PORTRET Miron Cristea, patriarhul care a slujit dictatura carlistă: „Avea o înfăţişare jalnică şi regească, lipsindu-i cu totul elementul mistic“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Miron Cristea, primul patriarh al României FOTO Guliver/ Getty Images
Miron Cristea, primul patriarh al României FOTO Guliver/ Getty Images

Miron Cristea a fost un om care s-a închinat puterii – celei divine şi celei lumeşti deopotrivă. A fost acolo când românii au avut nevoie de îndrumare, dar afirmaţiile antisemite, aprobarea pedepsei cu moartea şi susţinerea dictaturii carliste i-au întunecat aura. Înainte de a fi primul patriarh al României, Miron Cristea a fost omul vremurilor sale.

Mulţi ar spune că perioada interbelică a fost una de linişte şi pace. Într-o mare măsură, aşa a fost, doar că la conducerea ţării apele învolburate nu s-au potolit nici după Marea Unire şi nici măcar după încoronarea din 1922 a regelui Ferdinand şi a reginei Maria. De această dată, familia regală era măcinată din interior, aflându-se în mijlocul unui scandal care punea în pericol siguranţa viitorului. Fire pasională, principele moştenitor Carol profită că este lăsat să plece la funeraliile mătuşii sale, regina Alexandra a Marii Britanii, în noiembrie 1925. Odată scăpat de sub ochiul ager al părinţilor, principele alege dragostea în defavoarea ţării. În treacăt fie spus, acest lucru nu se întâmpla pentru prima dată: în timpul Primului Război Mondial, el fugea şi se însura, la Odessa, cu Zizi Lambrino. Acum, de la Veneţia, unde se afla cu Elena Lupescu, Carol trimite scrisoarea de renunţare la tron. Era hotărât şi nu îi păsa nici de ţară, nici de cei dragi: „De vreme ce o să fiu mort pentru mulţi, lasă-mă să fiu mort pentru toată lumea. Am să ştiu să dispar fără nicio urmă“, îi scria el mamei sale, regina Maria.

Furios şi dezamăgit, regele Ferdinand convoacă Consiliul de Coroană chiar în ultima zi din 1925. După două ore de dezbateri, se hotărăşte ca moştenitorul tronului să fie fiul lui Carol, prinţul Mihai. Însă cum acesta abia împlinise 5 ani, era nevoie de o Regenţă, lucru care nu era primit cu entuziasm de o parte a Consiliului. Iorga, a cărui părere a fost susţinută de Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Alexandru Vaida-Voievod, a cuvântat: „Fiindcă se întâmplă că sunt şi istoric, eu ştiu că regenţele copiilor regali au fost totdeauna dezastruoase pentru o dinastie şi pentru o ţară. Doresc a nu fi profet, dar vorbind astfel am mântuit sufletul meu“. Regele era însă de neclintit.

LA VREMURI GRELE, UN PATRIARH REGENT

Guvernul condus de Ionel Brătianu, împreună cu regele, aleg Regenţa. Pe 4 ianuarie 1926, în faţa unei Opoziţii care dădea în clocot, Brătianu anunţa: „Pe temeiul dreptului ce-mi conferă art. 83 din Constituţie de a numi, în timpul vieţii, o Regenţă compusă din trei persoane, care să exercite puterile regale şi tutela succesorului Tronului, în cazul când acesta ar fi chemat să se urce pe Tron în timpul minorităţii sale, cer Reprezentaţiei Naţionale să primească următoarele numiri ce fac în această Regenţă: fiul meu A.S.R. Principele Nicolae, LP.S.S. dr. Miron Cristea, patriarhul României, şi dl. G. Buzdugan, actualul prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“.

Imagine indisponibilă

Şi iată cum, la doar doi ani după ce a fost numit patriarh, lui Miron Cristea i se oferă şi şansa de a conduce ţara în cazul morţii regelui Ferdinand. Nu neapărat nişte calităţi extraordinare de lider îl recomandau pe Cristea, ci pur şi simplu legătura sa strânsă cu Ionel Brătianu, cel care aştepta de multă vreme să preia frâiele ţării într-un fel sau altul. Momentul venirii la putere a micului principe Mihai, deci, automat, a Regenţei, a fost mai rapid decât se aşteptau mulţi: pe 20 iulie 1927, regele Ferdinand se stinge din viaţa, la Castelul Peleş. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1927, moare şi Ionel Brătianu, iar ţara intră într-o perioadă nebuloasă, acutizată şi de criza economică. „Ţara nu merge pentru că n-are cap, prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu (n.r. – Constantin Sărăţeanu, care l-a înlocuit pe Gheorghe Buzdugan în 1929, în urma decesului acestuia) cercetează cărţile, iar eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca“, se tânguia patriarhul Miron Cristea, după cum consemna Nicolae Iorga în memoriile sale. 

Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a învrăjbit, fără folos, pe toţi spre paguba ţării întregi. Astăzi s-au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar onorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare. Miron Cristea, la învestirea în funcţia de prim-ministru

„PATRIARHUL MIRON NU SE PREOCUPA DECÂT SĂ ADUNE BANI“

Regenţa nu prea făcea lucrurile să se mişte, iar pentru mulţi, o Regenţă de 14 ani era inadmisibilă. O parte a clasei politice încerca să găsească metode de a-l aduce pe tron pe Carol, iar alţii ameninţau cu declararea republicii. Neimplicarea Regenţei în conducerea ţării nu putea trece neobservată. „Patriarhul Miron nu se preocupa decât să adune bani, numai bietul grefier Buzdugan mai credea în «misiunea de a feri ţara de convulsiuni în timpul minorităţii regelui Mihai». Regenţii nu lucrau niciodată împreună, căci prinţul Nicolae refuza să se ţie de fleacuri, fiind prea ocupat cu lucrurile serioase: automobilele şi damele, iar ceilalţi doi regenţi nu voiau să se sfătuiască fără prinţ, ca să nu fie bănuiţi că complotează. Dacă nu lucrau niciodată între ei, împreună, regenţii lucrau şi mai puţin in corpore cu Guvernul: în afară de şedinţa protocolară provocată de Ionel Brătianu după moartea regelui Ferdinand, cred că n-a mai fost nici una care să permită un schimb de vederi măcar între Guvern şi înalţii conducători ai Statului. Singurul care lucra cu miniştrii şi cerea lămuriri aproape la fiecare decret era Buzdugan. Patriarhul cerea să-i prezinte miniştrii decretele, ca să mai «stea o ţâră de vorbă», dar nu le discuta niciodată. Semnătura Prinţului Nicolae se lua prin aghiotant: A.S.R. dispensase o dată pentru totdeauna pe miniştri să se ostenească până la dânsul – şi să-l plictisească cu lucruri care nu-l interesau“, scria Constantin Argetoianu în memoriile sale.

Aşadar, prima funcţie oficială a lui Miron Cristea în politica românească venea într-o perioadă tulbure, cu un guvern naţional-ţărănist condus de Iuliu Maniu – guvernare la venirea căreia a avut un cuvânt de spus, după cum consemna Iorga în jurnalul său. „Patriarhul doreşte un Ministeriu naţional, ca în Franţa, Ministeriul de capacităţi. Dar în Franţa este un Parlament ales, la noi unul numit. Francezii au destul simţ patriotic pentru a vota după soluţii, la noi sclavii aşteaptă porunca. Aşa cum sunt lucrurile, cum le-a făcut votul universal (pe care patriarhul şi Buzdugan îl critică, iar eu observ că I. Brătianu, care l-a dat fără a-i prevedea urmările, putea fi un distins om politic, iar nu, cum zicea la început patriarhul, un mare om de stat; arăt şi cum concepeam eu, cu «curii» de clasă ca în Austria, reforma electorală), nu e decât o singură soluţie pentru Regenţă, care n-are autoritatea răposatului rege şi tustrei o recunosc: să dea puterea aceluia pe care-l încunjură credinţa Ardealului şi părerea ţăranilor că «ţărăniştii» sunt partidul lor, Maniu.“

PRIMUL PRIM-MINISTRU AL DICTATURII REGALE

Imagine indisponibilă

Patriarhul Miron Cristea şi regele Carol al II-lea (în faţă, purtând uniformă militară) FOTO Fototeca Ortodoxiei Româneşti

Instabilă şi fără nicio putere, Regenţa s-a încheiat la fel de repede pe cât a început. În iunie 1930, Carol se întoarce în ţară şi convinge clasa politică să-i permită să urce pe tronul României. După toate câte făcuse, Carol era primit cu braţele deschise, inclusiv de către patriarh. „Unul după altul sosesc regenţii, în dimineaţa aceea de 7 iunie. Patriarhul Miron mă ia de braţ şi-mi spune: «Ce să-i faci, dacă-l vrea armata? Eu îţi spun drept, m-am săturat!»“, nota Iorga.

Deşi scapă de aşa-zisa corvoadă a jocurilor politice şi iese din Regenţă, cariera politică a lui Miron Cristea era departe de a se fi încheiat. În 1938, patriarhul este ofertat de regele Carol al II-lea să fie prim-ministru – o idee aplaudată de opinia publică. După guvernul de 44 de zile al lui Goga-Cuza, pe 11 februarie 1938, patriarhul, un „Mazarin ţăran“, cum l-a numit Octavian Goga, găseşte de nerefuzat propunerea de a conduce primul guvern al dictaturii regale. Nouă zile mai târziu, prim-ministrul consfinţea noua Constituţie a lui Carol al II-lea – suprimarea, în linii mari, a democraţiei.

Cu prilejul promulgării noii Constituţii, Miron Cristea a ţinut o cuvântare: „Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a învrăjbit, fără folos, pe toţi spre paguba ţării întregi. Astăzi s-a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor României Întregite, ca să vadă limpede de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor ţării şi adevăratele ei interese. Astăzi s-au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar onorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare“. Din februarie 1938 şi până la moartea sa, din 6 martie 1939, Miron Cristea a prezidat trei guverne.

La prânz, Înalt Prea Primul, încântat de călătoria lui în Polonia, unde a fost călduros primit. E foarte mulţumit de măsura cu pedeapsa cu moartea şi, mai ales, de felul cum s-a rezolvat, fără a-l pune în joc. regele Carol al II-lea, în jurnal

PRIETENI ŞI DUŞMANI

Alegerea s-a dovedit a fi una nefericită pentru patriarh, dar şi pentru România încă din primele zile de guvernare. Dictatura carlistă a însemnat şi cenzură. „Regele nu poate suferi pe Stelian Popescu (n.r. – directorul ziarului „Universul“ în perioada 1915-1945) şi apucase să spună înaintea patriarhului că ar fi bine să se suspende şi «Universul». Patriarhul, foarte legat de Stelian, care-i cunoaşte toate turpitudinile şi le menajează, a telefonat prietenului său, vestindu-l, ca «să o lase mai moale» şi adăugând «că mai bine va demisiona decât să semneze suspendarea ziarului». Atât i-a fost lui Stelopop de a ajuns ca să ordone scoaterea unei ediţii speciale. Poliţia a aflat însă lucrul la vreme, imobilul «Universului» a fost ocupat milităreşte şi ediţia specială distrusă. Dar alarma, în cafenele, în cluburi, în saloane, pe stradă a fost mare“, nota Constantin Argetoianu.

PATRIARHUL, MULŢUMIT DE PEDEAPSA CU MOARTEA

Imagine indisponibilă

Miron Cristea, alături de Armand Călinescu, urmaşul său la şefia Guvernului, în 1939 FOTO Fototeca Ortodoxiei Româneşti

Unul dintre cele mai controversate episoade din viaţa lui Miron Cristea a fost cel legat de pedeapsa cu moartea şi asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a legionarilor săi. Totuşi, Carol al II-lea a avut grijă să-şi protejeze prim-ministrul. „În Consiliul de Miniştri de astă-seară, s-a hotărât punerea în aplicare pe timp de un an a articolului din Constituţie ce prevede pedeapsa cu moartea. Această deciziune s-a luat din cauza mulţimilor de scrisori de ameninţare ce s-au trimes persoanelor oficiale şi marcante în legătură cu procesul lui Codreanu. Această măsură a fost luată în Consiliul de astăzi de sub preşedinţia lui Gheorghe Argeşanu, ca să nu puie faţa bisericească a patriarhului într-o postură dificilă. LP.S.S. Miron Cristea nu este contra măsurii, dar, fiind capul Bisericei, nu poate iscăli această hotărâre. E cazul de la Consiliu, când nu s-a opus la articolul constituţional, dar s-a abţinut de la vot“, nota regele în jurnalul său, pe 24 mai 1938. O săptămână mai târziu, Zelea Codreanu şi alţi 13 legionari au fost omorâţi în drum spre închisoare.

Pe Miron Cristea, care se întorsese dintr-o vizită oficială din Polonia, nici calitatea sa de patriarh, nici cea de consilier regal (poziţie pe care a ocupat-o din 30 martie 1938 până la moarte) nu l-au făcut să condamne legea aprobată de Carol al II-lea. Ba dimpotrivă: „La prânz, Înalt Prea Primul, încântat de călătoria lui în Polonia, unde a fost călduros primit. E foarte mulţumit de măsura cu pedeapsa cu moartea şi, mai ales, de felul cum s-a rezolvat, fără a-l pune în joc“, nota regele în jurnalul său, pe 26 mai. Dacă patriarhul ar fi condamnat această lege sau măcar dacă i-ar fi dat regelui un sfat creştinesc, s-ar fi putut evita asasinatul?


„Dădea mai mult impresia unui om politic decât a unui înalt ierarh“

Ilie Cristea, pe numele său de mirean, s-a născut pe 18 iulie 1868, la Topliţa, într-o familie cu frică de Dumnezeu şi cu iubire pentru carte. Gimnaziul Evanghelic din Bistriţa (1879-1883), Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud (1883-1887), Institutul Teologic din Sibiu (1887-1890), pe toate le-a terminat doar cu note maxime. Era implicat în viaţa românilor creştini care se aflau sub Imperiul Austro-Ungar, iar pentru asta a ajuns în atenţia Mitropoliei din Sibiu, care i-a oferit o bursă de studiu în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta. De acolo, Cristea a plecat cu titlul de doctor, obţinut cu teza „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu“ – muncă de cercetare care l-a inspirat, preluând de la poetul naţional ideea ridicării unei Catedrale Naţionale.

PREGĂTIT PENTRU O CARIERĂ DE VIITOR

Imagine indisponibilă

Cristea nu a fost o figură bisericească tipică. A luat ierarhia la pas, bifând toate funcţiile care l-ar fi putut ajuta să ajungă departe – funcţii deopotrivă în instituţii bisericeşti, dar şi ca rang monahic. A fost, pe rând, secretar în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, apoi consilier mitropolitan, perioadă în care s-a ocupat de ridicarea Catedralei Ortodoxe din Sibiu. În tot acest timp, el este hirotonit diacon, în 1900, apoi arhidiacon, iar în 1902 se călugăreşte la mănăstirea Hodoş-Bodog de lângă Arad, primind numele de Miron. În următorii ani urcă pe scara bisericească şi devine ieromonah, iar apoi protosinghel.

Toate rangurile bisericeşti şi distinciţiile primite au fost pe deplin meritate, mai ales pentru implicarea sa în emanciparea culturală a românilor din Transilvania: publicaţii, asociaţii, chiar şi o bancă, toate înfiinţate de Miron Cristea pentru ajutorarea creştinilor. Unde mai punem că, tot în această perioadă, el a deschis şi Muzeul Etnografic şi de Artă din Sibiu, precum şi Societatea pentru crearea unui fond de teatru român. Toate aceste acţiuni nu au fost în zadar: în decembrie 1909, Miron Cristea este numit episcop al Caransebeşului.

PATRIOT PÂNĂ LA UN PUNCT

Una dintre primele acţiuni întreprinse de Miron Cristea, mai mult sau mai puţin dictate politic, a fost în timpul Primului Război Mondial, mai exact în 1916, când trupele Armatei Române au intrat în Transilvania. Atunci, toţi episcopii ortodocşi au semnat, la îndemnul mitropolitului Vasile Mangra, scrisoarea circulară nr. 2602, acuzând şi denigrând ostaşii români, „lupi îmbrăcaţi în piei de oi şi ameţiţi de făgăduielile lui Iuda“. Tot în acel document, Cristea îşi arăta loialitatea faţă de puterea de la Budapesta.

Schimbarea de atitudine avea să vină pe măsură ce unirea Transilvaniei cu România devenea iminentă. Atunci, la finalul toamnei lui 1918, îl vedem pe Miron Cristea implicat activ în cârmuirea populaţiei către întregirea neamului românesc. Începând cu data de 8 noiembrie 1918 a hotărât să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Frantz Joseph, preoţii urmând a se ruga „pentru înalta noastră ocârmuire naţională“ şi „pentru Marele Sfat al naţiunii române“.

Pe Miron Cristea îl găsim şi la Marea Adunare de la Alba Iulia, alături de episcopul Bisericii Greco-Catolice, Iuliu Hossu. Acolo, cei doi sfinţesc Marea Unire printr-o îmbrăţişare simbolică: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!“.

PRIMUL PATRIARH AL ROMÂNIEI

La un an după terminarea războiului, mai exact pe 18 decembrie 1919, Miron Cristea este numit Mitropolit-primat al României Mari. Din această înaltă funcţie, el a început demersurile pentru înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române, independentă faţă de Constantinopol, lucru concretizat pe 25 februarie 1925. Acest fapt aducea cu sine nevoia învestitirii în funcţie a unui patriarh, poziţie care i-a fost acordată lui Miron Cristea la 1 noiembrie 1925.

Proiectul său de suflet a fost ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, proiect iniţiat de regele Carol I, în urma Războiului de Independenţă. Legea Bisericii Catedrale, promulgată în 1884, nu a fost niciodată abrogată, dar nici nu a putut fi aplicată de către primul patriarh. Locul, ales şi sfinţit pe 11 mai 1929, a fost la poalele Dealului Mitropoliei, însă din cauza momentelor grele ce au urmat, catedrala nu a mai putut fi ridicată. În schimb, Miron Cristea a restaurat biserica ridicată de domnitorul Constantin Şerban Basarab şi a slujit acolo restul vieţii.

Patriarhul Miron Cristea a murit la vârsta de 70 de ani, la Cannes. La final, rămâne portretul zugrăvit în tuşe groase de diplomatul Raoul Bossy: „Avea o înfăţişare jalnică şi regească – cel mai decorativ şi impunător dintre regenţi, cu toată obârşia sa modestă. Frumos, inteligent, cu ochi sclipitori, dădea mai mult impresia unui om politic decât a unui înalt ierarh, lipsindu-i cu totul elementul mistic“.


Dan Falcan, istoric: „Miron Cristea a avut momentele lui de slăbiciune şi oportunism“

dan falcan

Deşi slujitor al Domnului, Miron Cristea a fost un om ca toţi oamenii: s-a zbătut între bine şi rău. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Dan Falcan subliniază că personalităţile istoriei trebuie judecate prin prisma vremurilor în care au trăit, fără a le scoate din context. În ceea ce priveşte rolul politic pe care l-a jucat primul patriarh al României, Falcan spune că nu a fost neapărat exercitat, Cristea fiind mai degrabă un pion supus tradiţiilor vechi de sute de ani.

„Weekend Adevărul“: Domnule Falcan, care era rolul politic al bisericii în România Mare?
Dan Falcan: Pentru a identifica rolul bisericii ne întoarcem mult în istoria neamului nostru. În momentul în care s-au înregistrat voievodatele, adică în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mitropoliţii erau mâna dreaptă a domnitorului. Aici vorbim de o tradiţie bizantină foarte veche şi bine păstrată – împăratul Bizanţului era considerat al 13-lea Apostol şi, din punctul acesta de vedere, era superior patriarhului de la Constantinopol, ceea ce a făcut ca, de-a lungul istoriei bizantine, patriarhii să fie supuşi mai degrabă autorităţii laice a împăratului. Acest fapt s-a transpus şi asupra relaţiei puterii laice şi celei religioase în ţările române. Aşadar, când s-a constituit România modernă, după 1866, după venirea prinţului Carol, Întâistătătorul a purtat, până în 1925, titulatura de Mitropolit primat. Nu exista patriarh. Biserica românească îşi câştigă autocefalia în 1885, dar păstrează legături de subordonare cu patriarhia de la Constantinopol şi abia în 1925 Biserica românească obţine statutul de Patriarhie. Aşa că am putea spune că Biserica românească a fost principalul factor coagulant, din toate punctele de vedere, inclusiv educaţional şi sanitar.

UN REGENT DE FAŢADĂ

Aşadar, putem spune că istoria a fost un argument în favoarea numirii lui Miron Cristea în cadrul Regenţei.
Da. El a fost ales în Regenţă datorită faptului că era patriarh – el nu a candidat, ci a fost numit. Regenţa a fost aleasă de către Ionel Brătianu, care era prim-ministru în ianuarie 1926, când s-a luat act de renunţarea la tron a prinţului Carol, viitorul rege Carol al II-lea.

Şi, totuşi, de ce Miron Cristea în Regenţă?
Patriarhul se afla în relaţii bune cu Ionel Brătianu şi nu ieşea din cuvântul acestuia.

Deci era o oportunitate pentru Brătianu să ajungă indirect la conducerea statului.
Da. Doar că dorinţa lui n-a fost de durată, căci după moartea regelui Ferdinand, a murit şi Ionel Brătianu, în noiembrie 1927. De atunci, Regenţa a avut un câmp mai larg de acţiune.

Miron Cristea era antisemit, degeaba încercăm să-l scuzăm. Totuşi, în perioada cât a fost prim-ministru a încercat să nu pună în aplicare legile antisemite ale guvernului Goga-Cuza.  Dan Falcan, istoric

Care a fost rolul lui Cristea în Regenţă?
Nu putem spune că Miron Cristea şi-a dorit această funcţie şi nici nu s-a implicat prea mult în Regenţă, pentru că era ocupat cu administrarea treburilor bisericeşti. Mărturiile contemporanilor spun că, deşi avea trei membri, Regenţa funcţiona fără niciun cap. A fost o situaţie destul de haotică până la întoarcerea lui Carol.

OM DE NĂDEJDE AL PRINŢULUI CAROL

Miron Cristea a corespondat cu principele Carol în perioada când acesta a fost plecat în Italia şi la Paris. Patriarhul chiar susţinea întoarcerea principelui în România.
Într-adevăr, patriarhul susţinea întoarcerea lui Carol, dar asta o făceau cam toţi regenţii, căci voiau să scape de responsabilitate, nu doar din considerente personale, ci şi pentru că România trecea printr-o perioadă foarte grea: moare Brătianu, începe criza economică, vin ţărăniştii la putere, conduşi de Iuliu Maniu. Cât despre Cristea, el nu era omul care să se implice în rezolvarea unor probleme economice – trebuia o mână mai fermă şi mai pricepută. Aşadar, faptul că întreţinea o corespondenţă cu prinţul Carol este de înţeles.

Dar dacă tot voia să scape de această răspundere politică, de ce a acceptat să fie prim-ministru când s-a întors Carol?
Se schimbase conjunctura. Regele Carol al II-lea, de când s-a urcat pe tronul României, şi-a dorit un guvern nu politic, ci mai degrabă tehnocrat. După ce a încercat mai mulţi prim-miniştri, primul dintre ei fiind chiar marele Nicolae Iorga, s-a ajuns la finalul lui 1937 la alegeri regulamentare, când guvernul îşi încheia cei patru ani de mandat. După ce liberalii au pierdut alegerile, Carol a fost nevoit să aleagă. Şi a ales guvernul Partidului Naţional Agrar, prezidat de Octavian Goga, un guvern de 44 de zile – n-ai cum să guvernezi cu 9%. În acel moment, Carol a dat o lovitură de stat: l-a destituit pe Goga din funcţia de prim-ministru şi l-a instituit pe Miron Cristea, sub pretextul că ţara trece prin momente grele. Prevederea unui război l-a făcut pe Carol să îndemne clasa politică să lase disensiunile şi să tragă la aceeaşi căruţă – unitatea naţională. Şi, pentru a da o notă de împăcare, l-a propus ca prim-ministru pe patriarh. Evident că puterea nu se afla la Cristea, ci la Armand Călinescu, ministru de Externe şi omul de încredere al regelui.

UN PATRIARH MENAJAT

Imagine indisponibilă

În ce a constat rolul său ca prim-ministru?Patriarhul a fost pus de multe ori în situaţii inconfortabile, cu toate că regele a încercat să-l menajeze. Una dintre aceste situaţii a fost asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Acel episod al asasinării fără judecată a unor oameni, a unor creştini ortodocşi a fost unul greu pentru Cristea, dar pe care l-a depăşit fiindcă în momentul acela era într-o vizită oficială în Polonia.

Ceea ce nu a fost o întâmplare.
Nu, regele Carol al II-lea a avut delicateţea să ordone asasinarea legionarilor într-un moment când prim-ministrul nu era în ţară, deci nu putea fi acuzat de vreo implicare.

Legat de acest eveniment, patriarhul i-a mărturisit lui Carol al II-lea că este mulţumit de pedeapsa cu moartea. Este, totuşi, o afirmaţie revoltătoare pentru o faţă bisericească.
Da, chiar există o scrisoare în care îi mulţumeşte regelui ca a ştiut să-l scoată din această încurcătură. Iar Miron Cristea a avut momentele lui de slăbiciune şi oportunism. Încă de pe vremea când era epis-cop al Caransebeşului, pe vremea când Transilvania era sub ocupaţie austro-ungară, el a semnat în 1916 – când trupele române intrau în Ardeal –,  la insistenţele lui Vasile Mangra, mitropolitul ortodox al Ardealului, o scrisoare pastorală adresată tuturor românilor, în care spunea că soldaţii din Armata Română sunt ca nişte lupi îmbrăcaţi în haine de oi şi să nu-i primească cu braţele deschise că vor să-i omoare. O scrisoare foarte antipatriotică. Ulterior şi-a schimbat atitudinea. Oricum, rămâne ca un semn de întrebare acest oportunism al lui Miron Cristea din 1916.

Am putea spune că are o parte de vină şi pentru antisemitismul din perioada interbelică?
Aici sunt unele nuanţe. În primul rând, elita politică românească de atunci era în general antisemită, iar Miron Cristea nu a făcut altceva decât să fie pe aceeaşi linie cu ei. Miron Cristea era antisemit, degeaba încercăm să-l scuzăm. Totuşi, în perioada cât a fost prim-ministru a încercat să nu pună în aplicare legile antisemite ale guvernului Goga-Cuza. Fiecare personalitate publică politică are lumini şi umbre. Probabil că în sinea lui, ca om al lui Dumnezeu, îşi dădea seama că antisemitismul este ceva în neregulă şi nu e conform credinţei creştine.

„SPUNEA CE CREDEA CĂ VOR SĂ AUDĂ CEILALŢI“

El declara în 1938, pentru revista „Time“, că „este o datorie sfântă eliminarea evreilor“.
Miron Cristea a fost un om supus greşelilor şi, în funcţie de împrejurări, de interlocutor, de anturajul în care se afla, spunea şi el ce credea că vor să audă ceilalţi.

Cum credeţi că ar trebui acum să rămână în memoria oamenilor primul patriarh al României?
El a contribuit enorm la ridicarea culturală a românilor din Ardeal. Eu fiind chiar din zona unde a păstorit Cristea, la Arad, ştiu din amintirile bunicilor mei că a înfiinţat multe reviste, a înfiinţat o bancă religioasă, Lumina, de unde se puteau împrumuta creştinii. Judecata istoricilor este oricum foarte nuanţată, dar oamenii şi-l pot aminti ca pe omul care a ales actuala amplasare a Catedralei Mântuirii Neamului. El voia încă din 1926 să ridice această nouă catedrală. El chiar a pus piatra de temelie a catedralei, dar a pus-o la poalele Dealului Mitropoliei. Putem să ne amintim de Miron Cristea ca de un om cu greşeli, cu regrete, cu slăbiciuni, dar pe care trebuie neapărat să-l integrăm în contextul epocii lui.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite