Justinian Marina, trimisul lui Dej în fruntea BOR. „Patriarhului i se reproşează că n-a fost un erou“

Patriarhul Justinian Marina a fost în fruntea BOR 29 de ani  Surse foto: Fototeca Ortodoxiei Române/ Fototeca online a comunismului românesc

După mai bine de patru decenii de la moarte, patriarhul Justinian Marina rămâne controversat. Supranumit „Patriarhul Roşu“, a fost acuzat că a colaborat cu comuniştii, fiind un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, şi că a acceptat desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Este, însă, apreciat pentru că a ajutat monahii prigoniţi şi pentru menţinerea relaţiilor cu instituţiile religioase de peste hotare.

În mai 1948, regimul comunist, instaurat în România cu trei ani în urmă, îşi făcea simţită prezenţa în toate aspectele vieţii: regele fusese obligat să abdice, se făceau pregătirile pentru începerea în forţă a naţionalizării şi colectivizării, iar prietenia cu URSS era o prioritate de politică externă, care determina România să cedeze Insula Şerpilor în favoarea ruşilor. În acele vremuri tulburi, Justinian Marina devenea al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (BOR), la doar 47 de ani. Alegerea noului lider al Bisericii era strâns legată de regimul politic recent înrădăcinat la Bucureşti – deloc o surpriză, din moment ce schimbările politice majore au atras de multe ori numiri convenabile în fruntea instituţiilor religioase. 

România era o ţară derutată şi obosită. Românii încă îşi reveneau după al Doilea Război Mondial. Într-o societate majoritar ortodoxă, mulţi căutau, la sfârşitul anilor ’40, la fel ca astăzi, alinarea la biserică. Când vechile modele se prăbuşeau, pe rând, ca pionii pe o tablă de şah, BOR rămăsese un reper solid pentru populaţie. 

„Un popă, omul comuniştilor“

Justinian – pe numele laic, Ioan – Marina s-a născut în februarie 1901, într-o familie de agricultori vâlceni. Viaţa lui s-a desfăşurat, la început, fără episoade remarcabile: a fost preot la sat, a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, a devenit director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea şi preot la Parohia „Sf. Gheorghe“ din acelaşi oraş. 

Anul 1944, însă, i-a deschis o uşă pe care nici nu şi-a imaginat-o. Înainte ca România să întoarcă armele împotriva Germaniei Naziste şi să treacă de partea Uniunii Sovietice, Gheorghe Gheorghiu-Dej, viitorul lider comunist, şi Ion Gheorghe Maurer au evadat din lagărul pentru deţinuţi politic ai regimului Antonescu, de la Târgu Jiu. Când cei doi fugari căutau adăpost, le-a ieşit în cale tânărul preot Ioan Marina. Ca să-i ajute, acesta i-a ascuns într-o casă parohială din Râmnicu Vâlcea, potrivit unor declaraţii ulterioare ale lui Maurer, care l-a numit pe fostul Patriarh: „Un popă, omul comuniştilor“. 

Nu e niciun secret că prietenia cu Dej i-a adus apoi funcţii importante lui Justinian Marina, chiar înainte 

să-şi primească marea recompensă: cele aproape trei decenii petrecute în fruntea BOR. În 1945, a obţinut rangul de arhiereu – denumire generală pentru funcţiile bisericeşti înalte – la Mitropolia Moldovei şi, doi ani mai târziu, titlul de Mitropolit al Moldovei. 

Justinian Marina şi liderii comunişti, la Festivalul Mondial al Tineretului (1953) Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Odată ce s-a aşezat pe scaunul de patriarh, în iunie ’48, Justinian Marina şi-a făcut planurile de viitor. Avea de gând să dezvolte, printre altele, învăţământul teologic din România şi relaţiile diplomatice cu alte biserici ale lumii. Însă, moştenirea sa avea să includă mai mult de atât, iar cel mai dramatic episod avea să fie desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din România (Biserica Unită cu Roma). Deşi au trecut 43 de ani de la moartea patriarhului, acţiunile lui încă dau naştere la polemici în scena publică românească. Astăzi, Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti îi poartă numele, „Justinian Patriarhul“, ceea ce îi nemulţumeşte pe unii dintre cei care condamnă faptele acestuia. Contemporanii şi posteritatea îi reproşează lui Justinian Marina: nimicirea Bisericii Greco-Catolice, plimbările cu limuzina în vremuri în care o mare parte a populaţiei răbda de foame şi presupusele declaraţii publice, precum: „Hristos este sovietic!“. Din cauza asta, unii istorici, publicişti şi cititori îl judecă aspru, aşa cum reiese din articolele şi comentariile apărute în ultimii ani. 

„Patriarhul roşu“, o vorbă din exil

Controversatul Justinian Marina a revenit pe agenda presei în 2017, când Patriarhia Română l-a evocat împreună cu martirii creştini din închisorile comuniste. La Mănăstirea Dervent din Constanţa s-au reunit istorici, clerici şi membri ai comunităţii religioase pentru seminarul BOR intitulat „Rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist“. Patriarhul Justinian Marina a ocupat un loc important în prezentările şi conversaţiile de atunci, iar presa a titrat că Patriarhia Română „l-a reabilitat“ pe cel poreclit încă din epocă „Patriarhul Roşu“, din cauza colaborării cu autorităţile comuniste. 

Potrivit unei analize a istoricului Adrian Nicolae Petcu, cercetător la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi autor la publicaţii precum „Ziarul Lumina“ şi doxologia.ro, Vasile Leu, fiul episcopului anticomunist Grigorie Leu, ar fi fost cel care l-a numit prima dată pe Justinian Marina „Patriarhul Roşu“. Vasile Leu era atunci în exil şi şi-ar fi dorit să atragă simpatia românilor de peste graniţe, prin denigrarea liderului BOR, crede cercetătorul. 

La evenimentul din Constanţa au participat, între alţii, Arhiepiscopul Tomisului Teodosie Petrescu, reprezentanţi ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi ai CNSAS. Acolo a ţinut un discurs şi George Stan, atunci în vârstă de 86 de ani, medicul personal al lui Justinian Marina, care a amintit de relaţia apropiată dintre Dej şi patriarh. A vorbit şi despre deciziile autorităţilor comuniste, după decesul lui Nicodim Munteanu, când lui Justinian i-a revenit cea mai înaltă funcţie din BOR: „Ca să fie sigur că va fi ales patriarh, colegiul n-a fost format numai din reprezentanţi ai Bisericii, membri ai Sfântului Sinod şi ai Arhiepiscopiei, ci şi din membri ai guvernului condus de Petru Groza şi din reprezentanţi ai Marii Adunări Naţionale. Au fost 428 de voturi, dintre care 383 le-a primit Justinian“.

Lăudat a fost numele lui 

Radu Preda, în 2017 preşedinte al IICCMER, a declarat la seminarul din Constanţa că patriarhul Justinian „a fost, pur şi simplu, providenţial“, pentru că Dumnezeu l-ar fi trimis în momentul potrivit la locul potrivit, ca să apere Biserica de prigonitorii comunişti. Declaraţia lui Preda a atras replici incisive, una dintre ele, din partea lui Ion-Andrei Gherasim, fost secretar al ţărănistului Corneliu Coposu. „Nu pot să nu mă cutremur şi să nu mă gândesc ce părere pot avea foştii deţinuţi politic, urmaşii lor, dar mai ales preoţii ortodocşi care nu au cedat presiunilor Securităţii şi care au avut de suferit atât de mult din cauza Patriarhului Roşu“, a scris Gherasim pe Facebook. 

Tot în 2017, patriarhul Daniel a semnat un act comemorativ pentru întrunirea Sfântului Sinod – la care participă toţi clericii cu funcţii înalte –, în care a scris că „Justinian a ştiut să apere Biserica de loviturile sistematice ale regimului comunist“ şi că a fost curajos, diplomat şi echilibrat, ceea ce ar fi „asigurat supravieţuirea credinţei în Dumnezeu şi a Bisericii Ortodoxe din România“. Construcţia unor biserici noi, restaurarea unora mai vechi, precum Biserica „Sfântul Spiridon Nou“ din Bucureşti, şi reformarea învăţământului teologic au fost câteva dintre realizările pe care actualul patriarh al României le-a readus în atenţia publică. 

Nici cuvintele patriarhului Daniel n-au fost bine primite de toată lumea. Cei care au ales să-l ironizeze pe Justinian spuneau că se pricepea să administreze banii veniţi de la liderii comunişti şi că spiritul de negociator se reflecta în salariile clerului şi în bisericile ridicate de el. Chiar „Ziarul Lumina“, al Patriarhiei Române, a publicat o declaraţie din 1967 a cardinalului austriac Franz König, care a subliniat bunăstarea BOR: „Biserica Romano-Catolică din Austria se află într-o situaţie mai puţin bună decât cea a Bisericii Ortodoxe Române“.

Problema greco-catolică

Patriarhul Justinian a fost apreciat, însă, după ce a adus diverse îndeletniciri în viaţa monahală. Ca urmare, activităţile spirituale au fost completate de cele lumeşti, din atelierele de tâmplărie, ţesătorie şi pictură. Dar piatra de hotar a patriarhatului său a rămas momentul dramatic din toamna lui 1948: atunci, BOR a fost complicele partidului pentru desfiinţarea şi interzicerea Bisericii Greco-Catolice, considerată de URSS un instrument de propagandă occidental. 

Patriarhul Justinian a fost unul dintre cei care i-au şantajat pe preoţii greco-catolici ca să se convertească la ortodoxie. Patriarhul şi Sinodul au organizat apoi o ceremonie la Biserica „Sfântul Spiridon Nou“ din Bucureşti, în care 36 de preoţi greco-catolici au trecut forţat la ortodoxism, după numeroase ameninţări din partea Securităţii. Ceremonia era, de fapt, pentru 38, însă doi preoţi au fugit înainte de eveniment. 

Episcopii greco-catolici, printre ei şi Iuliu Hossu, implicat în Unirea de la 1918, au fost arestaţi şi torturaţi. Justinian i-a vizitat cât au fost închişi în vila lui de la Dragoslavele, judeţul Argeş, ca să-i convingă să accepte convertirea. Atunci i-a propus lui Iuliu Hossu să preia Mitropolia Moldovei, dar episcopul a refuzat. După domiciliul forţat la Mănăstirea Căldăruşani, Hossu a ajuns la închisoarea Sighet, unde a şi murit. În discursul lui, Justinian Marina susţinea că îi va aduce pe români laolaltă, după ce greco-catolicii s-au rugat separat de ortodocşi mai bine de două secole. „Sigur că puţini călugări greco-catolici au trecut la ortodoxie, dar BOR a putut intra în posesia unei reţele destul de largi de mănăstiri. Mănăstirea Micula, o mănăstire istorică din Ardeal, unde era un important pelerinaj greco-catolic, acum a devenit un locaş monahal ortodox“, a declarat istoricul Cristian Vasile, în 2019, pentru postul TV Digi24. 

 „A primit comunismul ca pe o fatalitate, căutând să-i limiteze efectele perverse: nu le dădea el bani, lunar, multor profesori ieşiţi din puşcării? Nu i-a protejat pe mulţi stareţi prigoniţi?“   Teodor Baconschi, în „Dilema veche“

„Un om cu vederi socialiste“

Românilor le este greu să-l privească pe Justinian Marina din mai multe unghiuri şi nu e de mirare, având în vedere parcursul profesional şi personal al patriarhului. Teodor Baconschi, doctor în antropologie religioasă, scria în „Dilema veche“, în 2017: „Greşeala majoră a lui Justinian a fost că n-a citit fenomenul comunist ca pedeapsă severă a providenţei faţă de lumea creştinismului răsăritean, cât ca pe un soi de evoluţie inexorabilă, într-un anume fel binevenită“. Baconschi spunea clar: „Patriarhul Justinian a fost un om cu vederi socialiste“. Continua, însă: „A primit comunismul ca pe o fatalitate, căutând să-i limiteze efectele perverse: nu le dădea el bani, lunar, multor profesori ieşiţi din puşcării? Nu i-a protejat pe mulţi stareţi prigoniţi?“.

La mijlocul anilor ’50, relaţia lui Justinian cu autorităţile comuniste a devenit mai tensionată. În 1958, circulau zvonuri printre clerici că cei de la conducere l-ar fi arestat şi închis în vila lui de la Dragoslavele. Încă din 1957, regimul comunist îşi propusese să slăbească din ce în ce mai mult puterea Bisericii. Despre presupusa arestare a patriarhului s-au aflat prea puţine, căci el a păstrat tăcerea când a revenit, după trei săptămâni, printre clerici. Presa bisericească a mai explicat această „vacanţă“ la Dragoslavele prin faptul că patriarhul s-ar fi retras să redacteze un memoriu în care le cerea comuniştilor să oprească măsurile represive împotriva BOR. 

Decretul 410, pe care l-a adoptat în noiembrie 1959 Marea Adunare Naţională – legislativul Republicii Populare Române – n-a putut fi anulat de liderul Bisericii. „Conform acestui decret, vor fi scoşi din monahism toţi călugării, aparţinând tuturor cultelor, care nu au vârsta de 55 de ani, precum şi călugăriţele sub 50 de ani“, sublinia un ordin al Ministerului Afacerilor Interne. Câteva mii de monahi au părăsit instituţiile bisericeşti, inclusiv părintele Arsenie Boca, şi Justinian a permis desfiinţarea mai multor biserici şi schituri. 

Justinian, în tinereţe, şi alţi clerici ortodocşi, la o conferinţă din Moscova

În februarie 1960, scrie „Ziarul Lumina“, la o adunare a Arhiepiscopiei Bucureştilor (eparhie a BOR), patriarhul Justinian, încă hotărât să găsească nişte soluţii să-i împiedice pe comunişti, spunea: „Nu trebuie să se agite o serie de oameni care ar trebui să părăsească mănăstirea, cei care n-au vârsta şi n-au nici şcoli. Nu este încă ceva definitiv. Se poate întâmpla ca să plece şi dintre cei pe care noi i-am trecut ca să rămână. Dacă vine cineva în mănăstire şi forţează sau vă ameninţă, vă rog să-mi aduceţi la cunoştinţă de îndată. (...) Măsurile ce s-au luat sunt de ordin social. Se crede că în monahism sunt ţinuţi oameni cu forţa“.

Comuniştii i-au reproşat, câţiva ani mai târziu, patriarhului Justinian că a avut o „atitudine recalcitrantă“ şi că a încălcat decretul, dar l-au menţinut în funcţia de până atunci. Cauza nemulţumirii lor ar putea fi explicată printr-un act din 1963: „Deţinem informaţii că, în ultima perioadă, o serie de foşti călugări şi călugăriţe, excluşi din monahism, s-au reîntors la mănăstirile respective“. 

De ce l-a susţinut Bartolomeu Anania

Preotul Bartolomeu Anania (1921-2011) s-a numărat printre vocile care l-au apărat pe Justinian Marina. Înregistrări pe acest subiect se găsesc astăzi pe YouTube. Anania a povestit, de pildă, că, după ce a fost dat afară de la Universitatea din Cluj din cauza organizării unei greve anticomuniste, Justinian Marina l-a numit peste ceva timp intendent al Palatului Patriarhal. La început, îi era teamă să lucreze alături de patriarh şi-i lipsea încrederea în el. Apoi, a fost atent la cum a gestionat acesta relaţiile cu regimul comunist şi a înţeles că deciziile respective au făcut parte din strategia pe termen lung a Bisericii, nu pe termen scurt, care ar fi implicat o confruntare din care credincioşii şi clerul ar fi ieşit grav afectaţi.

Rapoarte denigratoare despre patriarh: „Are o amantă care locuieşte cu el în Palatul Patriarhiei“

Faptele şi vorbele patriarhului Justinian au călătorit şi peste graniţă, după cum reiese din „Gândirea captivă“ (1953), una dintre cărţile scriitorului polonez Czesław Miłosz, laureat al premiului Nobel pentru Literatură. Miłosz îl citează pe patriarhul Justinian: „Hristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Hristos este sovietic“. Aceste afirmaţii apar în cam toate articolele de presă despre Justinian Marina, însă unii istorici şi jurnalişti sunt sceptici în ce priveşte citatul, pentru că autorul polonez nu indică nicio sursă. 

Ironiile la adresa lui Marina au fost nelipsite în diaspora românească. Cântăreţul interbelic Jean Moscopol a compus o melodie despre patriarh: „Justinian, zis şi Marina, e cel mai cuvios creştin,/  Umblă, crai, cu limuzina şi se-nchină la Kremlin/ (…) Doamne Sfinte, Te îndură de poporul Tău român/ Şi îi bagă pumnu-n gură patriarhului păgân“.

„Se ştie ştie că a participat la orgii cu băutură“

Şi în Arhiva Radio Europa Liberă se găsesc detalii despre activitatea patriarhului Justinian: „Marina este un dictator absolut, de care se tem toţi preoţii“, aflăm dintr-un raport din 1952, unde sursă e un fost bijutier de la atelierele Patriarhiei. Despre Justinian, a cărui soţie decedase de mulţi ani, a mai spus: „Iubitor al plăcerilor lumeşti, Marina are o amantă, o doctoriţă în vârstă de 27 de ani, care locuieşte cu el în Palatul Patriarhiei“. Bărbatul a vorbit şi despre moşia patriarhului, de 2,5 milioane de lei, despre cum se plimba cu limuzina lui Dej şi despre maşina proprie, un Buick primit de la Guvern. 

O altă sursă, care l-ar fi cunoscut pe Justinian, a afirmat în 1951: „Se ştie că a participat la orgii cu băutură la Dragoslavele, cu fiul său şi prietenele acestuia. (…) Justinian se deplasează adesea la o mănăstire din Moldova, unde stareţa este una dintre fostele amante ale sale, numită în funcţie chiar de Patriarh“.

„M-am luptat lupta cea bună“

Din vremea lui Justinian Marina au rămas şi alte mărturii, de pildă cele din jurnalul scriitorului şi preotului Gala Galaction. Fusese şi el om al comuniştilor, însă n-a ajuns niciodată patriarh. În’47, când Justinian a fost numit mitropolit al Moldovei, Gala Galaction nota: „Tovarăşii din Guvern şi-au oprit preferinţele asupra unui caporal comunist, poate merituos ca agitator şi ca partizan, dar fără nicio picătură de mir ecleziastic. Este un fost popă de pe Cerna“.

Oricare ar fi fost păcatele lui Justinian Marina, pe crucea lui de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti dăinuieşte inscripţia: „M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept în ziua aceea“. Patriarhul Justinian a murit pe 26 martie 1977, la vârsta de 76 de ani. 

Sever Voinescu, jurnalist: „Patriarhului Justinian i se reproşează că n-a fost un erou“   

Sever Voinescu, redactor-şef al revistei „Dilema veche“, realizatorul emisiunii săptămânale „Europa Christiana“ la Trinitas TV şi fost deputat, îl consideră pe Justinian Marina un personaj shakespearian din pricina acţiunilor lui contradictorii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, jurnalistul explică de ce traiectoria spirituală şi activitatea în fruntea BOR ale fostului patriarh sunt complicat de evaluat. Membru activ al Bisericii, Sever Voinescu încearcă să analizeze, fără patimă, faptele patriarhului Justinian, care, într-adevăr, se bat cap în cap.  

Sursă foto: Inquam Photos/ George Călin 

„Weekend Adevărul“: Consideraţi că este posibilă astăzi o abordare echilibrată, în spaţiul public, a activităţii lui Justinian Marina, ţinând seama de toate controversele din jurul lui? 

Sever Voinescu: Nu este posibilă. În general, nu suntem în stare să abordăm în mod echilibrat chestiuni foarte simple, cu atât mai puţin subiecte atât de complicate precum evaluarea activităţii patriarhului Justinian Marina. Mi-am dat seama că în România există două evaluări foarte diferite ale patriarhului Justinian. În Biserică – cler plus credincioşi – există mai degrabă o atitudine pozitivă. Oamenii Bisericii pun în balanţă ce a făcut bine cu ce a făcut rău, gândesc creştineşte şi le iese pe plus. Pe de altă parte, figura lui Justinian Marina e puternic instrumentalizată de cei care antipatizează Biserica Ortodoxă Română (BOR). Păcatele lui sunt argumente pentru teza putreziciunii morale şi a deviaţiunii politice inadmisibile a Bisericii Ortodoxe sub comunism. Adevărul este foarte dificil de aproximat în cazul patriarhului Justinian pentru că, de fapt, nu mint nici unii, nici alţii. Fiecare spune o parte de adevăr care i se pare decisivă şi refuză să o audă pe a celuilalt. Când-colo, patriarhul Justinian Marina a făcut şi ce-i reproşează unii, şi ce-i laudă alţii. Ei bine, ca să poţi evalua un asemenea om, un personaj literalmente shakespearian, trebuie să fii în stare să admiţi ambele perspective. Şi, mai ales, trebuie să fii suficient de înţelept să nu te repezi imediat la concluzii. În România de azi, aproape nimeni nu e în stare de aşa ceva.

  Cum de cel care a acceptat să joace în tragedia reprimării greco-catolicilor un rol important, chiar dacă scris de alţii, a fost tot acela care a împins cât de departe se putea atunci dialogul dintre ortodocşi şi catolici? Ei bine, uite că a făcut-o. 

Cum a devenit Justinian Marina un personaj atât de complex? 

Să vă dau câteva argumente ale complexităţii problemelor pe care le ridică evaluarea patriarhului Justinian Marina. Pe de o parte, el este cel care, în 1948, a făcut jocul comuniştilor într-una dintre cele mai oribile crime ale lor: desfiinţarea şi interzicerea prin lege a Bisericii Greco-Catolice. Fără discuţie, nu Justinian Marina a făcut asta! Comuniştii sovietici au făcut-o, iar dovada este că greco-catolicii au fost prigoniţi teribil nu doar în România, ci în toate teritoriile aflate sub puterea Armatei Roşii. Eu nu-i pot reproşa patriarhului Justinian că nu s-a opus atunci, deşi ce mândru aş fi astăzi dacă s-ar fi opus! Însă mă tulbură că, deşi nu el a comis barbaria, a mers înainte cu planul, acceptând să fie o piesă activă în planul antigreco-catolic al comuniştilor. Acelaşi Justinian Marina este unul dintre cei mai puternici sprijinitori ai ecumenismului patriarhului Athenagoras al Constantinopolului, activând intens ca să obţină pentru BOR un scaun important la mesele dialogurilor dintre ortodocşi şi catolici, dintre ortodocşi şi protestanţi. Şi asta la începutul anilor 1960. Cum de cel care a acceptat să joace în tragedia reprimării greco-catolicilor un rol important, chiar dacă scris de alţii, a fost tot acela care a împins cât de departe se putea atunci dialogul dintre ortodocşi şi catolici? Ei bine, uite că a făcut-o. 

Au mai existat şi alte astfel de paradoxuri în patriarhatul lui?

Patriarhatul lui e plin de asemenea aparente contradicţii. El a fost patriarh când zeci de mii de români au fost sălbatic reprimaţi pentru credinţa lor ortodoxă şi cocheta amical cu Dej şi cu alte bestii roşii când ortodocşi de mare clasă înfundau puşcăriile. Dar tot el i-a ajutat decisiv pe mulţi dintre cei care, după ce au ieşit din închisori şi nu mai aveau nimic într-o ţară care le luase totul, au apelat la ajutorul lui. Mărturiile celor ajutaţi de el la ieşirea din puşcării sau chiar mărturiile celor pe care, cu câte o intervenţie ici-colo, i-a salvat de la mari nenorociri sunt foarte multe şi emoţionante şi e o dovadă de rea-credinţă să treci peste ele. El a fost patriarhul sub care Arsenie Boca a fost scos din monahism, dar tot el i-a dat călugărului prigonit o pâine, cât a putut şi cum s-a putut în acei ani teribili. Toată diaspora românească anticomunistă îl detesta viguros şi-l numea „Patriarhul Roşu“, dar tot despre el cineva de anvergura părintelui André Scrima (n.r. – român, arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol şi reprezentant la Conciliul Vatican II) scria, încă din acei ani, că este o prezenţă providenţială în fruntea Bisericii, având în vedere vremurile. 

Un nume odios pentru greco-catolici

Dumnevoastră ce credeţi? 

Mă întreb şi eu dacă nu cumva prezenţa acestui om în fruntea Bisericii Ortodoxe Române în acei ani a fost providenţială. Poate că nu era altul mai potrivit, din toate punctele de vedere, să treacă această Biserică, cu bunele şi relele ei, cu tăria şi cu slăbiciunile ei, prin urgia acelor ani. Nu mă îndoiesc că ceva de dincolo de el l-a dus către această funcţie. La început, a fost un preot vrednic din Oltenia cu o oarecare ascensiune în ierarhia locală, aşa cum erau mulţi alţii în toate zonele ţării. A devenit văduv, a simpatizat sincer cu stânga, l-a ascuns pe Dej fugar înainte de august 1944 şi aşa s-au împrietenit. După august 1944, începe adevărata lui ascensiune. Nu ştiu dacă ştiţi, dar după moartea ciudată a bătrânului patriarh Nicodim, comunistul Emil Bodnăraş avea candidatul lui la scaunul patriarhal, iar Dej, iată, pe al lui. Au fost ceva lupte intestine în partid şi a câştigat, în cele din urmă, propunerea lui Dej: Justinian Marina. Şi gândiţi-vă ce ani a prins ca patriarh! A prins din plin stalinismul în forma originală, vagul dezgheţ hruşciovist, a prins trupele sovietice în România, dar şi plecarea lor, concomitentă cu o anume renaştere a naţionalismului în politica statului comunist, falsa liberalizare din primii ani ai lui Ceauşescu şi închiderea de după 1971 – vremuri foarte complicate, care i-au derutat pe mulţi dintre cei care le-au trăit, inclusiv oameni inteligenţi şi curaţi sufleteşte. I se reproşează patriarhului Justinian că n-a fost un erou. Când am înţeles ce-i eroismul, mi-am dat seama că e o ticăloşie să îi reproşezi cuiva că, într-o situaţie tragică, nu se comportă ca un erou. Eu nu pot să-i reproşez niciunui om care a trăit în comunism că nu s-a comportat eroic şi tocmai de aceea îi venerez, pur şi simplu, pe eroii anticomunişti. Câţi au fost. Trist de puţini.

Justinian Marina a fost readus în atenţia publicului în 2017, când, la 40 de ani de la decesul acestuia, Patriarhia Română l-a evocat pe fostul patriarh alături de martirii creştini din închisorile comuniste. Se poate spune că s-a încercat o „reabilitare“, cum s-a scris atunci? 

Să ne gândim. În interiorul Bisericii nu e nevoie de o „reabilitare“ a lui Justinian Marina. El este pomenit canonic în fiecare biserică ortodoxă românească, fiind un fost patriarh. În plus, în biserică există o disponibilitate mai mare spre înţelegere şi iertare a păcatelor decât în lumea civilă. De altfel, asta este ceva ce necredincioşii sau puţin credincioşii nu pot înţelege: cum de e posibil să te repezi să ierţi fără să pedepseşti bine de tot înainte? În lumea de dincolo de Biserică, există un cult al pedepsei şi al neuitării aprige, o anume voluptate a intransigenţei. În biserică este, sau trebuie să fie, exact invers. Oricum, pentru cei care nu sunt credincioşi, care nu merg la biserică, care sunt indiferenţi sub aspect religios, ca şi pentru credincioşii neortodocşi, fie ei creştini sau nu, numele Justinian Marina nu cred că înseamnă ceva. Fireşte, cu excepţia greco-catolicilor, pentru care Justinian Marina este un nume odios. Aşadar, nu cred că de vreo „reabilitare“ a fost vorba. 

Păcatele fricii

În 2017, au apărut online mai multe reacţii negative în legătură cu acea decizie a Patriarhiei Române. În spatele unor astfel de reacţii emoţionale cu privire la fostul conducător al BOR se pot afla şi nemulţumirile actuale ale oamenilor faţă de Biserica Ortodoxă?  

Sunt sigur că despre asta este vorba. Adversarii Bisericii Ortodoxe Române sau chiar ai ortodoxiei în ansamblul ei folosesc căderile sub vremi ale lui Justinian Marina ca exemple ale nenorocirii bisericeşti. Acum, nu vreau eu să le dau idei, dar dacă tot vor să dovedească ceva, nu cu patriarhul Justinian Marina trebuie să înceapă – că el are o operă patriarhală consistentă, chiar dacă controversată –, ci cu succesorul lui (n.r. – Iustin Moisescu), care, zău aşa, chiar a fost ce nu trebuie. Fie şi prin comparaţie cu urmaşul său în scaunul patriarhal, Justinian Marina iese foarte bine, cu toate păcatele lui.

Justinian Marina şi Dumitru Dogaru, preşedintele Departamentului Cultelor, când îl primeau pe Patriarhul Athenagoras 

Sursă foto: Fototeca Ortodoxiei Române 

O perspectivă pe care am găsit-o în timpul documentării este că BOR „se victimizează“ când prezintă poveşti despre cum instituţia Bisericii a fost persecutată de comunişti. Cum vedeţi această ipoteză? 

BOR practică o retorică a victimizării care mie, ca membru activ al Bisericii, nu-mi place. Doar că nu o practică în raport cu comunismul, ci în raport cu vremurile de azi, ceea ce e o altă discuţie. În raport cu comunismul, nu mi se pare că se victimizează. Mi se pare, însă, că practică şi ea o memorie parţială. Pe de o parte, BOR face foarte bine că nu oboseşte să amintească cât a fost de lovită de comunism: preoţi şi călugări ucişi cu miile în sălbatica represiune atee, biserici dărâmate, mănăstiri desfiinţate, călugări alungaţi din chiliile lor, ateism şi anticlericalism fanatic peste tot, prin şcoli, în arte, pe stadioane, în fabrici şi pe ogoare, cu ecouri vii până în ziua de azi. Acestea toate sunt adevăruri pe care unii încearcă să le oculteze, dar nu pot, pentru că evidenţa lor e dureroasă şi e scrisă cu sânge. Pe de altă parte, aceeaşi Biserică martirizată a fost şi moale, dispusă la colaboraţionism şi acum se cam face că uită de această slăbiciune a ei. Poate că pentru fiecare preot sau monah aruncat în închisoare, din cauză că-l mărturisea şi-l trăia pe Hristos, a existat altul, în acelaşi timp sau mai tîrziu, care a pus genunchiul în pământ în faţa puterii politice comuniste şi a pactizat cu Diavolul. Aproape toţi românii, inclusiv preoţii şi călugării, s-au temut de Securitate şi s-au comportat ca nişte oameni înfricoşaţi, trecând peste îndemnul repetat de atât de multe ori de Mântuitor prin Evanghelii: „Să nu vă fie frică!“.

Ce se întâmplă când ne este frică?

Frica scoate tot ce e mai urât în noi. Inclusiv un fel de voluptate a propriei ticăloşii. Au fost oameni ai Bisericii Ortodoxe care au căzut în braţele Diavolului? Sigur că au fost. Au fost oameni ai Bisericii Ortodoxe care s-au jertfit pentru credinţa lor? Sigur că au fost. Vi se pare complicat că au coexistat în aceeaşi Biserică unii cu alţii? Ei, asta e cel mai simplu. Cel mai complicat este că un acelaşi om al Bisericii a trecut şi printr-o experienţă, şi prin alta. Ce faci cu el? Creştineşte este să nu-l judeci. Dar trăim în epoca în care oamenii sunt educaţi de mici să-i judece continuu pe ceilalţi. Ni se spune că asta e democraţia şi libertatea: dreptul infinit şi nealterat de a-i judeca pe toţi, pe morţi şi pe vii, până şi pe cei nenăscuţi încă. Într-o lume ca asta, paradoxal, ultimul lucru de care suntem în stare este să judecăm echilibrat, cum spuneaţi la început. Şi aşa, nefiind în stare să nu judecăm, vorbim despre Justinian Marina. Ce altceva poate ieşi de aici decât bucăţi de judecată strâmbă în care unii cred şi alţii nu cred, iar fiecare îl crede prost pe celălalt.

„Cei care se împiedică de luxul în care trăia, înseamnă că-l iartă de multe altele“

Deseori, în primele paragrafe din textele despre Justinian Marina, apare afirmaţia atribuită acestuia: „Hristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Hristos este sovietic“, pe care a amintit-o şi scriitorul polonez Czesław Miłosz în „Gândirea captivă“. De ce credeţi că a devenit popular acest citat? 

Când am citit „Gândirea captivă“, prin 1992 sau 1993, o carte care, de altfel, mi-a plăcut enorm, am fost şi eu şocat de acest pasaj. Într-adevăr, marele scriitor polonez scrie că Justinian Marina ar fi spus aceste vorbe. Miłosz le evocă într-un pasaj mai amplu, în care analizează modul în care comunismul deviază credinţa creştină, o transformă în propria ei negare, căci erau pe atunci – ca şi acum, bag de seamă – mulţi creştini comunişti. E drept că, deşi foloseşte ghilimele, Miłosz nu indică de unde ştie sau din ce sursă a luat citatul. La fel, e de spus că nimeni altcineva nu a putut confirma că Justinian Marina ar fi spus aşa ceva. Ştim că Miłosz a publicat „Gândirea captivă“ în 1953, la doi ani după ce a fugit din Polonia stalinistă. Este, cred, imposibil ca el să-l fi cunoscut pe patriarh. Cum nici nu cred că a inventat citatul, e sigur că Miłosz l-a citit undeva sau i-a zis cineva că patriarhul român ar fi spus aşa ceva. Personal, tind să cred că Justinian nu a putut spune aşa ceva, căci pur şi simplu nu cred că mai poţi fi parte a Bisericii dacă chiar crezi că acel om nou despre care scrie Sfântul Apostol Pavel este acel om nou din proiectul sovietic. Sigur, cei porniţi împotriva lui Justinian Marina au toată îndreptăţirea să folosească pe mai departe citatul. El există într-o carte fundamentală pentru gândirea antitotalitară a unui mare autor. Deci, argumentul pare de aur. În chestiuni anticomuniste, Miłosz e o referinţă de prim rang, de mare şi meritat prestigiu. Dar nu cred că citatul poate fi probat şi din altă sursă.

Unora dintre cei care scriu şi citesc despre Justinian Marina le este dificil să treacă cu vederea luxul în care a trăit patriarhul, în contextul regimului comunist. Care ar fi explicaţia? 

Cei care se împiedică de luxul despre care vorbiţi sunt naturi fericite. Înseamnă că-l iartă pe patriarh de multe altele. Pentru mine, de pildă, nu faptul că se deplasa într-o limuzină americană în anii 1950 ridică o problemă. Pe mine, cum am spus, mă tulbură încă chestiunea greco-catolică şi încerc, ca ortodox, să mă împac cu ea, chiar dacă Biserica mea nu pare prea grăbită să se împace ea însăşi. Dacă tot e să ne tulbure ceva din patriarhatul lui Justinian Marina, zău aşa, limuzina ar trebui să fie ultimul motiv... 

Ce factori ar putea influenţa în viitor locul pe care îl va ocupa în istorie Justinian Marina şi modul în care îşi vor aminti de acesta credincioşii şi românii, în general? 

Habar n-am. Istoria nu se mai scrie aşa cum se scria. Până de curând, istoria o scriau oamenii deştepţi şi cu carte. Nu mai e aşa. Trăim începutul unui nou gen de memorie colectivă despre care nu ştiu să spun multe, în afară de faptul banal că mă cam sperie. Vorba lui Emil Cioran, nu avem niciun motiv să-i invidiem pe cei care vin după noi şi se vor forma în istoria care se (re)scrie acum. Iar despre Justinian Marina, credeţi-mă, cel mai puţin important lucru este cum îl vor vedea oamenii peste o sută de ani. Cel mai important lucru e cum îl va judeca Dumnezeu când va veni ceasul. Ca ortodox, nu-mi fac griji cu privire la analizele istoricilor din diverse „şcoli“ prezente sau viitoare, ci mă rog şi eu la Liturghie pentru sufletul lui încărcat cu de toate.