Matei Vişniec, la Adevărul Live: „Am fost crucificat între două lumi“ VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scriitorul şi jurnalistul Matei Vişniec a spus, în emisiunea Adevărul Live, că „omul are nevoie şi de puţină tandreţe mediatică în viaţă“.

Cunoscutul scriitor Matei Vişniec (59 de ani) va susţine, pe 17 ianuarie, la Teatrul Naţional Bucureşti , o conferinţă care are ca temă legătura dintre jurnalism şi teatru. Dramaturg de succes internaţional şi jurnalist apreciat, Matei Vişniec a împărtăşit la emisiunea Adevărul Live din experienţa pe care o are în ambele domenii.

„Adevărul“: Unde vă situaţi acum mai degrabă, în zona jurnalismului sau a teatrului?

Matei Vişniec: E greu de pus un echilibru între cele două. Mi-au marcat viaţa ambele. Sigur că am devenit scriitor mai înainte de a fi jurnalist, am început să scriu literatură mai înainte de a fi jurnalist la RFI sau profesor. Actualitatea, informaţia, în definitiv ororile lumii au fost materia cu care am lucrat eu. Jurnalistul, în proporţie de 99%, lucrează cu ceea ce eu numesc „materie oroare”. Oroare înseamnă informaţie negativă, informaţie problematică, catastrofe, războaie, crize. Un tren care ajunge la timp nu este o informaţie, un tren care întârzie şase ore este o informaţie. Aceasta este viaţa jurnalistului. În acelaşi timp, dramaturgul din mine a fost un observator al actualităţii, însă cei doi văd diferit lumea: jurnalistul vede într-un fel, pentru că trebuie să transmită, iar scriitorul analizează, observă, merge în esenţa evenimentelor, ceea ce jurnalistul nu are timp. Aceasta este relaţia dintre cele două discipline, dintre cei doi poli. Eu am fost crucificat între cele două lumi, cele două modalităţi de a vedea lumea.


În ce măsură realitatea interferează cu inspiraţia dramaturgului?

image

Sigur că jurnalismul mi-a sugerat idei, mi-a sugerat materie pentru piese. Am scris multe piese în anii aceştia, de la războiul din Bosnia încoace, de pildă, pentru că mi-au căzut în faţă situaţii extraordinare, insolite, pe care omul nu şi le poate imagina. M-am hrănit din această materie. În acelaşi timp jurnalismul este el însuşi impregnat de ceea ce numim astăzi societatea spectacolului. Există o doză de teatralitate, de spectacol, în maniera în care mediile de informare ne prezintă lumea în ziua de astăzi. Această teatralizare a jurnalismului, această tendinţă de a se hollywoodiza este şi ea un subiect. Sunt observatori care spun că meseria aceasta a jurnalismului este în pericol pentru că o teatralizăm prea mult, o prezentăm prin prisma emoţiei imediate, încercăm să captăm oamenii cu orice preţ.

Vă interesează ce scrie presa din România, sunteţi un observator al acesteia?

Nu mi-am tăiat niciodată legăturile cu România. Presa românească, aşa cum este ea, pe un teren accidentat uneori, uneori nu tocmai independentă, pentru că există influenţe care se propagă şi e o anumită tentaţie spre mercenariat jurnalistic. Dar am apreciat întotdeauna, în ciuda multor accidente, nume importante care sunt capabile să surprindă şi să redea esenţa realităţii.

Luciditatea jurnalistului

Care este diferenţa dintre felul în care presa românească se ocupă de un dezastru, să zicem incendiul din Colectiv, şi felul în care presa din Franţa se ocupă de un incident grav, cum au fost atentatele din noiembrie 2015?

Sunt diferenţe de tratare, care ţin cont şi de faptul că există diferenţe de experienţă. În Franţa, atentatele marchează societatea franceză de mulţi ani, de prin anii ’80. Sigur că atentatul de anul trecut, din 13 noiembrie, a fost absolut îngrozitor şi fără precedent, pentru că au fost ucişi oameni care erau pe stradă, în cafenele sau la spectacol, oameni care se simţeau bine într-un moment al zilei, ceea ce este fără precedent. Până atunci, francezii erau obişnuiţi cu alte atentate, erau atacate simbolurile, însă acum au fost ucişi francezi pentru că erau francezi, ceea ce este monstruos. Dar în Franţa nu au fost create scenarii fantastice sau absurde sau complotiste, de genul celor care au apărut în România imediat după teribila catastrofă despre care vorbim acum. Ceea ce m-a uimit în România este că ulterior au apărut tot felul de scenarii absolut indecente, în care au fost găsiţi tot felul de oameni care din umbră au ghidat incendiul sau l-ar fi dorit. A apărut o exacerbare care în Franţa nu există, deşi pe moment excitaţia este aceeaşi. Mediile de informare se reped cu aceeaşi ferocitate, oameniivor să fie informaţi.

Dar datoria jurnalistului este şi aceea de a fi lucid. Noi, jurnaliştii, ar trebui să prezentăm unori şi ştiri despre emoţiile simple, aparent secundare. Jurnalismul este expresia imediată a omului. Literatura este o expresie de durată şi profundă. Avem nevoie de ambele. Omul are nevoie şi de puţină tandreţe mediatică în viaţă.

Pe 22 ianuarie va avea loc, la TNB, premiera spectacolului Recviem, în regia lui Alexandru Dabija, după un text scris de dumneavoastră. În ce relaţie mai sunteţi cu teatrul românesc şi cu artiştii de aici?

Pentru mine, premiera de la Teatrul Naţional este un imens cadou, în primul rând, şi o imensă bucurie, pentru că Alexandru Dabija este un mare artist al scenei, un mare regizor şi mi-am dorit întotdeauna ca textele mele să treacă prin filtrul său şi să-i ajungă în mână, să facă din ele ce vrea. Eu le spun întotdeuna regizorilor că pot să se simtă liberi în faţa acestui text. Alexandru Dabija chiar mi-a cerut să mai scriu câteva dialoguri, să mai completez câteva scene, ceea ce am şi făcut cu o imensă plăcere. Actorii români au fost pentru mine întotdeauna deosebit de importanţi. Mi-au plăcut pentru că au ceva visceral, şcoala românească de teatru o consider în continuare extraordinar de importantă, de interesantă, de inspirată. Într-un fel, în Franţa mi-au lipsit aceşti actori români care aveau un anumit profil psihosomatic. Actorii francezi sunt un pic mai cartezieni, nu mai reci, dar au alt raport cu cuvântul sau cu imaginea, în timp ce actorii români au parcă mai mult sânge care le clocoteşte în vine, ceea ce mie-mi place, acest teatru visceral, bazat pe imagine. Pentru mine, spectacolele montate în România sunt foarte importante.


Ce fel de spectator sunteţi la premierele spectacolelor dumneavoastră? Unul activ, care intervine la regizor?

Nu, n-am intervenit niciodată, doar dacă regizorul o doreşte înainte de premieră. Când mă duc la spectacol, o fac cu bucurie, sunt ca nu fel de copil, ca un spectator obişnuit, poate puţin mai avizat decât ceilalţi. Îmi place să mă las surprins, să descopăr acele noduri metafizice în care regizorul a intervenit şi mi-a întors textul pe dos. O piesă de teatru este o operă deschisă. Atunci când îmi văd un spectacol îmi permit o oră şi jumătate de bucurie personală.

Presa românească, aşa cum este ea, pe un teren accidentat uneori, uneori nu tocmai independentă, pentru că există influenţe care se propagă şi e o anumită tentaţie spre mercenariat jurnalistic.

Jurnalist la Radio France Internationale

image

Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956, în Bucovina, la Rădăuţi, „oraş fabulos tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului“.

A studiat filosofia la Bucureşti şi a fost membru fondator al Cenaclului de luni.

În septembrie 1987 a plecat în Franţa, unde a cerut azil politic. A început să scrie în franceză, a lucrat la BBC, la Londra, iar din 1990 este jurnalist la Radio France Internationale.

A obţinut cetăţenia franceză în 1993, dar a păstrat-o şi pe cea română. Matei Vişniec este unul dintre autorii cei mai jucaţi la Festivalul de Teatru de la Avignon.
Un prim roman, „Cafeneaua Pas-Parol“, scris în 1983, nu a văzut lumina tiparului decât după căderea comunismului. „Sindromul de panică“ în oraşul luminilor a fost unul dintre cele mai apreciate romane ale anului 2009 şi a primit premiul revistei „Observator Cultural“. „Negustorul de începuturi de roman“ (apărut în 2014, la Cartea Românească) a fost distins cu Premiul „Augustin Frăţilă“.

În 2009, Vişniec a fost distins cu Premiul European al Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa. În România, cărţile sale au fost recompensate cu numeroase premii.
Piesele şi romanele sale au fost traduse şi publicate în Marea Britanie, Spania, Italia, Germania, Grecia, Bulgaria, Rusia, Turcia, Brazilia, Iran, Maroc.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite