teologic, pentru care aveţi bani de la ONU“. Însă prelatul i-a răspuns că biserica e foarte săracă şi nu poate lua o asemenea sarcină: „Terminaţi dumneavoastră restaurarea şi apoi îl luăm noi“. „«Luaţi-l până nu mă răzgândesc», a zis Ceauşescu pe un ton foarte autoritar. La care Iustin a replicat: «Faceţi cum vreţi, noi nu-l luăm acum!». Enervată de toată această discuţie, Elena Ceauşescu a pornit spre ieşire, spunând: «Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi!»“, povestea Cebuc.
Atunci am aflat deschis de la Nicolae Ceauşescu, care a spus: «Veţi avea loc aici şi de facultate, şi de reşedinţă patriarhală». Atunci patriarhul a spus foarte neted: «Domnule preşedinte, este atâta istorie în Dealul acela al Patriarhiei pentru neamul românesc, încât nu cred că-şi poate permite nimeni să mute Patriarhia în alt loc». preotul Constantin Pârvu, fost vicar administrativ patriarhal, în emisiunea radiofonică „Dialogurile Trinitas“
FOTO: Biserica Văcăreşti, în decembrie 1986; Sursa: N. Ionescu Ghinea via arhitectura-1906.ro
„Pe 15 decembrie 1985 totul era pus la pământ“
Motivul pentru care patriarhul Iustin Moisescu ezita să accepte propunerea dictatorului erau discuţiile despre mutarea sediului Patriarhiei, care aveau loc de ceva timp, în spatele uşilor închise. Episodul a fost evocat şi de preotul Constantin Pârvu, fost vicar administrativ patriarhal, în emisiunea radiofonică „Dialogurile Trinitas“, din 29 iulie 2010: „Personal, l-am însoţit pe patriarhul Iustin pe dealul de la Văcăreşti, când mănăstirea nu era demolată, când noi restauraserăm chiliile mănăstirii, după ce dispăruse închisoarea din interiorul ei, şi aveam de gând să facem acolo Muzeul Naţional Central al Bisericii Ortodoxe Române“, spunea preotul Pârvu. „Atunci am aflat deschis de la Nicolae Ceauşescu, care a spus: «Veţi avea loc aici şi de facultate, şi de reşedinţă patriarhală». Atunci patriarhul a spus foarte neted: «Domnule preşedinte, este atâta istorie în Dealul acela al Patriarhiei pentru neamul românesc, încât nu cred că-şi poate permite nimeni să mute Patriarhia în alt loc».“ Atunci când Pârvu i-a sugerat că ar fi un moment oportun să accepte Mănăstirea Văcăreşti pentru a instala acolo Facultatea de Teologie, Iustin Moisescu a insistat că scopul real al sugestiei era să mute Patriarhia. Ulterior, a cerut audienţă la şeful statului, dar nu a reuşit să fie primit pentru a mai discuta vreodată problema, spunea preotul.
În toamna lui 1985 a început demolarea Mănăstirii, în ciuda protestelor unor mari intelectuali ai vremii. Dionisie M. Pippidi, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Şora, Zoe Dumitrescu Buşulenga şi mulţi alţii au semnat scrisori deschise şi au încercat să salveze monumentul. „Pe 15 decembrie 1985 totul era pus la pământ“, spunea Alexandru Cebuc, care a plâns când s-au prăbuşit primele ziduri ale mănăstirii, însă demolarea s-a încheiat abia în 1987.
Memoria colectivă a pus această pierdere pe seama patriarhului Iustin, în vremea căruia au dispărut şi alte 20 de edificii importante din Bucureşti, precum Mănăstirea Cotroceni (1984), Biserica Albă-Postăvari (1984) şi, Doamna Oltea (1986), „Sfântul Nicolae“-Jitniţa (1986) şi Biserica „Sfânta Vineri“ Herasca (1987).
Ridicarea fulgerătoare în rang: cum a devenit Iustin mitropolit
Iustin Moisescu a fost, conform teologilor, cel mai erudit dintre patriarhii României, cu el rivalizând numai actualul patriarh, Daniel. A avut rezultate excepţionale la şcolile urmate în România şi în străinătate. S-a născut, pe 5 martie 1910, în satul Cândeşti din Argeş, în familia învăţătorului Ion Moisescu. Mama sa, Maria, casnică, a rămas singură să îngrijească de cei patru copii – Lucreţia, Elena Maria, Octavian şi Iustin –, după ce tatăl a murit pe frontul Primului Război Mondial.
După absolvirea şcolii primare, Iustin Moisescu a urmat cursurile Seminarului Teologic pentru orfanii de război. Student conştiincios, a intrat în atenţia patriarhului Miron Cristea, care i-a oferit şansa unei burse la Atena.
La Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena, pe care a absolvit-o în 1934, Iustin Moisescu şi-a luat şi doctoratul (1937), cu o lucrare premiată de Academia de Ştiinţe din Atena. Între anii 1934 şi 1936, a urmat cursuri de specializare la Colegiul „Saint Basile“ din Strasbourg, după care a fost profesor la Varşovia.
FOTO: Iustin Moisescu a fost hirotonit pentru a fi numit în fruntea Mitropoliei Ardealului; Sursa: „Patriarhul Iustin - Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“ (2019)
Legături avantajoase
S-a întors în ţară în 1940, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a continuat să predea, fiind profesor de Noul Testament la Cernăuţi, Suceava şi Bucureşti. În 1952, a fost scos din învăţământ de regim, însă aşa a început ascensiunea sa fulgerătoare în ierarhia BOR. Cu sprijinul lui Petre Constantinescu-Iaşi – comunist vechi, devenit un cadru de partid redutabil, care a deţinut, între 1953 şi 1957, funcţia de ministru al Cultelor –, Iustin Moisescu a lăsat haina de mirean şi a fost propulsat direct în postul de mitropolit.
Simpatiile sale comuniste erau cunoscute, semnalează istoricul Gabriel Catalan, cercetător CNSAS, pe blogul personal. „Nu a activat în ilegalitate, ci a devenit membru al PMR abia după autodizolvarea Partidului Naţional Popular, în cadrul căruia a ocupat funcţii importante (preşedinte al organizaţiei Suceava şi membru al CC al PNP), anterior ocupând funcţii similare în Uniunea Patrioţilor (preşedinte al organizaţiei Suceava şi vicepreşedinte al regionalei Moldova). În aceste posturi politice a contribuit la victoria comuniştilor (şi a aliaţilor lor) în campaniile electorale din anii 1946 şi 1948.“
Aşadar, în 1956, după decesul mitropolitului Nicolae Bălan, teologul laic Iustin Moisescu a fost hirotonit pentru a fi înscăunat mitropolit al Ardealului. După moartea mitropolitului Sebastian Rusan, a fost mitropolit al Moldovei, funcţie în care a activat din ianuarie 1957 până în iunie 1977. Începând din 1957, a fost ales deputat, iniţial, de Hârlău-Iaşi. Totodată, a fost membru al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste şi s-a aflat în conducerea Organizaţiei Democraţiei şi Unităţii Socialiste.
Din aproape 10.000 de călugări şi călugăriţe, după aplicarea decretului cu urmări tragice pentru monahismul nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi şi monahii. Am fost martorul ocular al acelui dezastru duhovnicesc, văzând călugării şi călugăriţele care au luat drumul pribegiei într-o jale greu de descris. arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului pentru „Ziarul Lumina“
Douăzeci de ani mitropolit
În perioada în care a condus mitropolia Moldovei, Iustin Moisescu a fost martorul decimării corpului monahal românesc. Chiar în 1959, după numai un an de la înscăunare, a fost dat Decretul 410, care a redus drastic numărul monahilor din mănăstirile româneşti.
„Din aproape 10.000 de călugări şi călugăriţe, după aplicarea decretului cu urmări tragice pentru monahismul nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi şi monahii. Am fost martorul ocular al acelui dezastru duhovnicesc, văzând călugării şi călugăriţele care au luat drumul pribegiei într-o jale greu de descris. Îndată ce urgia prigonirii s-a atenuat cât de cât, mai ales după amnistia deţinuţilor politici din anul 1964, mitropolitul Iustin a început să restaureze mănăstirile şi să reintegreze o serie de călugări în viaţa monahală“, scria arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului pentru „Ziarul Lumina“.
Apoi, mitropolitul s-a preocupat mai ales de reabilitarea unor lăcaşuri de cult: mai notabil, a restaurat Catedrala şi Centrul Mitropolitan din Iaşi, cu ajutorul arhitectului George Matei Cantacuzino, fost deţinut la Canal şi tras pe linie moartă la Bucureşti.
„Patriarhul Iustin Moisescu spunea adesea că are impresia că «se schimbă politica statului faţă de culte»“
FOTO: Patriarhul Iustin şi mitropolitul Teoctist (succesorul său în scaunul patriarhal) au fost amici vechi; Sursa: „Patriarhul Iustin - Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“ (2019)
Arhiepiscopul Calinic povesteşte şi despre perioada în care Iustin Moisescu a fost vizat pentru postul de patriarh. „În vizorul conducerii de stat era, cu precădere, Mitropolitul Antonie de la Sibiu. Se făceau presiuni pentru el. Era un candidat de performanţă. Era şi pregătit. Avea şi talent scriitoricesc, chiar dacă unii îi mai trăgeau câte o tunsură cu sapa.“ Pe de altă parte, explica arhiepiscopul, Iustin Moisescu nu se arăta tocmai entuziast să părăsească Iaşii. „Deseori repeta, cu regrete pentru plecare şi fără bucurie de avansare: «Mda! Am 67 de ani. N-ar mai fi cazul să plec din Moldova. Sunt deja bătrân. N-are rost să mai iau lucrurile de la capăt. Aici am pus totul la punct!».“
Pe 12 iunie 1977, a fost înştiinţat de mitropolitul Teoctist că a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. O săptămână mai târziu a fost înscăunat, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Ceremonia de la Patriarhie a avut loc după ce, pe 18 iunie, a primit Decretul Prezidenţial, prin care era recunoscut patriarh al BOR. Au fost prezenţi membrii Sfântului Sinod, dar şi, printre alţii, Ştefan Voitec şi Emil Bobu, vicepreşedinţi ai Consiliului de Stat, primarul Bucureştiului Ion Dincă şi Ion Roşianu, preşedintele Departamentului Cultelor. Cu acesta din urmă, cu care era forţat să colaboreze, patriarhul Iustin Moisescu a avut nenumărate conflicte.
Preocupat în special de editarea colecţiilor „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ şi „Arta creştină în România“, dar şi a altor volume şi reviste teologice, s-a lovit adesea de piedicile Departamentului Cultelor. În „Caietele CNSAS“, nr. 4, din 2009, istoricul Adrian Nicolae Petcu reda o sinteză din 20 august 1979, întocmită de Securitate, care relevă sursa tensiunilor dintre Roşianu şi patriarh. „În timp ce conducerea Departamentului Cultelor îi reproşa patriarhului că nu a întreprins măsuri concrete pentru crearea unei parohii în Suedia, acesta, revoltat, a respins acuzaţia şi a criticat el vehement Departamentul Cultelor pe motiv că nu este la curent cu acţiunile externe ale Bisericii Ortodoxe Române. În momentul când conducerea Departamentului Cultelor a anunţat că, pentru anul de învăţământ 1979/1980, la Institutele de teologie locurile s-au redus cu o sută şi, după ce s-a consultat cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, [patriarhul, n.n.] a adus din nou critici deschise conducerii Departamentului cultelor care a dispus singură această măsură. (...) Patriarhul Iustin Moi-sescu s-a manifestat nemulţumit şi din cauza faptului că Departamentul Cultelor i-a redus planul editorial în proporţie de 90%, iar tirajele la unele tipărituri de la 10.000 ex. la circa 3.000-3.500 ex. (...) În cercul său intim, însuşi patriarhul se manifestă nemulţumit şi «se plânge» că Departamentul Cultelor, conducerea sa, nu colaborează cu el, nu se consultă şi nu discută problemele înainte ca ele să fie puse în dezbaterea Sinodului. Pornind de la toate aspectele menţionate, patriarhul Iustin Moisescu spunea adesea că are impresia că «se schimbă politica statului faţă de culte»“, se arăta în document.
Patriarhul Iustin Moisescu a întreprins, însă, zeci de vizite în străinătate, la congrese şi întruniri panortodoxe şi ecumenice – în India, Elveţia, Franţa, URSS, Turcia, Grecia, Marea Britanie, RFG, SUA, Iugoslavia, Suedia, Kenya. A decedat pe 31 iulie 1986, din cauza unor afecţiuni la rinichi, şi a fost înmormântat la Catedrala Patriarhală.